State of flow
defectele omenești n-au remediu
un car de flori răsturat în mijlocul drumului
în noroi
nu ascunde imperfecțiunea Creației
sângele păsării împușcate e ca un cuțit
înfipt în inimă
trebuie să ai toate defectele fiarei
să împuști o pasăre
să strivești sub tocul pantofului un greiere
care cântă
să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre
și să arunci după primul fluture
pare ireal când vezi ghiocelul
deasupra zăpezii
într-un un gest aproape rușinat
de smerenie
cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…
Стихи из этой категории
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Stop Droguri Alege Viata.
Pe străzi pustii, umbre se-ascund,
Destine frânte, visuri ce pierd.
În praf amar, se scurge o șoaptă,
„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”
Raul privește spre zarea senină,
Unde viața curge, limpede, divină.
Refuză ispita, chemarea cea rece,
Spre calea luminii sufletul trece.
Drogurile mint, promisiuni ce dor,
Îți fură visele, te lasă gol.
Dar Raul știe, în adâncul său,
Că viața e darul cel mai măreț al său.
Prietenii cad, pierduți în abis,
Dar Raul e stâncă, un far nescris.
Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:
„Alege speranța, drumul cel greu!”
În brațele vieții se află puterea,
Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.
Raul își strigă mesajul curat:
„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”
Speranța răsare pe chipuri uitate,
Când Raul le-arată că viața e toate.
E soare, e zâmbet, e pace adâncă,
E cântec ce-n suflet veșnic răsună.
Deci, stopă tentația, prietene drag,
Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.
Raul te cheamă: „Alege să trăiești,
În lume, curat, să dăruiești!”
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
flux de poeme naani /59
străbunii
nu aveau internet
dar frica de Dumnezeu le
calibra discernământul
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Stop Droguri Alege Viata.
Pe străzi pustii, umbre se-ascund,
Destine frânte, visuri ce pierd.
În praf amar, se scurge o șoaptă,
„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”
Raul privește spre zarea senină,
Unde viața curge, limpede, divină.
Refuză ispita, chemarea cea rece,
Spre calea luminii sufletul trece.
Drogurile mint, promisiuni ce dor,
Îți fură visele, te lasă gol.
Dar Raul știe, în adâncul său,
Că viața e darul cel mai măreț al său.
Prietenii cad, pierduți în abis,
Dar Raul e stâncă, un far nescris.
Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:
„Alege speranța, drumul cel greu!”
În brațele vieții se află puterea,
Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.
Raul își strigă mesajul curat:
„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”
Speranța răsare pe chipuri uitate,
Când Raul le-arată că viața e toate.
E soare, e zâmbet, e pace adâncă,
E cântec ce-n suflet veșnic răsună.
Deci, stopă tentația, prietene drag,
Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.
Raul te cheamă: „Alege să trăiești,
În lume, curat, să dăruiești!”
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
flux de poeme naani /59
străbunii
nu aveau internet
dar frica de Dumnezeu le
calibra discernământul
Другие стихотворения автора
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Linii frânte
îmi reprezint femeia ca pe o absidă
la edificiul vieții multigeometric,
ce nu lipsește din nicio piramidă,
din niciun templu sau lăcaș vremelnic
.
și nu mă miră plusul lor de frumusețe,
mă mulțumesc doar că sunt vii,
că au precum un poliedru douăzeci de fețe
și, mai ales, că n-au asimetrii
.
e drept că geometria rămâne doar știință,
când pui compasul sau echerul gol pe gleznă
pierzi din vedere tocmai unghiul ei de referință
ce pleacă din lumină și se termină-n beznă
.
cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,
nu poți rămâne cerc întreaga viață…
da, ea-i când în excces, când lipsă
ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…
Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
Alogaritmi
Nu mai aveam o lacrimă să plâng
mi-erau ochii uscați precum nisipul din deșertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând
simțind cum mă pândește de pe margini teama
Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispărând subit în găurile negre
Pierduses traiectoria inițială
și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,
în lupta sa eternă cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lăcustă,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM...
Fake news
imaginea lumii revărsându-se peste ochii noștri
din ecranele televizoarelor
din sticla ferestrelor
sau din ochiul de ciclop al Internetului
îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului
asupra minții
.
o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității
până la urmă
.
un film science fiction fără sfârșit
cu milioane și miliarde de episoade
.
nimic coerent însă
.
cel mult
o simplă îngrămădire de imagini
reprezentând cam aceleași locuri
cam aceleași lucruri
cam aceeași oameni
.
adevărata lume e alta
câteva palme de pământ
câteva fețe cunoscute
.
le poți număra pe degete
.
o viață versatilă
ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi
împărțită între un supermarket
un loc de muncă
.
și
poate
un strop de dragoste
.
de neînțeles
.
o lume surprinsă în selfie-uri
frivole
despre cum suntem sau am vrea să fim
.
fără nicio speranță
până la greață…
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Linii frânte
îmi reprezint femeia ca pe o absidă
la edificiul vieții multigeometric,
ce nu lipsește din nicio piramidă,
din niciun templu sau lăcaș vremelnic
.
și nu mă miră plusul lor de frumusețe,
mă mulțumesc doar că sunt vii,
că au precum un poliedru douăzeci de fețe
și, mai ales, că n-au asimetrii
.
e drept că geometria rămâne doar știință,
când pui compasul sau echerul gol pe gleznă
pierzi din vedere tocmai unghiul ei de referință
ce pleacă din lumină și se termină-n beznă
.
cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,
nu poți rămâne cerc întreaga viață…
da, ea-i când în excces, când lipsă
ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…
Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
Alogaritmi
Nu mai aveam o lacrimă să plâng
mi-erau ochii uscați precum nisipul din deșertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând
simțind cum mă pândește de pe margini teama
Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispărând subit în găurile negre
Pierduses traiectoria inițială
și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,
în lupta sa eternă cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lăcustă,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM...
Fake news
imaginea lumii revărsându-se peste ochii noștri
din ecranele televizoarelor
din sticla ferestrelor
sau din ochiul de ciclop al Internetului
îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului
asupra minții
.
o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității
până la urmă
.
un film science fiction fără sfârșit
cu milioane și miliarde de episoade
.
nimic coerent însă
.
cel mult
o simplă îngrămădire de imagini
reprezentând cam aceleași locuri
cam aceleași lucruri
cam aceeași oameni
.
adevărata lume e alta
câteva palme de pământ
câteva fețe cunoscute
.
le poți număra pe degete
.
o viață versatilă
ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi
împărțită între un supermarket
un loc de muncă
.
și
poate
un strop de dragoste
.
de neînțeles
.
o lume surprinsă în selfie-uri
frivole
despre cum suntem sau am vrea să fim
.
fără nicio speranță
până la greață…
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…