Et in Arcadia ego

Nu am nicio explicaţie pentru penuria asta de viaţă

înainte o găseai şi la taraba din colț

ce vremuri!

( nu trebuia decât s-o băgi între două felii de pâine!)

cumpărai cât te ţineau baierele pungii

e drept, fără nicio garanţie

la jumătate de preţ e indecent  să ceri şi acte,

o iei aşa cum este și-o înregistrezi

la Starea Civilă

 să apari în statistici,

să fii acolo

Statul ăsta nu operează decât cu statistici,

câţi cumpără, câţi vând, câţi pierd

dacă nu eşti acolo,

nu eşti nicăieri

nu exiști

la bordel nu te-ntreabă nimeni de sănătate

vrei dragoste, cumperi o felie de dragoste,

te aşezi la rând unde se-nfiripă o coadă,

nu-i nicio ruşine

ruşinea se vinde şi ea la liber

nici nu-ţi  poţi imagina câte se vând şi câte se cumpără

pe sub mână 

niciodată însă n-a fost o asemenea evaziune

la  taraba cu inimi 

nimeni nu plăteşte tva şi impozite

pe inimi

decupezi anunţul din ziar şi formezi un număr:

alo!!!

Mai aveţi vreo inimă proaspătă?

Da, domnule!

Dar o tibie?

Avem şi tibie,

numai că este de femeie şi se dă la pachet cu un iepure...

Stiu că acolo

ești foarte singură

nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei

pensulele

cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră

ai aruncat și tablourile vechi

în care ți-ai pus toată inimă

pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate

ca Van Gogh

n-a scăpat nici regina Angliei

mâncând banane cu furculița

imaginea mea ai estompat-o

cu tușe grose de negru

pe-a ta cu violet

(culoarea mâniei!)                               

desființind orice legătură-ntre noi

inutil însă

fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil

al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite

sărutul tău apăsat și  umed

în loc de bună dimineața

foșnetul mătăsos al furoului negru

cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais

( de care nu te despărți niciodată!)

palma mea pe coapsele tale moi

ca lutul din mâna olarului

„obraznicule!”

cum să uit toate acestea

și multe altele

știute doar de noi

degeaba ai blocat liftul la etajul 57

voi urca și de data aceasta scările

întotdeauna a trebuit să urc scările

către tine

nu atât de multe

ce-i drept

dar a meritat

știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio

cu Jupiter și jo

(care era o copie!)

nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela

(până la urmă o scenă banală de dragoste!)

și nu-ți plăceau tablourile noastre

pe care le-ai pictat și repictat

pe aceeași pânză

precum celebra Salvator Mundi

atribuită lui Leonardo da Vinci

și nerevendicată de nimeni...

era o vreme când înotam ca un pește

în liniște

nu-mi mai amintesc

dacă eram om sau pește

dar sentimentul singurătății lucii

era același

liniștea se insinuase între noi ca o aripă nemișcată de lebădă

pluteam

simțeam cum îmi apar riduri în jurul ochilor

de-a lungul nopților lungi

zilele îmbrăcate în haine vărgate jucau zaruri pe prichiciul ferestrei

cu Alina

pisica mea albă

sub tălpile mele înecate-n nisip

trosneau cochiliile scoicilor fără scoici

și

mai ales

fără perle

pescărușii parcă își înghițseră limbile

desupra apelor învrăjbite de valuri

cineva așezase între mine și lume o coală transparentă de sticlă

în care se spărgeau ca niște fulgi opalescenți de zăpadă

toate sunetele…

nu mai am cui să-i scriu

toată viața am scris unor ființe abstracte

dintr-o carte de telefon

până când am epuizat toate numele în ordine alfabetică

ceva mă îndeamnă acum să inversez ordinea

însă ezit

.

pentru literele de la coada alfabetului ar fi prea devreme

pentru cele de la început

prea târziu

.

n-ar avea nicio noimă

.

am  abordat toate subiectele de discuție cu aceștia

(în cartea de telefon figura și numele meu

dar nu băgasem de seamă!)

prin urmare

și cu mine

.

puțini ar crede c-a fost o eroare

.

să-ți scrii ție însuți ca unui străin

nu-i tocmai în ordine

.

exercițiu de logică:

Aurel se deplasează cu un kilometru la oră împotriva vântului

Aurel Conțu e alb la față ca o pagină dintr-un caiet de dictando

din ce direcție suflă vântul?

.

aberație logică:

.

toți ghioceii tipăriți în alb-negru pe hârtie

sunt negri

primăvara e neagră

cerneala cu care scriu

e neagră

toate lucrurile albe din viață

sunt negre

.

iar eu încă mai caut printre scrisori

scrisoarea mea de dragoste

către mine însumi…

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase


La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?


Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.


Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...

flori de celosia

acoperă

duplicitatea trădării;

feșe roșii stacojii

aruncate-s

pe dealuri.

÷

reper

pentru o scurtătură:

ephialtes.

Ai fost... altfel.

Nu pot să explic.

Te-am iubit cu un fel de foc pe care nici măcar eu nu știu cum l-am ținut aprins.

Și uneori mă ardea, dar nu-mi venea să-l sting.

Încă mă gândesc la tine în mijlocul melodiilor. Încă îți asociez versuri care mi-au rupt sufletul.

Și totuși...

Ieri, nu m-a durut.

Ieri te-am putut iubi fără să sufăr.

Poate pentru prima dată.

Poate pentru că am învățat să te port altfel.

Poate pentru că în loc să aștept îmbrățișarea ta, am știut că mi-o  pot imagina și e de ajuns.

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

Prințul Negru

Mă aflam pe o cărare îngustă ce șerpuia prin interiorul unei păduri adânci. Cerul de deasupra prindea treptat nuanțele palide ale unui răsărit rece, însă pământul rămânea acoperit de un strat gros și neted de zăpadă. Pășeam desculț pe suprafața înghețată, auzind doar scârțâitul ușor al troienelor sub tălpi, fără ca vreun fior de ger să mă atingă.

Pe măsură ce avansam, dimineața se instala complet, iar lumina difuză umplea spațiul dintre copaci. Sub razele noi, zăpada de pe potecă începea să se topească într-un ritm nefiresc de rapid, dar vegetația din jur rămânea complet încremenită și moartă. Copacii nu dădeau muguri, nu înfloreau, nu apărea niciun ghiocel și nicio altă frunză pe ramuri; pământul descoperit redevine un spațiu pustiu, golaș și inert.

Am ieșit până la urmă din pădure, ajungând la marginea unei spații deschise. În aerul curat al dimineții, mi s-a părut că aud o voce extrem de cunoscută, purtată de vânt și răsunând stins, în ecouri repetate. Pentru o fracțiune de secundă am fost convins că este Ana. M-am oprit, dar am ezitat să fac vreun pas spre direcția din care se auzea sunetul. Știam că ea nu era acolo și că ultimele ei cuvinte, rostite înaintea urletului de lup, îmi ceruseră clar să-mi găsesc propria cale de credință și adevărul interior. Mi-am spus ferm în gând să nu mă iau după acea chemare și să nu o caut orbește.

Am întors spatele sunetului și am continuat să merg înainte. Ca într-o buclă neîntreruptă, anotimpurile au început din nou să se scurgă într-un ritm accelerat sub pașii mei: căldura scurtă a unei veri nevăzute a lăsat repede locul frunzelor uscate de toamnă, iar toamna s-a dizolvat din nou în gerul năpraznic al iernii.

Am trecut mai întâi pe lângă parcul cunoscut, cu aleile lui pustii, iar mai departe am dat peste fațada unei clădiri vechi din piatră. Pe zidul ei masiv era montat un ceas mare cu pendul; limbile de metal și greutățile verticale erau complet încremenite, nefuncționale, marcând un timp suspendat care refuza să mai curgă.

Am lăsat clădirea în urmă și am intrat din nou în pădure. Se făcuse deja miezul nopții, iar iarna era din nou stăpână peste tot. Deși zăpada acoperea fiecare ramură, iar aerul era înghețat, trupul meu continua să nu simtă frigul.

Am mers adânc printre copaci până când am ajuns chiar în mijlocul pădurii, în inima ei tăcută și cufundată în umbră. Acolo, pe suprafața albă și imaculată a zăpezii, se afla un cerc perfect — o zonă rotundă de aproape un metru în care zăpada lipsea cu desăvârșire, lăsând să se vadă pământul reavăn. Chiar în centrul acelui cerc creștea un singur trandafir, de un roșu aprins și intens, ca sângele proaspăt.

M-am oprit în fața lui, privindu-l îndelung. M-am lăsat încet în genunchi pe marginea stratului de zăpadă, aplecându-mă spre floare cu intenția de a-i atinge petalele fine și de a-i simți parfumul. Am întins mâna dreaptă, apropiind degetul arătător de tulpina lui, dar nu am reușit să ating floarea. Când mai rămăseseră doar vreo zece centimetri — poate chiar mai puțin —, o înțepătură scurtă și rece m-a oprit: din vârful degetului meu arătător a început să picure un fir subțire de sânge, pătând zăpada imaculată de la marginea cercului.

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.