Incantații

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

o lumânare aprinsă

seamănă cu o femeie îndrăgostită

degetele olarului decupează cruci în argila nearsă

să facă drum luminii către inimi

pâlpâirea flăcării dinăuntru    

trezește la viață spiritele adormite

apropie sufletele înghețate  de frigul năzuros al zilelor

și al nopților

configurează personaje împinse la limită

ca în Galeriile Saatchi Art

ceara gălbuie se scurge pe-alături

și se-ntărește în forme bizare în oala de lut

doar flacăra tremură docil și ireal umbrele

tavanele

pereții

fără să-i pese de gerul de-afară

care adună toate florile de gheață ale iernii

în ferestre

de curgerea abstractă a timpului

în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului

încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar

într-o rochie roșie

călare

la fel cum se întâmplase și mai înainte

tot în Decembrie

când rămăsesem însingurat înăuntru-mi

spânzurat de inimă

în propria-mi deznădejde

chiar acolo

dedesuptul candelei

în care abia mai licărea un strop de lumină

ca o speranță…

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur îți tremură și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima cerului

visul din noi devine tot mai alb

orbitor

ne pierdem în argintul fluid al zăpezii

ca într-un clinchet inefabil de clopoțel

n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb

și de liniște

într-un gând

bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți

în mijlocul iernii

noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți

zgribulind

spre luna lui Marte…

Când ai avut curajul ultima oară să fii tu?

Când ai avut curajul ultima oară să spui nu?

Când ai zâmbit?

Când ai trăit?

Când ai iubit?

Când te-ai iubit?

Când ai spus vreau să tindă totul către un măreț infinit?

Ultimul zâmbet în oglindă pe care ți l-ai dăruit?

Cât timp s-a scurs de la ultimul cuvânt blând șoptit?

Poate nu-ți mai aduci aminte,

Dar știi bine, sufletul, nu te minte!

Îți cere să fii bine, să nu mai uiți de tine, 

Să-nveți să-ți oferi clipe,

Momente sau frânturi,

Din tot ce poți altora,

Să fii și să rămâi!

Nu vrei sa stii cate cuvinte au ramas

Pentru ultima rugaciune

si le risipesti pe nimicuri ca un nauc

Ai sa ajungi la capatul cuvintului si dorinta de a exprima

va fi rapusa de:Tacere

Şi patimi şi suspine

Au tot venit ca să-ți confirme, ție

Şi vieții tale rătăcite

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi rând pe rând, ți se tot spun

Filosofii, idei, moralități de plumb

Căci zece au trecut de când ți se tot spune

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi de-ai fi tu chiar şi perfect, 

În mintea lor, eşti doar defect

Un singur drept ei cred că se cuvine:

Să schimbe eul lor, la tine!

Răbdare, milă şi blândețe

Cuvinte tot mai ne-nțelese

Cerute parcă doar din sete

Să spargă fresca ta în zece

Ce tu ai plămădit, în zile râncede şi lungi 

Chinuitoare cruci

Azi, negru vechi a devenit

Şi nu mai poți s-aştepți, să plângi

E alb pe negru sfânt: un veşnic sufletesc prurit

Cerințe tot mai uzate vin în aval

Curgând în şiroaie, în tulburi puhoaie

Cu debite mari, dar goale de har

Pe-un suflet deja tot mai amar

E trist, e dureros că într-un fals de dulce

Ai stat atâta timp şi-ai pus

O mare inimă pe cruce

Eliberează-te deci, du-te! 

Elblag, Poland, 29 Mai 2023, 18⁰⁰

Zilnic mă-nchin la tine Doamne

Și multe cer să-mi împlinești,

Uit când greșesc să cer iertare

Cu toate astea, simt că mă iubești

 Încerc să nu mai fiu așa de mândru

Și către cei din jur să-mi arăt omenia,

În adevăr să cred urând minciuna

Și aliatul vieții să- mi fie modestia

Mă străduiesc să nu fiu lacom

Să fiu corect, cinstit și cumpătat,

S-ajut fără a cere vreo răsplată

Să lupt și-apoi să spun..a meritat

Izvor de dragoste să- mi fie inima

Iar bunătatea să-mi biruie invidia,

Să răspândesc în jur multă lumină

Să fiu puternic să țin în frâu mânia

Visez că omul poate fi mai bun

Doar prin iubire și fără pic de ură,

Cuvântul dat să fie bună temelie

Pe care să clădești, având măsură

......................

Mă-ntreb de știu ce este bine

Și cum pot de rău să mă feresc,

Speranță-mi este doar la Tine

Și cu smerenie..zic mulțumesc!

e neplăcut să vezi în jurul tău alte chipuri

alți oameni

să te întrebi atunci unde sunt ceilalți

de ce-ai rămas doar tu pe in***cenzure*** aceasta

de singurătate

ca un nefericit Robinson Crusoe

printr palmieri și plante exotice

nu înțelegi cum s-a putut să rămâi în urma timpului

într-o lume a coioților nemiloși

pitiți prin tufișuri

altădată acești lupi de prerie se aruncau cu dinții în botul cerbului

fugăreau leii

apărea câte un vultur imens

și sfâșia prada

știai un lucru

acum nu mai știi

regizorul vieții a schimbat peste noapte scenariu

a amestecat oamenii cu lupii

într-o distribuție hororr

în care oamenii devin lupi singuratici și se mănâncă-ntre ei

iar cerbii trăiesc veșnic…

Chiar nu pot să-mi fac planuri de viitor 

Sunt în război cu mine și nu ies învingător 

Să trăiești e greu chiar dacă poate părea ușor 

Lupt să rămân același băiat sincer și visător 

Uneori sunt forțat de împrejurări să mai și mint 

Sunt forțat să rostesc și cuvinte pe care nu le simt 

De multe ori trebuie să fac și cea ce nu vreau să fac 

În majoritatea timpului sunt obligat forțat să tac 

Dacă am tupeul sa spun ce mă deranjează 

Societatea se ridică-n picioare și mă corectează 

Că vezi doamne nu-i de loc așa cum spun eu 

La toți le convine, eu sunt singurul ce mă cred zmeu 

Mulți mă judecă pentru simplul fapt că sunt ateu 

"N-ai derpul la opinie, ești respins de dumnezeu"

(Și nu, n-am de gând să scriu dumnezeu cu "D" pentru mine toată viața o să rămână cu "d", nu-mi pasă cine ce-o să zică, nu-mi pasă că-i total gresit în ochii tuturor. Pentru mine asta-i varianta cea mai corectă, n-am să stau să vă explic cum și de ce. N-am să-mi pierd timpul aburinduvă cu filozovia mea despre viață, fiecare face ce vrea, fiecare își trăiește viața cum vrea, în lumea mea se scrie cu "d" si nu reprezintă absolut nimic, însuși cuvântul zeu este inexistent, fabulele sunt inexistente tot ce pare supra-natural sau desprins din basm este iexistent pentru mine. În lumea mea nu-i loc de critică fie ea și constructivă, oricine poate să zică orice însă pentru mine este ca și cum nimeni n-ar zice nimic. Dacă citiți ce scriu sunteți în lumea mea, părerile ce le aduceți cu voi din exterior sunt complet nule.