Parabolă
lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei
nu poți scoate apă din fântâna arteziană
a inimii
sau desena pe o coală de hârtie
chipul seducător al dragostei
dragostea n-are chip
e ca vântul acela călduț de primăvară
care bate o dată pe an
și-ndoaie copacii până la pământ
le rupe crengile
le împrăștiile frunzele și păsările
lăsându- i în urmă descumpăniți
despuiați
descărnați
cu viața pe margine
nu e numai chimie organică
cum spun învățații
chimia apare mai târziu
există ceva ancestral care ne trăiește pe ascuns
ca vâscul de sub coaja de plop
sau ciuperca agățată cu dinții de algă
inima mea n-a tresărit decât atunci când
nu mai era nimic de făcut
chimia
da
a înfăptuit restul
de aceea îți spuneam mai înainte
cu inima îndoită
că lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei…
Стихи из этой категории
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Nu mai e timp
Ma simt atat , atat de trista
Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.
In lumea asta-n care nici El nu mai exista,
Nu mai e timp,
Eu mor in fiecare zi ce trece.
Ma simt atat, atat de parasita
De viata care - mi suradea candva
Dar care-n fiecare ceas ezita
Nu mai e timp,
Si totusi mor, eu mor in mintea mea.
Ma simt atat de coplesita
De tot si de nimic si-mi pare
Ca -s tot pe zi mai ravasita,
Nu mai e timp.
Eu iarasi mor de suparare.
Si atunci cand viata ma sugruma
Si- mi ia si ultimul respir
Nimic gandesc si totul mi pare ,
Fara sa tip sau sa ma -nclin,
Un gol mizer si -o ngamfare
A Eului declin.
Ni-e frică
Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!
Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.
Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!
Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii
Hugo
În zori de zi, când soarele se trezește,
Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.
Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,
El veghează liniștea, un gardian înfrunte.
Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,
Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.
Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,
Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.
La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,
Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.
Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,
El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.
Hugo, prieten credincios, mereu alături,
Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.
În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,
El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.
Când soarele apune și cerul devine purpuriu,
Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.
Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,
Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.
Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,
Povestind povești în liniștea serii senine.
Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,
Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Nu mai e timp
Ma simt atat , atat de trista
Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.
In lumea asta-n care nici El nu mai exista,
Nu mai e timp,
Eu mor in fiecare zi ce trece.
Ma simt atat, atat de parasita
De viata care - mi suradea candva
Dar care-n fiecare ceas ezita
Nu mai e timp,
Si totusi mor, eu mor in mintea mea.
Ma simt atat de coplesita
De tot si de nimic si-mi pare
Ca -s tot pe zi mai ravasita,
Nu mai e timp.
Eu iarasi mor de suparare.
Si atunci cand viata ma sugruma
Si- mi ia si ultimul respir
Nimic gandesc si totul mi pare ,
Fara sa tip sau sa ma -nclin,
Un gol mizer si -o ngamfare
A Eului declin.
Ni-e frică
Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!
Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.
Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!
Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii
Hugo
În zori de zi, când soarele se trezește,
Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.
Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,
El veghează liniștea, un gardian înfrunte.
Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,
Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.
Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,
Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.
La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,
Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.
Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,
El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.
Hugo, prieten credincios, mereu alături,
Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.
În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,
El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.
Când soarele apune și cerul devine purpuriu,
Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.
Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,
Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.
Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,
Povestind povești în liniștea serii senine.
Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,
Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.
Другие стихотворения автора
Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Obsesii
adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.
atent la detalii
scorțos
cu morgă
și să fii cel lăsat de mama Natură
care înjură
vorbește trivial
râgâie
își soarbe zgomotos cafeaua
e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine
estetic
și să nu dai o raită prin Subconștient
eliberat de constrângeri autoimpuse
fiindcă ele nu există în OM
la un moment dat nici nu-ți mai pasă
când constați că vecinul de la parter
își bate nevasta
și-i doctor docent
dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri
aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții
că viața în cuplu e ceva perimat
și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri
ca la-nceput
e un punct de vedere
desigur
eu nu n-am mers cu gândul atât de departe
dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…
Doctor Faustus
Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.
Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.
Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.
- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!
- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.
Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!
Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.
- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!
- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!
- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!
- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!
- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!
- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!
- Aiurezi, femeie!
- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!
- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!
Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.
- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.
Femeia rămase cu gura căscată.
- A făcut el asta?
- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!
- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!
- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!
- Si ce-o să-mi faceți?
Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.
- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!
Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.
Suplicii
ard de ceva vreme pe rugul unui gând
nimeni nu poate să-mi stingă flăcările
care mă mistuie din toate părțile
după Kant n-ar trebui să mor înconjurat de oameni
indiferenți
indeciși
incapabili să-și asume umanitatea din ei
ca scop în sine
adică să arunce peste mine o găleată cu apă
mi-am îndesat durerea în spirit
ca să-mi înăbuș strigătul rușinos al cărnii
spaimele ancestrale
nu-mi ajunge tot cerul albastru
să mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont
de vina răstignirii lui Hristos
o mare mizerie a Omului
în India
morții sunt arși pe malul Gangelui
înfășurați în giulgiuri
n-am aflat încă
ce mă sperie mai mult -
moartea
sau jubilația Spiritului...
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....
Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Obsesii
adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.
atent la detalii
scorțos
cu morgă
și să fii cel lăsat de mama Natură
care înjură
vorbește trivial
râgâie
își soarbe zgomotos cafeaua
e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine
estetic
și să nu dai o raită prin Subconștient
eliberat de constrângeri autoimpuse
fiindcă ele nu există în OM
la un moment dat nici nu-ți mai pasă
când constați că vecinul de la parter
își bate nevasta
și-i doctor docent
dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri
aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții
că viața în cuplu e ceva perimat
și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri
ca la-nceput
e un punct de vedere
desigur
eu nu n-am mers cu gândul atât de departe
dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…
Doctor Faustus
Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.
Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.
Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.
- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!
- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.
Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!
Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.
- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!
- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!
- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!
- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!
- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!
- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!
- Aiurezi, femeie!
- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!
- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!
Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.
- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.
Femeia rămase cu gura căscată.
- A făcut el asta?
- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!
- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!
- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!
- Si ce-o să-mi faceți?
Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.
- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!
Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.
Suplicii
ard de ceva vreme pe rugul unui gând
nimeni nu poate să-mi stingă flăcările
care mă mistuie din toate părțile
după Kant n-ar trebui să mor înconjurat de oameni
indiferenți
indeciși
incapabili să-și asume umanitatea din ei
ca scop în sine
adică să arunce peste mine o găleată cu apă
mi-am îndesat durerea în spirit
ca să-mi înăbuș strigătul rușinos al cărnii
spaimele ancestrale
nu-mi ajunge tot cerul albastru
să mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont
de vina răstignirii lui Hristos
o mare mizerie a Omului
în India
morții sunt arși pe malul Gangelui
înfășurați în giulgiuri
n-am aflat încă
ce mă sperie mai mult -
moartea
sau jubilația Spiritului...
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....