Pilde
trasul de timp nu rezolvă nimic
este o iluzie
oricât te-ai opune
timpul merge înainte
imperturbabil
problemele nerezolvate rămân în tine
o povară în plus pe lângă celelalte
destul de grele și acestea
factura la utilitățile vieții
trebuie plătită cu prioritate
înainte de scadență
întotdeauna există o păsuire existențială
după care ți se instituie sechestrul asigurator
asupra liberului arbitru
singurul bun care se poate executa silit
in integrum
nefiind cuantificabil
divizibil
libertate o ai sau n-o ai
Kovesi trage cu obstinație de timp
dar timpul a trecut deja peste dânsa
lăsându-i deschisă celula de la Târgșor
Klaus Werner Ioanis vâslește încontra curentului
asemeni uni marinar autist
rătăcit în Pacific
curând însă va fi istorie
Coldea
copia fidelă a Diavolului
vorbește singur
singur Dragnea
cel mai hulit și hăituit om
vinovat de toate imperfecțiunile lumii
merge în aceeași cadență cu timpul
cât îl va mai ocroti Dumnezeu
cu toate păcatele sale reale sau imaginare
”…va fi mai multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi …”
care n-au nevoie de pocăinţă…”
Стихи из этой категории
Iluzie
Misticul lunii, negreşit, printre nori se iveşte
Un vânt rece, trece, ce-un vuiet însoţeşte peisajul și-l admiră...
Să las de-ndată totul, mintea să mi-o desluşesc
Prin cuvinte să exprim mister şi dramă
Lacrimi de-aş avea, cu ploaia contopite,
Sentimente nedorite, şterse cu-o năframă
Călător în timp şi noapte detaliile ce pot să le privesc
O ambianţă sumbră, zgomote ciudate ce simt că mă urmăresc
Să-nţeleg să mă-nţeleg, eu sunt dornic, dar n-aş vrea
M-ar distruge singurătatea, dacă nu mi-ar şi plăcea
Încă o seară se duce…
Un an nou va urma,
Schimbări majore se vor produce
Dar nimic schimbat, în inima mea…
Doar poemele - II
Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.
Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
LUMEA TACE
Sunt trei forțe mari în lume
Gândirea ,speranța și cutezanța ,
Cele trei s-au întânlit
Și în cor au hotărât :
Pentru noi nu sunt hotare.
Putem cutreera pământul
Precum ploaia ,precum vântul
Fără pașaport sau viză .
Dacă avem așa putere,
Să le dăm și altora
Să se bucure de ea !
Tocmai ,cred că a venit vremea.
Apele-s învolburate
Mulți scrâșnesc din dinții ,
Lumea tace suferindă
De s-ar vedea în oglindă?...
transfigurare 1/2
cu cât ne depărtăm-
spre stânga,
de centrul creației divine,
valorile umane-și schimbă structura,
modificând genomul,
inversând sensul
forțelor de progres spiritual.
un copil.
mi-a spus că numerele negative
nu-s simpatice.
Studiul de fezabilitate
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
Iluzie
Misticul lunii, negreşit, printre nori se iveşte
Un vânt rece, trece, ce-un vuiet însoţeşte peisajul și-l admiră...
Să las de-ndată totul, mintea să mi-o desluşesc
Prin cuvinte să exprim mister şi dramă
Lacrimi de-aş avea, cu ploaia contopite,
Sentimente nedorite, şterse cu-o năframă
Călător în timp şi noapte detaliile ce pot să le privesc
O ambianţă sumbră, zgomote ciudate ce simt că mă urmăresc
Să-nţeleg să mă-nţeleg, eu sunt dornic, dar n-aş vrea
M-ar distruge singurătatea, dacă nu mi-ar şi plăcea
Încă o seară se duce…
Un an nou va urma,
Schimbări majore se vor produce
Dar nimic schimbat, în inima mea…
Doar poemele - II
Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.
Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
LUMEA TACE
Sunt trei forțe mari în lume
Gândirea ,speranța și cutezanța ,
Cele trei s-au întânlit
Și în cor au hotărât :
Pentru noi nu sunt hotare.
Putem cutreera pământul
Precum ploaia ,precum vântul
Fără pașaport sau viză .
Dacă avem așa putere,
Să le dăm și altora
Să se bucure de ea !
Tocmai ,cred că a venit vremea.
Apele-s învolburate
Mulți scrâșnesc din dinții ,
Lumea tace suferindă
De s-ar vedea în oglindă?...
transfigurare 1/2
cu cât ne depărtăm-
spre stânga,
de centrul creației divine,
valorile umane-și schimbă structura,
modificând genomul,
inversând sensul
forțelor de progres spiritual.
un copil.
mi-a spus că numerele negative
nu-s simpatice.
Studiul de fezabilitate
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
Другие стихотворения автора
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Demitizare
Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet
„ Ajunge, fiule!”
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…