Nirvana
nu cred c-aș mai putea trăi altă viață
pe lângă aceasta
mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta
de exemplu
m-aș rătăci aproape sigur prin tine
aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău
m-aș pierde printre aisbergurile inimii
nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului
de teama stihiilor carnivore ale minții
a monștrilor adormiți
nu știi niciodată ce entități în stare vegetativă poți trezi
lupii hămesiți ai dragostei de pildă
meduzele otrăvitoare ale urii
bancurile terifiante de piranha
ucigașii speranței
în viața mea nu mai există asemenea pericole
iminente
încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării
resuscitându-mi amintirile încremenite în timp
mângâindu-mi creaturile inconștientului
afectate iremediabil de Alzheimer
nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață
ce-i drept
iar alte conexiuni din afară
cu alte vieți
par imposibile
devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…
Стихи из этой категории
Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
Reverberații
visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…
Medicul roman
Din mâini ce ar fi trebuit să aline,
Vine disprețul, rece ca o gheață.
Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,
Doar o așteptare, o tainică dorință.
Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,
O taxă pentru vindecare, o umilință.
Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,
Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.
Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,
Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.
Promisiuni false, diagnostice inventate,
Totul pentru a stoarce bani din suferință.
Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?
Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?
Doar lăcomia și dorința de putere domină,
Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.
O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,
Ci și de corupție și lipsă de moralitate.
O lume unde vindecarea are un preț,
Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.
Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.
Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.
Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,
Și care cred cu tărie în puterea binelui.
Către acești medici îmi îndrept recunoștința,
Pentru omenie, compasiune și profesionalism.
Ei sunt lumina care străpunge întunericul,
Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.
Stihul
Am finisat stihul meu,
punând ultimul punct
ca un final bun.
privesc poezia de la-nceput,
și până la final,
citind-o iarăși,și iarăși
văd străluciul în fiecare silabă,consoană.
cuvânt, semn de punctuație.
și parcă mai am ceva de scris în ea.
dar cuvintele mi s-au terminat.
Deci,ca dublu final mai adaug un punct,
nu departe de primul.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
(30.09.2024)
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Răsturnare de zicale
Atâtea cozi dau azi din câine,
Încât mirarea-i o ofensă,
Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,
Că azi prostia e imensă.
Atâți rahați pocnesc ca biciul,
Că măestria încet devine-o cale,
Și-ncununat e sacrificiul,
Când bici pocnești și sar fecale.
Atâția surzi ciulesc urechea,
Și drept urmare încep discuții,
Până-i apucă pe toți strechea,
Mergând apoi să îi împace muții.
Atâtea oiști sunt date-n gard,
Încât greșeala e o normă,
Înțelepciunea ține de hazard,
Pe când prostia e enormă.
Acum necinstea-i scrisă-n lege,
'Vopsea' când cumperi bunăoară,
Să nu comiți vreo fărădelege.
Primești de la guvern o cioară.
Другие стихотворения автора
Sensuri
se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât
denumit viață
colcăie de puroi și se scurge în noapte
sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită
abia respirând
îi simt lacrimile pe inimă
la ce bun acest chin
mă întreb
să-ți trăești viața ca o viperă
cu sângele rece
într-un tufiș
la ce bun tot acest zbucium
atâta pierdere de timp
pentru treburi atât de mărunte
precum serviciul
mersul la supermarket
păstrarea unei relații de suflet în contra naturii
când mâine sosește în sfârșit
primăvara
femeia cu ochi de smarald
în rochia ei albă de mireasă eternă…
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Comparații
precum o pasăre zgribulită de frig
care sprijină în aripile ei neobosite cerul
la fel
viețile noastre
fragile ca niște cupe de cristal
gata oricând să se prefacă în țăndări
într-o clipă de neatenție
sprijină cu aceeași determinare timpul
(acel vultur cu ochi sângeroși
și necruțători
pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât
bucuria puilor flămânzi!)
Doamne
cât de trist poate fi pentru o biată pasăre
îndrăgostită de cer
să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi
pământul….
Mirări
mă trezisem în prima dimineață a vieții mele
luat prin surprindere
mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor
undeva
spre răsărit
îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor
apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe
de pe marginea drumului
nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem
în găoacea timpului
la cumpăna infinitului cu lumea aceasta
când încă eram un atom fără sarcină
nici acum nu știu
savanții spun că cerul este o iluzie optică
că Soarele va deveni în următorii o mie de ani
negru
clorofila din frunze
albă
și atunci
mă întreb
de ce nu mă oprisem cu viață
în pântecele Universului
să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…
Glsul pietrei
sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui
dalta scoate scântei roșii și galbene
sub capul plat al barosului
vreau să cioplesc o floare de piatră
din bolovanul alb al iubirii
și s-o dăruiesc iubitei
de ziua ei
știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile
și nuanțele
având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor
tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice
casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră
tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste
prietenie, frăție, iubire, dăruire
tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase
supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare
tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre
gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea
iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,
izbânda
și mai am câteva grămezi de pietriș
cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora
sau negre cu străluciri de diamant
pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină
pe care te poți întinde
și privi către cer
sau face dragoste
o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine
ocolit de oameni obtuzi
care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei
doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe
îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc
și formează imagini simetrice
multicolore
ca într-un caleidoscop...
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.