Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
Категория: Мысли
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 6 июня 2019
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 1887
Стихи из этой категории
Mi-e dor!
Mi-e dor de satul de sub deal,
Unde-am învățat carte,
De oameni și de vorba lor,
De tata ce m-așteaptă
Mi-e dor de casa de la țară,
Și de copilăria mea,
Mi-e dor de tine scumpă mamă,
Că ai plecat făra-lăsa adresa ta
Mi-e dor de gârla de pe vale,
Plină de vacile ce le pășteam,
De apa din Siret-ul mare,
Unde noi vara ne scăldam
Mi-e dor și de bunicii mei,
Care demult s-au dus,
Îmi amintesc ce ei mi-au spus,
Să nu uiți copile de Iisus
Mi-e dor de drumul prăfuit,
Pe unde alergam desculț,
Ce bine-ar fi să fiu copil,
Cu minte de adult
Și îmi mai este tare dor,
De cei plecați în lumea fără dor,
Mi-e dor de toate cele,
Mi-e dor!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Prin razboi
Zile lungi infometate
si prin geam un somn tirziu
linistea este departe
nici nu simt daca sunt viu.
Gustul pinii o poveste
apa este doar un vis
rind pe rind primim doar gloante
astai tot ce e permis
Incarcat cu plins si jale
ma trezeste nencetat
strigatele tot mai rare
a batrinelor din sat.
Supravetuind pe margini
nu ramine niciun gind
tot trecutul e pe pagini
iar sfirsitul in pamint.
Priveghi
veghezi la capul timpului mort
inutil
golit de gânduri
cuprins de friguri
de atacuri de panică
nimeni nu-ți mai răspunde la 112
și e explicabil
cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort
dacă viața a rămas fără busolă
împotmolită în trafic
în lumea aceasta totul depinde de timp
de la amibă la sateliții geostrategici
și ceasuri biologice
timpul ne ține în parametri convenabili
fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur
în Cretacicul timpuriu
la frați noștri mai mari
dinozaurii…
Uitare de sine
Lumină din lumină se naște peste floare,
Ușor și dintr-o vină se naște supărare.
Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-
De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.
Și-atunci începe răul, când dubiile apar,
Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,
Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,
Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.
Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?
Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.
Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,
Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.
Conștiința încărcată , începe să te strige,
Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.
Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,
Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.
Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,
Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,
Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,
Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.
Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,
Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.
Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,
Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.
Fulgii de nea
Iubesc fulgii de nea,
Atât de puri,
Ei cad tacuti,
Acoperind întinsul tot,
Și inima-mi,cu albul lor.
Privesc dansul lor,
Feeric,lin,ușor,
Și mă întorc în timp-
Sunt iar copil,
Am aripi albe,zbor..
Iubesc fulgii de nea,
De-aș fi putut,
As fi ales sa fiu un fulg..
Sa mă topesc tăcut,
Fara durere,
Privind întinsul alb,
Destinul meu frumos
De-a bucura ființe efemere,
Cu suflete zbatandu-se,
Cu lacrimi grele...
Iubesc fulgii de nea,
Și-as vrea ca sufletele noastre
Să aibă albul lor,
Să treacă frumos,sublim,
Prin viață aceasta,
Sa se topească lin,
Fara durere,fara chin,
Cântând frumoasa simfonie
A minunatului lor destin..
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Mi-e dor!
Mi-e dor de satul de sub deal,
Unde-am învățat carte,
De oameni și de vorba lor,
De tata ce m-așteaptă
Mi-e dor de casa de la țară,
Și de copilăria mea,
Mi-e dor de tine scumpă mamă,
Că ai plecat făra-lăsa adresa ta
Mi-e dor de gârla de pe vale,
Plină de vacile ce le pășteam,
De apa din Siret-ul mare,
Unde noi vara ne scăldam
Mi-e dor și de bunicii mei,
Care demult s-au dus,
Îmi amintesc ce ei mi-au spus,
Să nu uiți copile de Iisus
Mi-e dor de drumul prăfuit,
Pe unde alergam desculț,
Ce bine-ar fi să fiu copil,
Cu minte de adult
Și îmi mai este tare dor,
De cei plecați în lumea fără dor,
Mi-e dor de toate cele,
Mi-e dor!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Prin razboi
Zile lungi infometate
si prin geam un somn tirziu
linistea este departe
nici nu simt daca sunt viu.
Gustul pinii o poveste
apa este doar un vis
rind pe rind primim doar gloante
astai tot ce e permis
Incarcat cu plins si jale
ma trezeste nencetat
strigatele tot mai rare
a batrinelor din sat.
Supravetuind pe margini
nu ramine niciun gind
tot trecutul e pe pagini
iar sfirsitul in pamint.
Priveghi
veghezi la capul timpului mort
inutil
golit de gânduri
cuprins de friguri
de atacuri de panică
nimeni nu-ți mai răspunde la 112
și e explicabil
cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort
dacă viața a rămas fără busolă
împotmolită în trafic
în lumea aceasta totul depinde de timp
de la amibă la sateliții geostrategici
și ceasuri biologice
timpul ne ține în parametri convenabili
fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur
în Cretacicul timpuriu
la frați noștri mai mari
dinozaurii…
Uitare de sine
Lumină din lumină se naște peste floare,
Ușor și dintr-o vină se naște supărare.
Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-
De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.
Și-atunci începe răul, când dubiile apar,
Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,
Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,
Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.
Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?
Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.
Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,
Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.
Conștiința încărcată , începe să te strige,
Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.
Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,
Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.
Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,
Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,
Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,
Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.
Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,
Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.
Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,
Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.
Fulgii de nea
Iubesc fulgii de nea,
Atât de puri,
Ei cad tacuti,
Acoperind întinsul tot,
Și inima-mi,cu albul lor.
Privesc dansul lor,
Feeric,lin,ușor,
Și mă întorc în timp-
Sunt iar copil,
Am aripi albe,zbor..
Iubesc fulgii de nea,
De-aș fi putut,
As fi ales sa fiu un fulg..
Sa mă topesc tăcut,
Fara durere,
Privind întinsul alb,
Destinul meu frumos
De-a bucura ființe efemere,
Cu suflete zbatandu-se,
Cu lacrimi grele...
Iubesc fulgii de nea,
Și-as vrea ca sufletele noastre
Să aibă albul lor,
Să treacă frumos,sublim,
Prin viață aceasta,
Sa se topească lin,
Fara durere,fara chin,
Cântând frumoasa simfonie
A minunatului lor destin..
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Другие стихотворения автора
Caleidoscop
ziua
râul acesta cu izvoarele-n noapte
e ca un Gange copleșit de fecale și urină
adună în el toate mizeriile vieții noastre
de la deșeuri toxice
la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu
pet-uri
doze de bere și Coca Cola
dopuri
chiștoace
seringi și tacâmuri de unică folosință
plutind în derivă
insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat
o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei
prin vieților noastre
măsurabile în dejecții
și alogaritmi de consum
derivați din alimentele modificate genetic
suntem necrofagi
bacterii dependente de transpirație
care produc reziduuri fetide
cu iz de putregai
și cadavru
trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare
într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Starea de veghe
sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții
și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului
degeaba îmi mai aud inima în piept
bătând ca un fluture
sub mine este o baltă de sânge
Eli, eli, lama sabactani
strig
și simt cum mi se prelinge sufletul din carne
dar nu mă aude nimeni
Doamne
n-am fost niciodată atât de singur
ca acum
pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor
cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale
altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă
poate chiar Diavolul
împotrivitorul
îngerul răzvrătit
cel care îmi deschide insidios porțile întunericului
și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine
nu știu cum voi mai privi mâine dimineață
prin ferestrele zilei
Maria doarme cu pruncul în brațe
și zâmbește tainic
ca toate femeile:
„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”
Simone, profesoara mea de dans
unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre
care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru
Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul
ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…
Suspin
și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului
văzusem femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă
cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri
nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet
să-și ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
să urle
încremenise în propria- i durere
fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor
părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține
că nu mai putea spune „nu” la ce va urma
morgă
ritualuri prostești
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroșcând răsăritul cu sânge
orbecăiam printr-o lume a umbrelor
alături de oameni fără chipuri și corpuri
nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer
doar mașinile morții treceau zgomotos pe alături
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...
„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .
"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"
.
e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi
în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu auxiliarele
a avea sau a fi
ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen
spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)
sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic
găsim, în schimb, definit instinctul primar,
acel impuls necontrolat al antimateriei,
Big Bang-ul,
imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,
în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,
un eufemism,
lacrima o stare de agregare a materiei,
dragostea atracția dintre doi poli ai conștiinței
de tip opus
prin contopirea acestora
zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul
învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc
Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre
din Calea Lacteii
aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare
absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori
praful stelar
supernovele bătrâne, în colaps,
lumina...
Caleidoscop
ziua
râul acesta cu izvoarele-n noapte
e ca un Gange copleșit de fecale și urină
adună în el toate mizeriile vieții noastre
de la deșeuri toxice
la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu
pet-uri
doze de bere și Coca Cola
dopuri
chiștoace
seringi și tacâmuri de unică folosință
plutind în derivă
insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat
o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei
prin vieților noastre
măsurabile în dejecții
și alogaritmi de consum
derivați din alimentele modificate genetic
suntem necrofagi
bacterii dependente de transpirație
care produc reziduuri fetide
cu iz de putregai
și cadavru
trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare
într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Starea de veghe
sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții
și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului
degeaba îmi mai aud inima în piept
bătând ca un fluture
sub mine este o baltă de sânge
Eli, eli, lama sabactani
strig
și simt cum mi se prelinge sufletul din carne
dar nu mă aude nimeni
Doamne
n-am fost niciodată atât de singur
ca acum
pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor
cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale
altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă
poate chiar Diavolul
împotrivitorul
îngerul răzvrătit
cel care îmi deschide insidios porțile întunericului
și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine
nu știu cum voi mai privi mâine dimineață
prin ferestrele zilei
Maria doarme cu pruncul în brațe
și zâmbește tainic
ca toate femeile:
„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”
Simone, profesoara mea de dans
unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre
care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru
Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul
ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…
Suspin
și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului
văzusem femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă
cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri
nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet
să-și ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
să urle
încremenise în propria- i durere
fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor
părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține
că nu mai putea spune „nu” la ce va urma
morgă
ritualuri prostești
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroșcând răsăritul cu sânge
orbecăiam printr-o lume a umbrelor
alături de oameni fără chipuri și corpuri
nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer
doar mașinile morții treceau zgomotos pe alături
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...
„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .
"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"
.
e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi
în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu auxiliarele
a avea sau a fi
ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen
spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)
sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic
găsim, în schimb, definit instinctul primar,
acel impuls necontrolat al antimateriei,
Big Bang-ul,
imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,
în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,
un eufemism,
lacrima o stare de agregare a materiei,
dragostea atracția dintre doi poli ai conștiinței
de tip opus
prin contopirea acestora
zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul
învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc
Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre
din Calea Lacteii
aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare
absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori
praful stelar
supernovele bătrâne, în colaps,
lumina...