Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Стихи из этой категории
Gandurile mele la inceput de an
În prag de an, când vechiul se retrage,
Gânduri ca stele în minte dansează.
Clipele trecute se sting în amintire,
În inima noastră, speranța suspină.
În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,
Cu promisiuni noi și visuri frumoase.
În gândurile noastre, se desfășoară povești,
Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.
Privim către viitor cu ochi strălucitori,
Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.
Regretul se pierde în umbrele trecutului,
Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.
Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,
La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.
Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,
Ca petale de flori ce se desprind din viață.
Fiecare gând aduce cu el speranța,
Și visele noastre sunt aripi către cer.
La început de an, în suflete se aprinde,
Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.
Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,
Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.
În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,
La început de an, viața devine poezie.
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
stihuri diamantine //3
ploaie
răcoroasă primenitoare
hrănind întărind însuflețind
rădăcinile vieții de pretutindeni-
mângâind desfătând bucurând
melancolicul singuraticul
suflet
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Umbre de tristețe,
Sunt trist, și cerul pare mai greu, mai pustiu,
Parcă și vântul s-a oprit, nu mai e viu.
În suflet, umbre dansează încet,
Îmi lipsește tot ce-a fost și tot ce nu mai e drept.
Aș vrea să pot opri timpul, să-l trag înapoi,
Să fiu iar copil, sub aripa ta, amândoi.
Dar acum rămân cu amintiri închis în tăcere,
Și gândurile-mi fug, plutesc în durere.
Nimic nu pare să aline golul adânc,
Și fiecare zi e un munte pe care-l urc.
Aș vrea să plâng, dar lacrimile au secat,
Tristețea mea e un râu, fără capăt.
Dar poate, cândva, printre nori și furtuni,
Voi găsi un colț de pace, în gânduri și rugăciuni.
Și-n tristețea mea adâncă, poate va răsări
O rază mică de lumină, ce mă va călăuzi.
Sunt trist, dar știu că, undeva, e un drum,
Ce duce spre tine, tată, chiar dacă e-n fum.
Și până când ne vom regăsi iarăși, cumva,
Voi păstra amintirea ta ca pe o stea.
stări/6
aripile de lepidopteră
ale-apusului
mângâie orice suflare.
cetatea-și poartă dorul
prin fiorduri
turnul geamiei vibrează,
ca o coardă de liră
atinsă de-o cadâna.
pleoapele cad grele de rutina zilei;
iar șarpele glycon,
asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,
cuantice,
dispare-n
tumultul autostrăzilor supraetajate.
uneori,
mă las purtat
de mreaja unei sirene....
Gandurile mele la inceput de an
În prag de an, când vechiul se retrage,
Gânduri ca stele în minte dansează.
Clipele trecute se sting în amintire,
În inima noastră, speranța suspină.
În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,
Cu promisiuni noi și visuri frumoase.
În gândurile noastre, se desfășoară povești,
Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.
Privim către viitor cu ochi strălucitori,
Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.
Regretul se pierde în umbrele trecutului,
Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.
Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,
La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.
Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,
Ca petale de flori ce se desprind din viață.
Fiecare gând aduce cu el speranța,
Și visele noastre sunt aripi către cer.
La început de an, în suflete se aprinde,
Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.
Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,
Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.
În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,
La început de an, viața devine poezie.
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
stihuri diamantine //3
ploaie
răcoroasă primenitoare
hrănind întărind însuflețind
rădăcinile vieții de pretutindeni-
mângâind desfătând bucurând
melancolicul singuraticul
suflet
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Umbre de tristețe,
Sunt trist, și cerul pare mai greu, mai pustiu,
Parcă și vântul s-a oprit, nu mai e viu.
În suflet, umbre dansează încet,
Îmi lipsește tot ce-a fost și tot ce nu mai e drept.
Aș vrea să pot opri timpul, să-l trag înapoi,
Să fiu iar copil, sub aripa ta, amândoi.
Dar acum rămân cu amintiri închis în tăcere,
Și gândurile-mi fug, plutesc în durere.
Nimic nu pare să aline golul adânc,
Și fiecare zi e un munte pe care-l urc.
Aș vrea să plâng, dar lacrimile au secat,
Tristețea mea e un râu, fără capăt.
Dar poate, cândva, printre nori și furtuni,
Voi găsi un colț de pace, în gânduri și rugăciuni.
Și-n tristețea mea adâncă, poate va răsări
O rază mică de lumină, ce mă va călăuzi.
Sunt trist, dar știu că, undeva, e un drum,
Ce duce spre tine, tată, chiar dacă e-n fum.
Și până când ne vom regăsi iarăși, cumva,
Voi păstra amintirea ta ca pe o stea.
stări/6
aripile de lepidopteră
ale-apusului
mângâie orice suflare.
cetatea-și poartă dorul
prin fiorduri
turnul geamiei vibrează,
ca o coardă de liră
atinsă de-o cadâna.
pleoapele cad grele de rutina zilei;
iar șarpele glycon,
asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,
cuantice,
dispare-n
tumultul autostrăzilor supraetajate.
uneori,
mă las purtat
de mreaja unei sirene....
Другие стихотворения автора
Inconvenient
necazul cu fotografiile vechi
e că simți viața cum îți întoarce spatele
cum așează în locul viselor
pietre
pentru fiecare vis
câte o piatră
până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant
și scoți ștecherul din priza cu vise
să faci loc dragostei
dar și dragostea îți întoarce spatele
așezând în locul inimii
o flacără
care te mistuie
nu știu dacă poți să înțelegi
ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii
și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul
să urli în pustiu
și să nu te audă nimeni
necazul cu fotografiile vechi
e că te-mping de fiecare dată când le privești
în aceleași prăpăstii ..
Indiferență
trecerea timpului îmi apare ca o exhibiție jalnică
ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini
submultiplilor
secundelor frivole
(dansatoare de can-can burlesque
care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)
minutelor grațioase în magicul lor
rond de jambe
orelor plictisite de ele însele
până la depresie
„ țineți aproape sau vă ia dracu!”
cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri
sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor
preafericitului Daniel
turnate în Austria
oare nu se poate trăi și altfel
în afara dictaturii timpului
boul acela cu redingotă și papion
care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări
turează la maxim motorul bormașinii Bosch
made in Federal Republic of Germany
„ ca să știți și voi nenorociților!”
și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
Crimele din metrou
Se trezise speriată. Nu era nimic adevărat, mulțimea aceea înfiorătoare, care se repezise asupra ei, dispăruse. Fusese un coșmar. Nu putea scăpa de aceste zvârcoliri nocive ale minții nicicum, visul devenea repetitiv, obsesiv, prefăcându-i noaptea în țăndări și urmărind-o de-a lungul întregii zile. În ultima lună se confruntase aproape zilnic cu asemenea stări de anxietate, care căpătau dimensiuni exagerate în imaginația sa, de la un sentiment de frică față de o primejdie la fel de neverosimilă și exagerată ca și frica aceasta imaginară, la o senzație apăsătoare de nesiguranță, cum ar fi aceea de complot, de conjurație a oamenilor, în general, având drept finalitate distrugerea ei fizică. Deși mai avea două ore până să-și înceapă programul de lucru, se îmbrăcă la repezeală și se precipită pe scări spre a prinde momentul acela matinal de vânzoleală de la supermaketul din colț, unde obișnuia să-și ia micul dejun. Lucrând și ea într-un supermaket știa cu precizie unde erau amplasate camerele de luat vederi și, mai ales, locurile neacoperite de sistemul de supraveghere, care o fereau de ochii atenți ai agenților de pază. Nici acum nu întâmpinase greutăți . Își savură în liniște, chiar cu o anumită degajare, cotidiana doză de energizant Red Bull, pe care o puse înapoi, în frigider, goală, felia de pâine cu șuncă și nelipsita sticla din plastic cu iaurt grecesc. Ieșise printre zecile de elevi de la liceul de peste drum, care veniseră să-și cumpere covrigi calzi, trecând neobservată, fără să-și achite consumația, așa cum făcea de săptămâni bune. O învățase un fost prieten de-al ei, Igor,IT-ist de meserie, care-i „prelucrase” și cartela de metrou, nemaifiind necesar s-o încarce săptămânal sau lunar și care o mai învățase multe alte „tactici” de supraviețuire.
Ajunsese la serviciu cu jumătate de oră mai devreme. Merse în vestiar să se schimbe, dar nu mai apucă. Sefa de schimb o văzuse și venise după ea.
- Am să-ți comunic o veste proastă! o informă aceasta. De azi nu mai lucrezi aici!
Avem înregistrări cu tine când sustrăgeai un milion de lei vechi din Casă și o sticlă de whisky de la un client! Scrie o cerere de demisie, dacă nu vrei să anunțăm Poliția!
Alexia luă coala de hârtie, fără să comenteze nimic. Își scrise demisia, o semnă și i-o întinse șefei.
- Oricum mă gândeam să plec! Pot să văd și eu înregistrările?
Sefa aprobă din cap și o conduse în biroul său. Imaginile nu erau concludente, cum bănuise, fiindcă procedase ca la carte, dar nu mai conta. Trânti un pumn în fața șefei, părăsind în fugă supermarketul prin ieșirea din spate, pustie la ora aceea. De acolo plecă țintă spre metrou, simțind nevoia să bea ceva, să se facă pulbere.
Intră pe peron dezorientată. Sute de oameni așteptă tăcuți să apară garnitura de tren. Printre aceștia o zări pe Valeria, femeia care i-l răpise pe Igor, IT-istul. Vorbea la telefon foarte aproape de marginea peronului. „Dacă vrei să scapi de cineva, îi spusese cândva Igor, aștepți să apară garnitura de tren în stație și-i dai brânci! Oamenii nu prea sunt atenți în asemenea momente, așa că nu riști nimic. Mai greu e să te păzești de camere, dar există ac și de cojocul lor!”Se apropiase la mai puțin de un metru de ea, îi puse mâinile pe spate și-i făcu vânt. În mod curios, femeia nu numai că nu căzu, dar se ținu bine pe picioare, ca o handbalistă în semicerc, apoi fandă la dreapta și-o rupse speriată la fugă. Socul fusese la fel de mare și pentru Alexia, care nu se așteptase la așa ceva, fiind nevoită, la rându-i, s-o ștergă din loc. Nu se oprise din mers până la supermarketul din apropierea locuinței sale, unde dăduse pe gât două Red Bull-uri.„ Tot răul e înspre bine!”, se gândi ea. Valeria îi va spune cu siguranță lui Igor ce pățise, iar Igor își va da seama cine era în spatele acțiunii și, poate, o va căuta într-o bună zi. Nu era genul lui să stea lângă o femeie mai mult de un an. Important, până la urmă, era că-i trimisese un mesaj!
De la supermarket dădu o raită până acasă, ca să-și schimbe hainele, după care reveni la metrou. Admosfera de acolo nu se schimbase deloc,Valeria nu reclamase întâmplarea la Poliție, mulțumindu-se, pesemne, că scăpase cu viața, iar la știri nu se făcuse nicio referire la incident. Telefonul sună ascuțit, intrând în vibrații, și răspunse.
- Alo, da!
- Salut! auzi vocea inconfundabilă a lui Igor.Uitasem de tine! Convenisem să ne vedem fiecare d-ale noastre! Ce dracu`ți-a venit cu Valeria?
- N-am s-o iert niciodată că s-a băgat între noi!
- Nu-i cam târziu? Si apoi, trebuia să mă întrebi și pe mine!
- Voi bărbații sunteți niște proști!
- Da, cunosc placa! Numai că eu nu mă mai întorc la tine!
-?!
- Pentru binele tău, continuă el, te previn că Valeria a depus plângere la Poliție!
Probabil că acum te căută, așa că ai grijă ce faci! Nu conta pe faptul că ești sărită de pe fix, asta nu te ajută prea mult... dacă repeți schema! Tot la pușcărie ajungi! Hai, pa!
Închise enervată la maxim. „ Dobitocul! scrâșni ea printre dinți. Las că ți-o coc eu și ție!”
În clipa următoare o zări pe fosta ei șefă de la supermarket,„doamna Pusi”, cum îi spunea tot personalul, așteptând sosirea garniturii de metro și având o vânătaie urâtă în jurul ochiului drept, de la pumnul pe care i-l administrase cu câteva ore înainte. Trecu în viteză pe lângă dânsa și o lovi din mers cu șoldul. De data aceasta nu mai ratase. „ Doamna Pusi”, care era și destul de corpolentă se prăbuși între șine cu un țipăt înfundat, pe care nu-l auzi nimeni din cauza gălăgiei și a garniturii de tren, oprite intempestiv.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Alexia ieși din stația de metrou și se urcă într-un taxi până la stația dinainte. Voia să treacă pe acolo și să afle dacă „grăsanca” murise. Observă repede că peronul era plin de polițiști și jandarmi, care legitimau în stânga și în dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva. Își trase un șal albastru peste cap, reușind să se strecoare printre oameni și era pregătită să urce în garnitura care se apropia. La un moment dat simți pe cineva în spatele ei, apoi o mână puternică de bărbat înfiptă în șale, care o împingea inexorabil înaintea trenului. Nu apucase nici măcar să țipe, reușise doar să întoarcă o fracțiune de secundă capul și să recunoască fața batjocoritoare a lui Igor.
- Ai pus-o, fraiero!
Reverberații
visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…
Inconvenient
necazul cu fotografiile vechi
e că simți viața cum îți întoarce spatele
cum așează în locul viselor
pietre
pentru fiecare vis
câte o piatră
până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant
și scoți ștecherul din priza cu vise
să faci loc dragostei
dar și dragostea îți întoarce spatele
așezând în locul inimii
o flacără
care te mistuie
nu știu dacă poți să înțelegi
ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii
și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul
să urli în pustiu
și să nu te audă nimeni
necazul cu fotografiile vechi
e că te-mping de fiecare dată când le privești
în aceleași prăpăstii ..
Indiferență
trecerea timpului îmi apare ca o exhibiție jalnică
ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini
submultiplilor
secundelor frivole
(dansatoare de can-can burlesque
care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)
minutelor grațioase în magicul lor
rond de jambe
orelor plictisite de ele însele
până la depresie
„ țineți aproape sau vă ia dracu!”
cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri
sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor
preafericitului Daniel
turnate în Austria
oare nu se poate trăi și altfel
în afara dictaturii timpului
boul acela cu redingotă și papion
care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări
turează la maxim motorul bormașinii Bosch
made in Federal Republic of Germany
„ ca să știți și voi nenorociților!”
și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
Crimele din metrou
Se trezise speriată. Nu era nimic adevărat, mulțimea aceea înfiorătoare, care se repezise asupra ei, dispăruse. Fusese un coșmar. Nu putea scăpa de aceste zvârcoliri nocive ale minții nicicum, visul devenea repetitiv, obsesiv, prefăcându-i noaptea în țăndări și urmărind-o de-a lungul întregii zile. În ultima lună se confruntase aproape zilnic cu asemenea stări de anxietate, care căpătau dimensiuni exagerate în imaginația sa, de la un sentiment de frică față de o primejdie la fel de neverosimilă și exagerată ca și frica aceasta imaginară, la o senzație apăsătoare de nesiguranță, cum ar fi aceea de complot, de conjurație a oamenilor, în general, având drept finalitate distrugerea ei fizică. Deși mai avea două ore până să-și înceapă programul de lucru, se îmbrăcă la repezeală și se precipită pe scări spre a prinde momentul acela matinal de vânzoleală de la supermaketul din colț, unde obișnuia să-și ia micul dejun. Lucrând și ea într-un supermaket știa cu precizie unde erau amplasate camerele de luat vederi și, mai ales, locurile neacoperite de sistemul de supraveghere, care o fereau de ochii atenți ai agenților de pază. Nici acum nu întâmpinase greutăți . Își savură în liniște, chiar cu o anumită degajare, cotidiana doză de energizant Red Bull, pe care o puse înapoi, în frigider, goală, felia de pâine cu șuncă și nelipsita sticla din plastic cu iaurt grecesc. Ieșise printre zecile de elevi de la liceul de peste drum, care veniseră să-și cumpere covrigi calzi, trecând neobservată, fără să-și achite consumația, așa cum făcea de săptămâni bune. O învățase un fost prieten de-al ei, Igor,IT-ist de meserie, care-i „prelucrase” și cartela de metrou, nemaifiind necesar s-o încarce săptămânal sau lunar și care o mai învățase multe alte „tactici” de supraviețuire.
Ajunsese la serviciu cu jumătate de oră mai devreme. Merse în vestiar să se schimbe, dar nu mai apucă. Sefa de schimb o văzuse și venise după ea.
- Am să-ți comunic o veste proastă! o informă aceasta. De azi nu mai lucrezi aici!
Avem înregistrări cu tine când sustrăgeai un milion de lei vechi din Casă și o sticlă de whisky de la un client! Scrie o cerere de demisie, dacă nu vrei să anunțăm Poliția!
Alexia luă coala de hârtie, fără să comenteze nimic. Își scrise demisia, o semnă și i-o întinse șefei.
- Oricum mă gândeam să plec! Pot să văd și eu înregistrările?
Sefa aprobă din cap și o conduse în biroul său. Imaginile nu erau concludente, cum bănuise, fiindcă procedase ca la carte, dar nu mai conta. Trânti un pumn în fața șefei, părăsind în fugă supermarketul prin ieșirea din spate, pustie la ora aceea. De acolo plecă țintă spre metrou, simțind nevoia să bea ceva, să se facă pulbere.
Intră pe peron dezorientată. Sute de oameni așteptă tăcuți să apară garnitura de tren. Printre aceștia o zări pe Valeria, femeia care i-l răpise pe Igor, IT-istul. Vorbea la telefon foarte aproape de marginea peronului. „Dacă vrei să scapi de cineva, îi spusese cândva Igor, aștepți să apară garnitura de tren în stație și-i dai brânci! Oamenii nu prea sunt atenți în asemenea momente, așa că nu riști nimic. Mai greu e să te păzești de camere, dar există ac și de cojocul lor!”Se apropiase la mai puțin de un metru de ea, îi puse mâinile pe spate și-i făcu vânt. În mod curios, femeia nu numai că nu căzu, dar se ținu bine pe picioare, ca o handbalistă în semicerc, apoi fandă la dreapta și-o rupse speriată la fugă. Socul fusese la fel de mare și pentru Alexia, care nu se așteptase la așa ceva, fiind nevoită, la rându-i, s-o ștergă din loc. Nu se oprise din mers până la supermarketul din apropierea locuinței sale, unde dăduse pe gât două Red Bull-uri.„ Tot răul e înspre bine!”, se gândi ea. Valeria îi va spune cu siguranță lui Igor ce pățise, iar Igor își va da seama cine era în spatele acțiunii și, poate, o va căuta într-o bună zi. Nu era genul lui să stea lângă o femeie mai mult de un an. Important, până la urmă, era că-i trimisese un mesaj!
De la supermarket dădu o raită până acasă, ca să-și schimbe hainele, după care reveni la metrou. Admosfera de acolo nu se schimbase deloc,Valeria nu reclamase întâmplarea la Poliție, mulțumindu-se, pesemne, că scăpase cu viața, iar la știri nu se făcuse nicio referire la incident. Telefonul sună ascuțit, intrând în vibrații, și răspunse.
- Alo, da!
- Salut! auzi vocea inconfundabilă a lui Igor.Uitasem de tine! Convenisem să ne vedem fiecare d-ale noastre! Ce dracu`ți-a venit cu Valeria?
- N-am s-o iert niciodată că s-a băgat între noi!
- Nu-i cam târziu? Si apoi, trebuia să mă întrebi și pe mine!
- Voi bărbații sunteți niște proști!
- Da, cunosc placa! Numai că eu nu mă mai întorc la tine!
-?!
- Pentru binele tău, continuă el, te previn că Valeria a depus plângere la Poliție!
Probabil că acum te căută, așa că ai grijă ce faci! Nu conta pe faptul că ești sărită de pe fix, asta nu te ajută prea mult... dacă repeți schema! Tot la pușcărie ajungi! Hai, pa!
Închise enervată la maxim. „ Dobitocul! scrâșni ea printre dinți. Las că ți-o coc eu și ție!”
În clipa următoare o zări pe fosta ei șefă de la supermarket,„doamna Pusi”, cum îi spunea tot personalul, așteptând sosirea garniturii de metro și având o vânătaie urâtă în jurul ochiului drept, de la pumnul pe care i-l administrase cu câteva ore înainte. Trecu în viteză pe lângă dânsa și o lovi din mers cu șoldul. De data aceasta nu mai ratase. „ Doamna Pusi”, care era și destul de corpolentă se prăbuși între șine cu un țipăt înfundat, pe care nu-l auzi nimeni din cauza gălăgiei și a garniturii de tren, oprite intempestiv.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Alexia ieși din stația de metrou și se urcă într-un taxi până la stația dinainte. Voia să treacă pe acolo și să afle dacă „grăsanca” murise. Observă repede că peronul era plin de polițiști și jandarmi, care legitimau în stânga și în dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva. Își trase un șal albastru peste cap, reușind să se strecoare printre oameni și era pregătită să urce în garnitura care se apropia. La un moment dat simți pe cineva în spatele ei, apoi o mână puternică de bărbat înfiptă în șale, care o împingea inexorabil înaintea trenului. Nu apucase nici măcar să țipe, reușise doar să întoarcă o fracțiune de secundă capul și să recunoască fața batjocoritoare a lui Igor.
- Ai pus-o, fraiero!
Reverberații
visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…