Strada Erorii

învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea

abstract

după niște contururi neregulate

desenate în negru pe-o hartă

fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă

asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii

de drumuri ale mătăsii

de orașe

despre care citisem prin cărţi

în care trăiau milioane de oameni

nevăzuți

despărțiți între ei de aceleași  fluvii, de aceeaşi munți

de aceleaşi drumuri ale mătăsii

de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri

într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii

telefonul

care a schimbat totul

cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii

prin fața ochiului

înainte-înapoi

apoi de la capăt

imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre

și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă

privind în urmă zâmbesc

Marea Piramidă din Gizeh

îmi apare azi ca o glumă        

Grădinile suspendate ale Semiramidei        

la fel

Templul zeiței Artemis din Efes         

un loc al uitării

Statuia lui Zeus din Olympia

infatuare, orgoliu grecesc

Mausoleul din Halicarnas 

 sfidare

Colosul din Rhodos

sperietoare de ciori

Farul din Alexandria

sforţare

niște glume până la urmă

în comparaţie cu minunile ultimului veac

începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…

mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă

în zori

nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele

uneori te trezești confuz în mijlocul nopții

dintr-un vis urât cu păianjeni

aprinzi lumina

te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute

ca nu cumva să nu le tulburi monotonia

printre uși uitate deschise

spre baie

observ în oglindă că mi-a crescut barba

„fir-ar a naibii de barbă!”

aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție

sigur vecina de jos mă înjură

o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte

de tine

a fost ieri

pe scări este o liniște surdă

la fel pe străzi

la Spitalul  Județean de Urgențăți

și biserică evanghelistă

„ la început a făcut Dumnezeu lumea

îmi vine în minte un text din Facere

și pământul era netocmit și gol

întuneric era deasupra adâncului

și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor

și-a zis Dumnezeu:

să fie lumină

și-a fost lumină…”

asta era

mă gândesc în timp ce urc scările

omul a apărut mai târziu

nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte

„iar nu aveți somn!”

mă ceartă bătrâna de la parter

mi-e imposibil să-nțeleg

de ce zilele trebuie să înceapă în zori

îi răspund

nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…

mi-am înconjurat casa cu un gard de frică

umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea

îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă

să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut

îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele

și cum își schimbaseră inimile între ei

am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie

zăvorând poarta

rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii

aproape îi dăduseră lacrimile

Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea

de ce se amestecaseră în viața ei

n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea

n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi

cu un singur bărbat

pentru ea monogmia era o traumă

vai, sentimentele acestea nesuferite!

Lidia Călin își pierduse dreptul de practică și fusese dată afară din spital din cauza condiționării actului medical, la plângere unui fost pacient, care reușise s-o înregistreze și s-o filmeze când pretindea și lua o sumă importantă de bani. Fiind singură, trecuse destul de ușor peste situația aceasta, găsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bătrânii trecuți de șaptezeci de ani, aflați la sfârșitul vieții, care nu se mai puteau deplasa singuri și care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curățenie, spălat rufe, cumpărături, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-și exercita profesia, interesul lor fiind cu totul și cu totul altul. În mai puțin de o lună, cum ea însăși mărturisise unei prietene, reușise să-și facă un portofoliu de peste o sută de pacienți, fiind obligată la un moment dat să renunțe la o parte dintre ei, păstrându-i pe cei cu situații materiale deosebite, fără copii sau alte rude. Dar și așa era foarte dificil, având în vedere solicitările dese ale bătrânilor, uneori chiar și după miezul nopțiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotă, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani, cu sechele motorii după un accident vascular-cerebral, care se oferise să-i pună la dispoziție mașina proprie, deoarece Lidia nu avea mașină și nu-și putea permite să vină atât de des cu taxiul. Până la urmă i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai să răspundă apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadă, susținând că prezența ei îi făcea bine,

alteori îi cerea să rămână noaptea cu dânsul, să doarmă alături de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipăie sau să încerce mai mult. Lidia cunoștea prea bine psihologia bărbaților și nu-i opusese nicio rezistență, lăsându-l să-și rumege victoriile și înfrângerile de unul singur. Deveniseră foarte familiari, se sărutau pe gură, făceau baie împreună, mâncau și jucau șah împreună.

- Nu ți se pare că ești prea obraznic, iepuraș? îl certă ea într-o bună zi, văzându-l extrem de excitat. În situația ta ar trebui să mai pui mâna pe o carte de rugăciune!

- Lasă rugăciunile! mormăi el și se așeză în fotoliu într-o poziție explicită. Cât vrei să mi-o faci o dată?

- Nimic, iepuraș,îi răspunse ea cu blândețe, venind tiptil către dânsul, mă recompensezi și așa prea mult! Chiar acum!

Două zile mai târziu, Virgil Calotă, echilibrat după ultimul exces sinucigaș, când îi crescuse tensiunea și pulsul la cote amețitoare, recidivă din nou, încercând și reușind să spulbere insidios opoziția Lidiei.

- Ieri m-am gândut, îi mărturisise el, să fac niște mici corecții în testament. Am convenit cu avocatul să-ți las totul ție, adăugând doar o clauză de întreținere în sarcina ta, ca să nu existe discuții!

Lidia abia se stăpânise să nu sară în sus de bucurie, planul său ascuns, experimentat și cu alții, dăduse rezultate. Bătrânul îi arătase și o copie legalizată după testament, păstrată în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodată. Acum nu mai trebuia decât să aștepte. Dar era ea oare dispusă să mai aștepte! Nu-l suportase destul?

Sâmbăta aceea fusese un adevărat coșmar pentru Lidia. Calotă parcă înebunise.

La prima oră a zilei dorise să mănânce hot dog, pe la prânz ceruse șampanie, iar spre seară o poftise pe dânsa, deși era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia să-l supere, fiindcă era extrem de supărăcios și suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Văzând că se simțea foarte rău din cauza ultimului exces, sună la Salvare, nu înainte însă de a-i face o injecție specială, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învățase tainele „eutanasiei disimulate”, fără să-și imagineze că va ajunge vreodată s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar și foarte eficient, își făceea efectul letal după câteva ore, nu era detectabil și putea fi administrat direct în venă, nedezvoltând reacții alergice.

În jurul amezii primise confirmarea morții lui Calotă în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.

- Colegii mi-au spus că dvs. aveați grijă de dânsul! zise acesta. Noi am vrea să luăm legătura cu cineva din familie!

- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, răspunse Lidia, nici n-aș putea să vă spun dacă mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizită! Îmi pare rău! Puteți lua legătura cu avocatul său!

- Aveți un nume, un număr de telefon?

Lidia dădu toate datele avocatului, știind că în testament era împuternicită să se ocupe de înmormântarea defunctului, existând și un cont deschis la o bancă special pentru treaba aceasta.

- Vreau să vă informez, continuă medicul, că îl puteți lua acasă, dacă doriți, neexistând suspiciuni de moarte violentă, fiindcă altfel va fi dus la Medicina legală, de unde va fi mai dificil de preluat!

Iar Lidia Călin nu mai stătu nicio clipă pe gânduri...

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Herança

Hoje vamos falar de um objeto especial, um objeto caro a nós, aqueles de nós que ainda guardamos coisas no sótão de casa, mais precisamente um chapéu de feltro. Chapéu bávaro, chapéu de inegável importância histórica, apanhou cinco baptizados, duas formaturas, vários casamentos e só. Chapéu que várias gerações só tinham, mas para usar, acho que não usavam, já não se usa há muito tempo. Como mencionei anteriormente, é de feltro, é azul (azul elétrico ou azul royal) e tem uma pena presa na lateral.

A bisavó de Cecília insistiu para que ela fosse mantida nas melhores condições possíveis. Algo que aconteceu, só o passar do tempo se manifestou, já não é o que era, já não está como antes. Até o tom de azul não é mais vibrante, está mais surrado, velho, empoeirado. Seria ótimo para ideias de roupas vintage, mas por outro lado, mantenha-o bonito, apenas para a coleção.

Não foi pouca surpresa para Cecília descobrir que o chapéu, tão poeticamente descrito até agora, esconde um grande defeito, mais precisamente, abriga uma família de mariposas. Então, sejamos realistas, quando alguém herda um chapéu, não fica apenas com o chapéu, mas também com as mariposas.

Uma família viveria no chapéu. Família?, tão numerosa?, dinastia talvez, também tem um rei e um monarca e praticamente tudo que precisa para ser uma monarquia completa. Mas como pode alguém assim? Há quanto tempo ele está sem naftalina? Desde quando o Pronto é usado para controle de pragas? Uma Cecília irritada e taciturna se faz essas perguntas constantemente. Como com todo cuidado aparente que todos tiveram, o chapéu acaba se desintegrando nesse ritmo. Se aquela bisavó soubesse e estivesse viva, ela ficaria extremamente zangada. Cecília fica sentada e sentada, pensando em uma solução para restaurar sua glória em outra ocasião.

Ele encontrou, ele sabe o que fazer, vai dar uma solução que vai matá-los, depois que eles morrerem, ele vai pegar e cortar a parte do material que quer ser retirado.

Proceda conforme descrevi. Só brincando e aprofundando cada vez mais a parte cortada, ele chega ao outro lado do material com a tesoura. Boa gente, vocês já têm isso há quatro gerações, como saber cuidar de um bem que alguém deixou para vocês? Ela não deu a você para colocar uma responsabilidade sobre seus ombros, ela deu a você porque achou que seria bom para você ter algo que ela gostasse bastante. Você realmente ultrapassou a linha da frivolidade! Entendemos que você realmente não se importa com o chapéu em si, mas também não se importa com a bisavó que o confiou a você?

Cecília começou a costurar com linha de cor semelhante à que seria originalmente o chapéu. Qual é o ponto? Não existe sinonímia perfeita, nem nas cores nem nas palavras, infelizmente a cor era única, era insubstituível. Cecilia, com sua dioptria de +1,75, acha que era da mesma cor. Não sabemos mais o que dizer... a intenção era boa... "devolver a glória outra hora", mas por excesso de zelo o resultado ficou um pouco errado. Cecília, agradecemos o cuidado você vestiu, desinfetou, limpou, cuidou, o que é sempre apreciado, mas se você não se divertiu tanto cortando, ainda assim ficou muito bom. É sempre aconselhável ter equilíbrio tudo. Por que é bom medir nossas ações, decisões? Porque, digamos que estamos dirigindo e temos que virar, temos uma curva à nossa frente, temos que medir nossa velocidade (porque muito pode nos tirar a estrada, desvia do nosso caminho), a vontade com que queremos passar aquela curva, não importa quanto tempo demore, quão rápido, quão experiente, o que não sei o quê.. o que importa é como harmonioso e seguro sabemos como passar por tudo. Ninguém está nos aplaudindo, somos apenas nós mesmos e não precisamos de aplausos.

Da mesma forma, no caso em apreço, o chapéu herdado poderia ter permanecido intacto, não teria necessitado de intervenções, reparações, redecorações, retoques, se a nossa querida Cecília não o tivesse querido tão ardentemente melhorá-lo integralmente. Também vale a pena considerar que muitas vezes as coisas não exigem uma mudança radical para funcionar, apenas parcial ou apenas um quarto ajudaria tanto.

Cecília... Cecília... ou você não tinha mão segura ou se importava muito com o chapéu.

Moartea și iubirea, o antiteză sau doar simple cuvinte?Moartea și iubirea sunt ca două magnete si un obiect de metal.Cele două magnete se resping între ele, însa în momentul în care obiectul de metal se află între ele, fiecare duce o luptă continuă pentru a atrage la el obiectul de metal.Lupta poate avea cinci finaluri.

Primul și unul dintre cele mai fericite: iubirea atrage omul, se dezvoltă o poveste de dragoste frumoasă și prosperă.

Al doilea final, moartea acaparează omul.Îl stoarce de fiecare speranță, îi taie rasuflarea, lasănd sufletul sa zboare liber.

Al treilea final, cele două ajung de comun acord sa împartă omul, să îl țină în echilibru.

Al patrulea, moartea și iubirea, din pur egoism se aruncă asupra omului aruncându-l într-o o confuzie, o durere nemarginită pentru un simplu muritor.

Cel mai trist final posibil este să mori pentru iubire.Să mori la modul figurat este mai dureros decât sa mori la propriu.Păcat, mulți murim așa.Este tot odată și cel mai curajos mod de a muri,nu oricine este capabil să moară pentru iubire.Să simți cum fiecare celulă din suflet se stinge ușor, dar totuși să rămai împăcat că ai murit pentru iubire.

Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:

„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit.  Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”

În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!

Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni,  iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…

O  altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor

at....Merg să-l

caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc  Dealul  Oarbei ,cobor o

vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..

ce mă fac ? Am început să urlu  de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa

până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit  stăpânul foarte mirat .

          -Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un

câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?

             Acum mă bucur că am  și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.

Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.

Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt

de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .

       -    Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!

Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!

            De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,

poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.

Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la

amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu

înțelegeam  tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n

ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să

creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de

frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.

Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem

destule probleme...Atos și Țiganu  adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile  din

curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?

În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele

geți voi tot? MERITAȚI  O RECOMPENSĂ?

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Hapşırma Şampiyonası

Bayanlar ve baylar, bugün muhteşem bir etkinliğin organizatörüyüz, hepimiz bu yıl biraz alışılmışın dışında bir şampiyonaya ev sahipliği yapmaya karar veren Moğolistan'ın en güzel şehri Ulaanbaatar'da buluştuk, konu uluslararası hapşırıkla ilgili şampiyonluk. Dünyanın her yerinden yarışmacılar yapabileceklerini, yeteneklere sahip olduklarını ve onu nasıl kullanacaklarını bildiklerini göstermek için bir araya geldi. Daha fazla uzatmadan başlayalım!

1 numaralı yarışmacı hapşırmaya hazırlanıyor, nefes alıyor-nefes veriyor, nefes alıyor-nefes veriyor ve hapşırıyor! Mamulica... evet, ne hapşırma, stadyumun yarısında duyuldu. Bravo!

2 numaralı yarışmacı altın kapaklı tuzluktan biberin kokusunu aldı, burnundan gözyaşları akıyordu, son derece melodik bir şey olacağına dair bir his var içimde. Ve hapşır...! O kadar sert hapşırdı ki duyamıyordunuz bile... kediler bile daha sert hapşırır... yine de pratik yapmanız gerekiyor...

3 numaralı yarışmacı da profesyonel bir dalgıçtır ve hapşırmak için nefesini ne kadar tutması gerektiğini mükemmel bir şekilde bilir. Onu dinlemeye hazırlanıyoruz. Ortaya çıkıyor. Ve bu harika bir hapşırık. Çok güzel! Moğolistan'ın komşu ovalarında bile duyuldu...

4. yarışmacı kanında hapşırık olduğunu iddia ediyor. Küçük bir çocukken yakupotu ve meyve ağaçlarından hapşırdı ve zamanla uzman oldu. Artık o da hapşırıyor. Bu sefer de nasıl bir hapşırık... Dünya gezegeninde internet sağlayan bir uydu tarafından tespit edildi.

Zaten ilerleme kaydediyoruz!

5 numaralı yarışmanın bu konuda özel çalışmaları var. Ayrıca düğünlerde, açık hava partilerinde, doğum günlerinde, arkadaşlarıyla yılbaşında vb. hapşırarak kendi başına pratik yaptı... Başlıyor, hazırlanıyor, hapşırıyor... mükemmel 10! Bu sefer Ay'dan gelen bir uydu tarafından alındı. Morgan Freeman'ın oksijen moleküllerinin Evren'de seslerin yayılmasını engelleyen astrofiziksel hikayesi bu rekabet durumunda pek mantıklı gelmiyor.

Aşağıdaki yarışmacılar ürettikleri seslerin yoğunluğuyla bizi daha da etkilemeyi başardılar. O kadar yüksek sesle hapşıranlar vardı ki, ses Venüs ve Merkür'ün uyduları tarafından da alınıyordu. Bu tür profesyoneller, sıkı çalışmalarının sonucu olarak bizi ömür boyu yalnızca bir kez memnun edebilirler.

Dinlenen ve değerlendirilen 1000 katılımcıdan yalnızca biri büyük ödülü kazandı: hem Maldivler'de bir göl evi hem de son teknoloji ürünü bir epilatör. Kazanan Norveç kökenlidir ve böyle bir şampiyonaya katılmayı ve antrenman yapmayı planlayan herkes için bir ilham kaynağıdır! Tebrikler!

 O cameră mică, veche, cu ferestre înghețate și geamuri acoperite de brumă. Afară ninge torențial, iar vântul urlă printre crengile copacilor. În interior, o masă de lemn scârțâie sub greutatea unui vin roșu. O lumânare pâlpâie pe marginea mesei, aruncând umbre dansante pe pereți. Liriel și Caelum stau la masă, înfofoliți în pături groase.

Liriel (aprinde cu grijă lumânarea, flacăra tremurându-i în față, ochii reflectând):

-Uite, aprindem o lumânare… să nu fie totul doar frig și întuneric.

Caelum: (zâmbind, își ridică paharul spre lumina de la lumânare):

-Da, e bun… noroc Lariel!

Liriel (privește prin geamul acoperit de brumă, unde fulgii se izbeau și se întorceau în vânt, iar lumina lumânării se reflectă în ochii lui):

– Da, e… e ca un foc mic într-o noapte mare. Uneori, chiar și când totul pare alb și rece, un gest mic… o lumină… poate să încălzească mai mult decât crezi.

Caelum (oftează, privindu-i flacăra tremurândă):

– Așa e… și vinul ăsta parcă nu e doar vin. E timp oprit, povești nerostite, amintiri care se încălzesc sub palme.

Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):

– Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici… aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul.

Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):

– Noroc… la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu cu noi.

Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):

– Să fim atenți la luminile mici… ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.

Caelum (aproape șoptind):

– Da… și să nu uităm să le aprindem ori de câte ori avem nevoie.