Doamne, cât de frumos era îngerul!

Domn poet, te apuci de scris? Crezi că poți? Ia pixu'-n mână!

Etalează-ți bătăturile, cănd stai p-un vers o săptămână.

Ochii dor, coloana-i strâmbă, capu' bubuie, te face psihic,

Ia o pauză, amână, mai citește...când revi, ai tot nimic.

Ai strâns idei, da' nu se leagă,

Mai rapid te legi în beci,

Fiind alergic la progres, parcă inspirația pleacă,

Ai o strofă, vers cu vers, fie ea și slabă,

C-ai găsit o altă rimă nasoală, în afară de: ,,veci".

Las-o moartă, însfârsit foaia-i pătată,

Ai trecut Tabula Rasa, acum la următoarea treci!

Capu' de-ntrebări îl seci: Cum începi? Și cui-i pasă?

Că tu ai lilieci în casă, 

La cum cauți prin cuvinte, ai în minte biblioteci.

Iar te-ntorci de-la-nceput dinnou,

Ș-acum urmează continuarea,

A doua strofă, a trei-a patra, devastarea-ți schimbă starea.

Vezi că: prima nu mai are sens, a doua are alt subiect,

A treia-i scrisă prea complex, și abia ce-ai terminat a patra,

Când observi c-ai intelectu' gata, macarale sunt destule!

Bagă FIFA, lasă arta! Că la cât de rea e,

La scăriile viitoare, mai bine ratează treapta!

Hai mai bine să: Calmează-te!

Că te văd că-ncerci întruna...

Lasă gluma, lasă arfele, dacă vrei ca să fi bun:

Ia-l de creangă p-Eminescu, și zi-ne în ce fază-i luna!

Fă eseu de zece pagini! Explicând ce anotimp e,

Umple foaia cu adjective, lasă arborii-n paragini,

Plebii n-au de un'-să știe, n-o mai nins la ei în casă,

Ca să aibă imaginații!

Epitete fără noimă, presărate cu limbaj arhaic,

,,Ai dracu' pungașii naibii!

Mă uit în dex, ca să par doxă,

Ș-ăstia cred că-s văr cu Stalin!"

Zi-le despre noi doi goi, într-o zi de joi!

Și că de la-atât banal în rime, mă doare puțin la...ploi...

Să dea bine la ureche, forțează și niște cuvinte,

Relochează-n texte verbe, fiindcă merge... zic ce știi?

Totul pentru: să rimeze!

,,N-am făcut degeaba școală, sensu' e direcție!

Cade foaia-n verticală, și ce dacă?

Nu se-aplică atunci când scri!!"

Și pentru orgoliu' tău, crede-te spuma din spume!

Spune-le la toți pe nume, că tu ești pe vers dulău,

Că tu scrii pe-o piesă, cât alții pe albume,

Și nimeni nu-ți poate spune, dacă ești, sau nu capabil,

Ei bine...uite-un adevăr:

Oribil cu felicitări! Penibil cu steluță!

Mediocru în cele mai rele stări! Ia ca premiu-o săniuță!

Cringe-u' a devenit palpabil,

Stai potol cu mintea-ți sumbră!

Ce? Te-ai fript cu limba-n supă-n vis

Și hata, te-ai trezit valabil?

Minus doi, acum stai jos! Ș-alunecă te rog din loc!

Până-n vale-n primu' gard... te oprești când auzi: POC!

Treci de el, pe stânga-i grajdiu', acol' se cere validare!

Patrupezi, cu ochii-n soare, care simt rodaj poetic,

Și devin experți în toate.

Nu te pun io să fi bun; lafel cum nimeni nu te-obligă, 

Unde banu' nu contează,

Masele-ți dau viață... elita te ține-n priză,

Să critici e o invitare, d-aia multora l-e frică, 

Nu vreau jocu', vreau schimbare, aroganța strică.

Mă oftic, că din păcate: mumia avea dreptate!

,,Ușor de scris, când n-ai nimic de zis",

Și așa e! Cu mult nimic, și foiile decorate,

Somitate cu cantitate lirică și castitate critică în spate,

A setat, si mulți ca el, un trend de haine deja-purtate.

Așa... și eu cum sunt? De-mi permit să critic...

Eu cu fiecare pas făcut, îmi vine tot mai greu să scriu,

Fac varice la degetul scurt, și ăl' mare-i mijlociu.

O fi foaia figurantă, sau face figuri de stil,

C-am desfigurat pixu',

Doar un click, fără cerneală,

Întâi cărbuni, după substanță,

Fiind metaforat de viu...

Mii de creiere spălate, ascunse de-o perdea de fum,

Inspiră siguranță de la fumuri expirate;

Cu buzele uscate, și cu oxigen în rate,

Cenzurează filmele deja rulate,

Să-și facă colier din filtru.

Ce vreau să zic e că:

Puțini își iau timp să asculte,

Ăia care-o fac, defapt nu înțeleg prea multe, 

Ăia care ințeleg, simt nevoia să-te-ajute, cu păreri,

Tu le iei ca și insulte...

Blocat în cerc cu capete pătrate, nu vezi bine cum ești TU!

Oameni critică, aplaudă... indiferent, apreciază gestu'!

Ieșind în largul poeziei, dai de valuri cu cuvinte reci!

Și când geniu' nu-i de treabă, treaba e să tot încerci...!

Denis Poetu' - ,,Tot încerci..." 2024

vara – la asfințit,

ca un portal spre câteva speranțe

printre movilele de steril

noroc cu tinerețea

căreia îi dădeam târcoale

și ea, rostindu-ne pe litere,

ne urca sus, sus,

unde vântul care suflă strâmb nu ajungea

așa ne-am cunoscut, însă nu

știu cum ne vom despărți

Anonimul sinăian

Uneori în suflet ploua,și lacrima cade,

Alteori sunt raze de soare, și zâmbim,

Tristeti și fericiri scriu povestea vieții noastre,

Ne ridicăm privirea spre astre 

Și dam contur viselor,

Ștergem din amintiri clipele fade,

Prin cele frumoase,magic strălucim..

Mii de trăiri ne inunda 

Când speram,visam,iubim.

Suntem ființe cu aripi de gând 

Si-atatea simtiri adanci

Povestea sufletului nostru o scriu 

Atât cât trăim..

ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri

în acele abominabile blocuri ceaușiste

moștenite din tată în fiu

și devenim încet-încet niște oameni din plastilină

modelați după zgomote

un fel de comis- voiajori antropofili

gen Gregor Samsa

gravitând  perpetuu între un creier bolnav

și o inimă devastată de temeri

într-o lume-a lui Kafka

în care te poți trezi dimineața din om

într-un gândac negru de bucătărie

pe femurul manichiuristei de la parter

ea însăși o femeie gândac

care plimbă în fiecare dimineață un câine lup

și-un iepure

( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)

corpul femei cu boua de blană

atârnat de perete

este ultima amintire despre trecut

de pe vremea când încă mai eram niște oameni

în niște cutii de chibrituri…

Simt cum dăruiesc energie

Unor oameni fără orizont

Lăsând în urmă durere

Unde sângele mi fierbe

Ca încerc la infinit

Și nimeni nu mă înțelege

Ca de fapt

Mă doare inima

De frigul impus (asupra lor)

Care te aruncă ca o puternică furtuna

Intr un abis de sentimente obscure

Simt cum fac țepe în vene

Și doar pot să privesc..

Câtă durere există în lume.

e un oval carnos in

penajul unui flamingo

si e numai visiniu si indigo

ustura: dar doar cu timpul

cand vrea sa zboare

asa ca sa-l invete scopul

pamantesc de a nu cere.

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”

                                      Edith Piaf

.

nu am întrebat pe nimeni atunci

de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri

erau singuri

în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase

la geamuri

.

și eu eram singur

în costumul meu bleumarin

cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie

75004 Paris

 .

mă plimbam pe o stradă îngustă

poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes

nu mai știu

ce fericire e să nu te cunoască nimeni

.

să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi

s-auzi aceleși murmur ”allez viens”

din o mie de guri

apoi să te topești într-o mie de palme

mirosind a Chanel Gabrielle

.

un iz puternic de  săpun  „Tesori d`oriente”

plutește în aer

nu mai e cale de întoarcere

îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes

fără filtru

de care fumase cândva Jean-Paul Sartre

Camus și Gainsbourg

și-mi fac curaj

„ ce qui doit arriver, arrivera!

.

cum să-mi fi dat seama încă de-atunci

că Notre-Dame e pe moarte

.

acum

după noaptea aceasta „ de rêve”

nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano

în Sena

sau să mă-mpușc în cap

în Place de la Concorde…

firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,

ai zice că Măicuța Domnului e vie,

că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,

în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.

privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,

ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,

nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,

nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.

umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii

pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,

ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,

iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.

într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită

și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,

Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită

visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă

da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…