Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Стихи из этой категории
Viata omului
Ce e viata?…….trecatoare.
Atat de scurta…….pare mare?…
Ce e viata?…repede trece.
Intr-o zi totul e rece.
Viata lunga,trecatoare
Nu-i nimic ceea ce pare
Timpul nostru-i limitat…
In urma ce am lasat?..
Ce e viata?…lasa-mi scris
Cand te trezesti din vis.
Ce e viata?noi nu stim
Stim doar sa ne grabim
Niciodata pas,mereu alergare
Spre nimic fara incetare
Viata,viata,cum ne lasi
Usor,usor,faci pasi,multi pasi
Ne lasi in urma……niste nume
Oameni putini si multa lume.
Pierdut
Daca sorta a vrut asa sa ma pierd in lipsa ta
sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine !
as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde
tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu
traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici
inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut
as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......
(publicat de ana maria stoica fata pierduta)
P.S.
am uitat să-ți spun că aseară adormisem
lângă sufletul tău
toată noaptea ți-am auzit bătăile inimii
n-am închis un ochi
doar sufletu-ți căzuse într-un somn greu
departe de tine
avea și el ochii albaștri
linia corpului tău
n-a lipsit mult să-l sărut pe frunte
să-l ating
dar mi-a fost frică să nu-l trezesc
cineva spunea că sufletele se sperie foarte ușor
și părăsesc corpurile
iar eu nu voiam să te las fără suflet
așa că m-am întors pe partea cealaltă
dinspre inimă
și m-am delectat până în zori
cu Simfonia Fantastică a sângelui tău
actul doi
pasiune și dragoste…
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Încă un copil
În ultimul timp am auzit foarte des și apăsat replica " O să faci 18 ani, te maturizezi și gata cu copilăritul..."
Dar cui rămâne copilul meu interior rănit de toate încercările vieții ?
Ce se întâmplă cu cel mic care n-a apucat să se joace destul, care nu s-a bucurat de niciun moment frumos alături de familia lui, care n-a fost luat în brațe, care n-a fost mângâiat, care n-a existat?
Cine vindecă sufletul zdruncinat al "adultului" eu și cine îi șterge lacrimile neîncetate ale "copilului" eu ?
De unde îmi adun "familia" pe care micuțul a avut-o și de unde să încep să repar relațiile ciobite pe care adultul a încercat să le mențină?
Adultul eu, care în curând se va maturiza prin prisma vârstei 18, va trebui să-și abandoneze copilul interior la fel cum au făcut-o toți ceilalți?
Samoilă Larisa
Viata omului
Ce e viata?…….trecatoare.
Atat de scurta…….pare mare?…
Ce e viata?…repede trece.
Intr-o zi totul e rece.
Viata lunga,trecatoare
Nu-i nimic ceea ce pare
Timpul nostru-i limitat…
In urma ce am lasat?..
Ce e viata?…lasa-mi scris
Cand te trezesti din vis.
Ce e viata?noi nu stim
Stim doar sa ne grabim
Niciodata pas,mereu alergare
Spre nimic fara incetare
Viata,viata,cum ne lasi
Usor,usor,faci pasi,multi pasi
Ne lasi in urma……niste nume
Oameni putini si multa lume.
Pierdut
Daca sorta a vrut asa sa ma pierd in lipsa ta
sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine !
as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde
tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu
traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici
inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut
as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......
(publicat de ana maria stoica fata pierduta)
P.S.
am uitat să-ți spun că aseară adormisem
lângă sufletul tău
toată noaptea ți-am auzit bătăile inimii
n-am închis un ochi
doar sufletu-ți căzuse într-un somn greu
departe de tine
avea și el ochii albaștri
linia corpului tău
n-a lipsit mult să-l sărut pe frunte
să-l ating
dar mi-a fost frică să nu-l trezesc
cineva spunea că sufletele se sperie foarte ușor
și părăsesc corpurile
iar eu nu voiam să te las fără suflet
așa că m-am întors pe partea cealaltă
dinspre inimă
și m-am delectat până în zori
cu Simfonia Fantastică a sângelui tău
actul doi
pasiune și dragoste…
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Încă un copil
În ultimul timp am auzit foarte des și apăsat replica " O să faci 18 ani, te maturizezi și gata cu copilăritul..."
Dar cui rămâne copilul meu interior rănit de toate încercările vieții ?
Ce se întâmplă cu cel mic care n-a apucat să se joace destul, care nu s-a bucurat de niciun moment frumos alături de familia lui, care n-a fost luat în brațe, care n-a fost mângâiat, care n-a existat?
Cine vindecă sufletul zdruncinat al "adultului" eu și cine îi șterge lacrimile neîncetate ale "copilului" eu ?
De unde îmi adun "familia" pe care micuțul a avut-o și de unde să încep să repar relațiile ciobite pe care adultul a încercat să le mențină?
Adultul eu, care în curând se va maturiza prin prisma vârstei 18, va trebui să-și abandoneze copilul interior la fel cum au făcut-o toți ceilalți?
Samoilă Larisa
Другие стихотворения автора
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Inerție
Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi
în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu
exat în nuanța apusului care mă învăluie
cumva apa de ploaie și sângele meu se amestecă
într-un cenușiu tulbure
aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole
curgând ireversibil
din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele
în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr
țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului
(uhu, uhu, uhu!)
mă cutremură
ridic ochii spre cerul nopții fără contur
agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri
înjunghiat de fulgere
și te văd
în sfârșit
cum te apropii călare pe un cal alb
și-mi smulgi cuțitul din inimă…
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Nirvana
nu cred c-aș mai putea trăi altă viață
pe lângă aceasta
mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta
de exemplu
m-aș rătăci aproape sigur prin tine
aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău
m-aș pierde printre aisbergurile inimii
nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului
de teama stihiilor carnivore ale minții
a monștrilor adormiți
nu știi niciodată ce entități în stare vegetativă poți trezi
lupii hămesiți ai dragostei de pildă
meduzele otrăvitoare ale urii
bancurile terifiante de piranha
ucigașii speranței
în viața mea nu mai există asemenea pericole
iminente
încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării
resuscitându-mi amintirile încremenite în timp
mângâindu-mi creaturile inconștientului
afectate iremediabil de Alzheimer
nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață
ce-i drept
iar alte conexiuni din afară
cu alte vieți
par imposibile
devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Inerție
Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi
în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu
exat în nuanța apusului care mă învăluie
cumva apa de ploaie și sângele meu se amestecă
într-un cenușiu tulbure
aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole
curgând ireversibil
din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele
în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr
țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului
(uhu, uhu, uhu!)
mă cutremură
ridic ochii spre cerul nopții fără contur
agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri
înjunghiat de fulgere
și te văd
în sfârșit
cum te apropii călare pe un cal alb
și-mi smulgi cuțitul din inimă…
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Nirvana
nu cred c-aș mai putea trăi altă viață
pe lângă aceasta
mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta
de exemplu
m-aș rătăci aproape sigur prin tine
aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău
m-aș pierde printre aisbergurile inimii
nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului
de teama stihiilor carnivore ale minții
a monștrilor adormiți
nu știi niciodată ce entități în stare vegetativă poți trezi
lupii hămesiți ai dragostei de pildă
meduzele otrăvitoare ale urii
bancurile terifiante de piranha
ucigașii speranței
în viața mea nu mai există asemenea pericole
iminente
încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării
resuscitându-mi amintirile încremenite în timp
mângâindu-mi creaturile inconștientului
afectate iremediabil de Alzheimer
nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață
ce-i drept
iar alte conexiuni din afară
cu alte vieți
par imposibile
devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...