Euridice

dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe

se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată

se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr

foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe

pierdut în ecourile vulcanilor adormiți

care nu au de ce să se spargă

apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei

și  a nucilor de cocos

ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine

de la celălalt capăt al lumii

un fel de Gregor Samsa

așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei

în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie

vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi

la maxim

bagă de seamă că portughezii  ți-au pus gând rău

în America cererea de inimi și creiere depășește oferta

Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones

 pe Wall Street

ai grijă…

Ce-ar fi dacă timpul s-ar opri în loc

Şi noi am evita să mai greşim

În fața sufletului nostru?

Ce-ar fi dac-am îngheța preț de o clipă

Pentru a nu mai rosti cuvinte grele, neiertătoare

Până când soarele ne va-ncălzi?

Ce-ar fi dacă ne-am putea întoarce-n timp

Pentru a ne asigura că n-o să plouă

Atunci când cu ardoare am vrea să vedem lumea ca şi nouă?

Oamenii adesea trec prin N momente

De la agonie la extaz pot fi definite.

Dimineți în care sunt vulcanici,

Dar serile devin mai calmi.

Locuri unde se manifestă zgomotos,

Dar se retrag apoi sub un cer senin.

La unele fapte reacționează violenți,

Ca să se resemneze detașați apoi.

Momente înrobite de către sentimente,

Ce într-un târziu sunt transformate

Din atitudini în gânduri profunde,

Din vanități în reale principii.

Oare este bine să-ți depeni amintirile,

Și să-ți etalezi îngrijorările

În fața unui auditoriu nepăsător,

Și deseori necruțător?

Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,

Și să redescrii din argumente legi.

cam рaisрrezece ani am asteрtat,

ca sa cresc eu mare, 

copilaria a trecut

si atat de tare doare.

timрul a zburat,

si eu regret nesрus, 

sa fiu mare m-am rugat

copilaria mea sa dus.

daca a vrut sa fie o cale,

sa рlec eu in trecut

sa uit de toate ce a fost,

s-o i-au de la inceрut.

Ca intr-un tablou deluzoriu
Pictat de-un nebun cu harapce
Zaresc epave pline de pustiu
Ce exprima dorinte sadornice

Nu zaresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete in tonuri diatonice
Ce-mi trezesc un gand de purgatoriu
Ale sunetelor de metal ruginite

Si plutesc in plin delir
In lagul oceanului de necunoscute
Aspirand toti dupa ghelir
Si inchinand genunchi la prefacute

Acum  torn sperante din clondir
Sperand la un strop de castitate
Dar voi o luati ca drept clistir
Din speta segmentate clericiste

Cu chipul blând,

Cu ochi adânci,

Bunicul înger îmi era,

În căsuța mica dintre stânci 

Cu glas duios îmi povestea..

Și prin păduri noi colindam,

Și ce frumos râul curgea,

Și când fierbinte se ruga 

In a satului bisericuța 

In ochii mei un sfânt părea..

Acum s-a stins,

Era un înger pământean,

Acum,e-n cer.

Iubirea mea e vie înca,

Cât mi-aș dori să îl revăd cândva,

Mi-e-atat de dor,

Și lacrima e grea..

Hai,spune-mi,

Nu-i așa că el e-o stea?

Privesc spre cer în noaptea-adanca:

Bunicule,nicicând nu te-oi uita..

Lidia Călin își pierduse dreptul de practică și fusese dată afară din spital din cauza condiționării actului medical, la plângere unui fost pacient, care reușise s-o înregistreze și s-o filmeze când pretindea și lua o sumă importantă de bani. Fiind singură, trecuse destul de ușor peste situația aceasta, găsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bătrânii trecuți de șaptezeci de ani, aflați la sfârșitul vieții, care nu se mai puteau deplasa singuri și care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curățenie, spălat rufe, cumpărături, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-și exercita profesia, interesul lor fiind cu totul și cu totul altul. În mai puțin de o lună, cum ea însăși mărturisise unei prietene, reușise să-și facă un portofoliu de peste o sută de pacienți, fiind obligată la un moment dat să renunțe la o parte dintre ei, păstrându-i pe cei cu situații materiale deosebite, fără copii sau alte rude. Dar și așa era foarte dificil, având în vedere solicitările dese ale bătrânilor, uneori chiar și după miezul nopțiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotă, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani, cu sechele motorii după un accident vascular-cerebral, care se oferise să-i pună la dispoziție mașina proprie, deoarece Lidia nu avea mașină și nu-și putea permite să vină atât de des cu taxiul. Până la urmă i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai să răspundă apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadă, susținând că prezența ei îi făcea bine,

alteori îi cerea să rămână noaptea cu dânsul, să doarmă alături de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipăie sau să încerce mai mult. Lidia cunoștea prea bine psihologia bărbaților și nu-i opusese nicio rezistență, lăsându-l să-și rumege victoriile și înfrângerile de unul singur. Deveniseră foarte familiari, se sărutau pe gură, făceau baie împreună, mâncau și jucau șah împreună.

- Nu ți se pare că ești prea obraznic, iepuraș? îl certă ea într-o bună zi, văzându-l extrem de excitat. În situația ta ar trebui să mai pui mâna pe o carte de rugăciune!

- Lasă rugăciunile! mormăi el și se așeză în fotoliu într-o poziție explicită. Cât vrei să mi-o faci o dată?

- Nimic, iepuraș,îi răspunse ea cu blândețe, venind tiptil către dânsul, mă recompensezi și așa prea mult! Chiar acum!

Două zile mai târziu, Virgil Calotă, echilibrat după ultimul exces sinucigaș, când îi crescuse tensiunea și pulsul la cote amețitoare, recidivă din nou, încercând și reușind să spulbere insidios opoziția Lidiei.

- Ieri m-am gândut, îi mărturisise el, să fac niște mici corecții în testament. Am convenit cu avocatul să-ți las totul ție, adăugând doar o clauză de întreținere în sarcina ta, ca să nu existe discuții!

Lidia abia se stăpânise să nu sară în sus de bucurie, planul său ascuns, experimentat și cu alții, dăduse rezultate. Bătrânul îi arătase și o copie legalizată după testament, păstrată în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodată. Acum nu mai trebuia decât să aștepte. Dar era ea oare dispusă să mai aștepte! Nu-l suportase destul?

Sâmbăta aceea fusese un adevărat coșmar pentru Lidia. Calotă parcă înebunise.

La prima oră a zilei dorise să mănânce hot dog, pe la prânz ceruse șampanie, iar spre seară o poftise pe dânsa, deși era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia să-l supere, fiindcă era extrem de supărăcios și suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Văzând că se simțea foarte rău din cauza ultimului exces, sună la Salvare, nu înainte însă de a-i face o injecție specială, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învățase tainele „eutanasiei disimulate”, fără să-și imagineze că va ajunge vreodată s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar și foarte eficient, își făceea efectul letal după câteva ore, nu era detectabil și putea fi administrat direct în venă, nedezvoltând reacții alergice.

În jurul amezii primise confirmarea morții lui Calotă în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.

- Colegii mi-au spus că dvs. aveați grijă de dânsul! zise acesta. Noi am vrea să luăm legătura cu cineva din familie!

- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, răspunse Lidia, nici n-aș putea să vă spun dacă mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizită! Îmi pare rău! Puteți lua legătura cu avocatul său!

- Aveți un nume, un număr de telefon?

Lidia dădu toate datele avocatului, știind că în testament era împuternicită să se ocupe de înmormântarea defunctului, existând și un cont deschis la o bancă special pentru treaba aceasta.

- Vreau să vă informez, continuă medicul, că îl puteți lua acasă, dacă doriți, neexistând suspiciuni de moarte violentă, fiindcă altfel va fi dus la Medicina legală, de unde va fi mai dificil de preluat!

Iar Lidia Călin nu mai stătu nicio clipă pe gânduri...

iubito

am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță

fiecare virgulă cu câte o pasăre liră

în locul punctului am să pun câte o buburuză

și pentru că am multe semne de întrebare

de mirare

de încântare

am să așez în dreptul lor câte-o mierlă

acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei

sunt șanse să apară iubirea

fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu

înmuind penița în călimara inimii

nu-i despre păsări

nici despre cuvinte

este o scrisoare despre dragoste

sigur îți mai amintești penele albe

de  pe Dealul Pântecului

(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)

bunica ne spuneau că erau pene lăsate

de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei

reîntrupați în mesteceni

iar noi

copii fără minte

sorbeam cu paiul

seva din tulpinile lor albe ca neaua

sperând pe ascuns

să ne adunăm într-un suflet

(când vom mai crește!)

apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni

spre țărmul luminos al dragostei...

tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului

n-ai ce-i face

tragi pe dreapta

răsucești cheia în contact

oprești motorul cu o mână nesigură

și aștepți să vină un utilaj greu

care să-ți degajeze sufletul

.

între timp îți aprinzi o țigară

.

avalanșa de liniște însă nu se oprește

aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme

în gânduri

neliniștile cenușii ale dimineții

pietrele ascuțite ale neîncrederii

dizlocă bucăți mari de tristețe

.

arareori am văzut atâte alunecări de patimă

ca în dimineața aceasta

jandarmii inimii izolează locul

cu benzi colorate în roșu

atenție

avalanșă

se poate circula doar pe o singură bandă

cea a iubirii

.

cu grijă

.

cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal

ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor

muntele de diamant al speranței

.

mă întreb neîncetat

răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții

.

nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții

mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei

peste cerul zilei de mâine…

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

lumina învăluie scena orbitor

scoate esența din lucruri și oameni

bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint

iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald

atrăgând ca un magnet ochii bărbaților

sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés

un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior

în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri

delir

un Grand jeté o proiectează spre bară

se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus

moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței

urale

urmează un glissé spectaculos

un salt în gol

bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept

nebuno

da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...