Et in Arcadia ego

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet

rătăcind cu gândul pe autostrada visului

fără taxe de drum

restricții de viteză

pene de cauciuc

trecând peste inimă

în locul acela miraculos dintre spațiu și timp

în care este atâta liniște

încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic

ca într-o simfonie de Brahms

gâfâind prin serpentinele minții

nimic nu se compară cu zborul fără aripi

ești mereu cu un pas înaintea luminii

surclasezi timpul

gravitația

devii  pentr-o clipă sau pentru o noapte

Dumnezeu

o palidă compensație oferită de  Marele Creator

(un fel de meșter Monole!)

 omului…

am uitat să-ți spun că aseară adormisem

lângă sufletul tău

toată noaptea ți-am auzit bătăile inimii

n-am închis un ochi

doar sufletu-ți căzuse într-un somn greu

departe de tine

avea și el ochii albaștri

linia corpului tău

n-a lipsit mult să-l sărut pe frunte

să-l ating

dar  mi-a fost frică să nu-l trezesc

cineva spunea că sufletele se sperie foarte ușor

și părăsesc corpurile

iar eu nu voiam să te las fără suflet

așa că m-am întors pe partea cealaltă

dinspre inimă

și m-am delectat până în zori

cu Simfonia Fantastică a sângelui tău

actul doi

pasiune și dragoste…

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.

Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie  mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.

Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.

- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!

- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.

Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!

Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.

- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!

- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!

- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!

- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!

- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!

- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!

- Aiurezi, femeie!

- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!

- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!

Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.

- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.

Femeia rămase cu gura căscată.

- A făcut el asta?

- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!

- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!

- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!

- Si ce-o să-mi faceți?

Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.

- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!

Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.

Draga mea copilărie,
Îți scriu ,iar o poezie.
Dintr-o veche librărie
Pe un colț de hârtie

Plecata-i tu departe
De păcate, tot și toate
Ai fost fragilă, delicată
Dar n-aș fi vrut să pleci niciodată .

Adultul din mine
Ce încă nu a uitat de tine
Care a devenit treptat
Un om tot mai asumat
Acum are responsabilități
Cu tot cu greutăți
Are casă, familie și copii
Ce se joacă iar cu jucării
Pun întrebări și tu nu ști

Ca îmi tot amintesc
Cat de mult voiam să cresc
Pe nimeni să nu dezamăgesc
De ar fi să mă răzgândesc
Să te-ntorci e tot ce-mi doresc

Printr-un semn de respect și o obligație indirectă, vreau să prezint ce nu mi se pare corect

 Abține-te te rog de la un comportament malițios, tu-ți faci mai mult rău și e un rău de prisos,

 Ce s-antâmplat, ce ne-a schimbat, am început să urâm și ne-am îndepartat 

 Preocupați cu lucruri inutile și trăiri pe moment, avem curaj să ne mândrim cu prea mult intelect?

"De ce", este cea mai comună întrebare, dar fiecare încercare creează onoare 
 Ajutându-ne între noi, asta este adevărata salvare, dragostea este singura trăire ce dă existenței culoare,
 De ce atât de multa trădare si răzbunare, unele vorbe nu au recuperare
 Nu vreți, nu vă mai pasă, nu mai există iertare...
 

 În timp ce mulți sunt ignoranți, alții se chinuie si vor nespus de mult să trăiască

 Boli incurabile, copii fară dragostea părintească, prin suferință să apreciați viața omenească...

 Deficiențe în orice fel, criticați si judecați dacă nu se ajunge la același nivel...

 Cer, doar un moment de răgaz, nu vă mai comparați gândiți-vă bine 
 Este ceea ce vreți pentru voi? Pentru mine?...
 Respect ce îl port, pentru oricine ce încearcă și depune efort 
 Pentru suflet un zâmbet real va rămâne oricând cel mai mare confort

 Disconsiderați cât de repede totul va dispărea,

 Uitați să respectați și să apreciați fericirea 

 Ține-ți cont de spusele mele, așa trebuie sa fie,

 În curând vom rămâne pe dulap intr-o ramă, o fotografie...

Dragă tu , nu te-am cunoscut dar sincer ți-o spun 

Că îmi este dor de tine , de amintirile cu tine

Atâtea povesti am auzit , dar niciodată varianta adevarată pe care nimeni nu o va ști 

Pe care doar tu o ști, și șiretul de care te-ai folosit 

Mie dor de tine , îmi doresc și eu să aud sunt aici pentru tine 

Te-am visat , însă timpul mi te-a furat 

Nu te-am cunoscut cu adevărat 

Dar vreau să îți spun că te iubesc 

Mă uit la cer și uneori mă întreb ,

Dacă ești mândru de mine ?

Îți place cum sunt acum ?

Am crescut am devenit mare , nu mai sunt fetita de 3 ani pe care ai abandonat-o 

Nu îți port ură pentru ce ai făcut, chiar dacă mai rănit 

Vei rămâne veșnic al meu tati , chiar dacă nu te-am cunoscut....

mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet

rătăcind cu gândul pe autostrada visului

fără taxe de drum

restricții de viteză

pene de cauciuc

trecând peste inimă

în locul acela miraculos dintre spațiu și timp

în care este atâta liniște

încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic

ca într-o simfonie de Brahms

gâfâind prin serpentinele minții

nimic nu se compară cu zborul fără aripi

ești mereu cu un pas înaintea luminii

surclasezi timpul

gravitația

devii  pentr-o clipă sau pentru o noapte

Dumnezeu

o palidă compensație oferită de  Marele Creator

(un fel de meșter Monole!)

 omului…

câteva semințe negre de susan

scutură

liniile ondulatorii ale destinului;

între timp,

înveți despre răbdare

și despre libertatea nesăbuită.

Zâmbetul vine fără cuvânt,

ca o rază caldă pe pământ,

se strecoară lin, ușor,

printre oameni, în decor.

Nu întreabă de ce există,

nu promite, nu insistă,

doar se așază, fără grabă,

ca o liniște ce ne leagă.

În el e respect, tăcut și curat,

ca un „te văd” nerostit, adevărat,

o recunoaștere tăcută

că viața nu e mereu mută.

Și uneori, abia se vede,

dar în suflet el se-ncrede,

că-ntr-un colț de omenire

mai trăiește și iubire.