Arca lui Noe

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…

mă gândesc tot mai des la viața mea  simplă

mutând ulcioarele cu rouă neîncepută

dinspre ieri

înspre azi   

pe aceeași masă rotundă a zilei

unele dintre ele sunt ciobite

cu torțile rupte

au fisuri longitudinale sau transversale

lutul mai crapă

se știe doar că ulciorul

nu merge de multe ori în viața aceasta

la apă

mereu ți se întâmplă câte ceva

neprogramat

o pisică neagră îți taie calea

de exemplu

și-ți murdărește cu spaimă

toate geamurile

iubita îți cade pe scări

și-și rupe unghiile

cui să te plângi

pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor

susceptibile de a se produce într-o viață de om

acestea sunt pierderi infinitezimale

acceptabile

pornind de la un anumit număr de variabile

și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene

tot acolo ajungi

.

mă gândesc tot mai des la viața mea simplă

acordată după corzile fermecate ale cerului

dincolo de cheile muzicale cunoscute

îți mai amintești când ai apăsat  prima clapă a clavirului

do

mi-ai apăsat de fapt pe inimă

sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele

și ai râs

mi-ai deschis porțile ferecate în lumină

ale Nirvanei

și mi-ai dezlegat aripile visului

în care nici acum n-a murit zborul…

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este  tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția  și  apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.

Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia  cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să  mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni  în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.

„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori  bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.

Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea.  Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.

„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”

Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare  inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...

Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.

   - Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?

   - Cred că da,  răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!

Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.

   - Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!

   - Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!

   - Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel.  Vezi cât de încordat pare?

    - Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.

Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.

   - Acum ați venit, fir-ați ai dracului!

În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:

Priveghi la capul de mort

Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei

verdele acela purulent de buboi copt

scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei

nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis

într-o găleată de plastic

după o eticheta

dar erai acolo

poate un pic cam tras la față

cu buzele parcă mai albe decât le știam

în rest păreai împăcat

destul de curios

pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic

cu lucruri mult mai simple

precum Revoluția din `89

crimele de la Colectiv

Codruța Kovesi

nevasta

( cu treizeci de ani mai tânără! )

cu câte și mai câte

nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet

scarcastic

zeflemitor

un je m`en fiche  alunecos

ceva între nepăsare și teribilism juvenil

un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15

de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice

al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică

îndobitocirea publică

am înțeles

nu retractezi nimic

îmi lași mie toată mizeria asta

răspunderea pentru toate  defectele lumii

pentru toate defectele noastre

și ale urmașilor noștri

( niște ipochimeni vâduți poftelor

libidourilor )

băga-mi-aș…

paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini

e-al tău

n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei

dintr-un sentiment mistic

încercând să nu șterg urmele trecerii tale

senzația că ești încă aici

întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre

de seară

de apăsarea pașilor pe covor

de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi

ajunse acolo prin complicitatea minții

îmi crează percepții cu reverberații sonore

ca atunci când arunci o piatră în baltă

și-o auzi ricoșând deasupra apei

plescăind

apoi izbindu-se  într-un perete de liniște

tresar ori de câte ori sună poștașul

care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic

încremenit în lucruri

fiindcă altcineva n-are cine să sune

tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței

unul care îmi aduce întotdeauna dragoste

celălat facturi

nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă

eu vă iubesc la fel și în lipsă

calendarul cu miss America

e plin de x-uri

a trecut aproape un secol de atunci

paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană

în care supravețuise un deget de Goût de Diamants

miroase a acru

cineva spunea că dragostea e ca vinul

nu

nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

Suntem rezultatul unor coliziuni fine, fire de praf intersectate sub o singură rază, într-o mansardă a universului unde cineva a lăsat fereastra deschisă.

Pășim pe linii trasate cu cerneală invizibilă,crezând că noi alegem unghiul fiecărei cotituri, dar suntem doar pietre aruncate în apă - cercurile noastre se ating nu prin voință, ci prin densitatea aceleiași clipe.

Dacă trenul ar fi întârziat un minut,dacă ploaia te-ar fi făcut să cauți adăpost sub alt balcon, lumea mea ar fi fost o hartă diferită, cu alte continente și alte mări de traversat.

Nu e nici vină, nici merit în această curgere, ci doar hazardul care îmbracă haina destinului pentru a ne face să credem că totul are sens.

Suntem două ecouri care s-au întâlnit în peșteră doar pentru că sunetul a avut curajul să nu se stingă la timp.

Prună coaptă, violetă,

Dulce-acrișor, bogată,

Din pom cazi ușor, rotunjită,

Gustul toamnei, mult dorită.

Strânsă-n coșuri cu grijă mare,

Fermentată cu drag și soare,

Transformi sufletul și umple paharul,

Țuică, licoare cu har.

Pe mese festive, la șezători,

Ne aduni cu toții, prieteni și frați,

Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,

Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.

Prună și țuică, simbol românesc,

Gustul copilăriei, un vis ceresc,

Din generație în generație, o tradiție vie,

Ce ne unește și ne face să fim fericiți.

La mulți ani, prună și țuică!

Să ne umpleți sufletul de bucurie,

Să ne dați putere și speranță,

Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.

În inima mea răsare un dor,

Ca o stea strălucind în amurgul ușor.

Un cântec subtil, un freamăt de vânt,

Dorul îmi șoptește, ca un dulce cânt.

Prin văile sufletului meu, el plutește,

Ca un râu lin, în care visul se ivește.

În adâncul privirii, în zâmbetul tău,

Dorul se prelinge, ca un licăr al răsăritului.

În amintiri se țese firul dorului,

Ca o pânză fină, plină de misterul tău.

Așteptarea devine un dans al gândurilor,

Dorul vibrează în mine, ca un ecou.

Prin pădurea amintirilor pierdute,

Dorul mă cheamă cu glasul lui tăcut.

În lumina lunii, în noaptea senină,

Îmi răsare dorul, ca o floare divină.

În fiecare stea ce strălucește sus,

În fiecare răsărit al soarelui adus,

Dorul mă învăluie, mă leagă de tine,

Ca o poveste nescrisă, dar mereu senină.

Așa că în pieptul meu, mereu va cânta,

Melodia dulce a dorului, subtilă și sfântă.

În fiecare bătaie de inimă, în fiecare pas,

Dorul va fi etern, ca un veșnic compas.

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.

Oare dormi liniștit,

neștiind,

dacă sânge din sângele tău...

respiră?

Oare îți mai suntem prin gânduri,

trăind,

dacă propriul tată nu sună, 

să vadă dacă copii lui în seară...

ațipiră?

vâsleam pe sigurul lac înghețat

din acest arhipelag arctic al vieții

într-o barca a lui Noe

în care nu mai încăpuse nimic

în afară de noi

vâsleam în neștire

printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii

tu țineai cârma

ocoleai stelele și luna

căzute în apă

delfinii care luau în boturile lor umede

cerul

balenele  albastre

pitice

aisbergurile

toată viața ai ținut cârma

m-ai condus spre același golf al liniștii

deși eu mi-aș fi dorit

poate

largul

uraganele care bântuie oceanele lumii

peșterile cu desene rupestre

chiar și acum îmi încâlcești visele

răsucești gâturile albatroșilor căzuți

niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei

odihna

sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape

înghețate

să strâng în brațe aceiași urși grizzly

de mâine însă începe cea mai lungă

noapte polară…