Inerție
Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi
în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu
exat în nuanța apusului care mă învăluie
cumva apa de ploaie și sângele meu se amestecă
într-un cenușiu tulbure
aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole
curgând ireversibil
din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele
în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr
țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului
(uhu, uhu, uhu!)
mă cutremură
ridic ochii spre cerul nopții fără contur
agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri
înjunghiat de fulgere
și te văd
în sfârșit
cum te apropii călare pe un cal alb
și-mi smulgi cuțitul din inimă…
Стихи из этой категории
Orgolii nemăsurate
Când spui „eu”
minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul
din această ecuație complicată a vieții
.
cu atâtea necunoscute ...
Epigrame XXII
Român la muncă în Italia
La Roma ai plecat spăşit,
Ca să îţi faci un viitor,
În Colosseum ai trudit,
Dar doar ca salahor.
Unui beţiv
Setos ai fost de mititel,
De când creşteai cu bona,
Serveai pe-atunci un păhărel,
Acuma … bei cu tona.
Unui june
Trăia frumos ca într-un vis,
Şi-n viaţă n-a avut habar,
Că însurându-se c-un miss,
Se schimbă totul în coşmar.
Unui marinar
În visul tău de marinar,
Ai vrut miss fata de la ţară,
Acum ţi-e viaţa un calvar,
Şi navighezi mai mult pe-afară.
La Polul Nord
A venit cam obosit,
Cu fața ca de pelagră,
Și ne spuse stânjenit:
Am avut o noapte neagră.
Discuţie
Am crezut că e război,
Sau o ceartă între rude,
Însă am aflat apoi:
El e surd iar ea n-aude.
Acuzaţii
După zece ani de chin,
Am decis să rup tăcerea,
Şi acuz al meu destin,
Că mi-a hărăzit muierea.
Ezitare
Ai căutat în lung şi-n lat,
Să-ţi iei o soaţă fără toană,
Tot ai triat şi-ai selectat…
Şi te-ai ales cu-o bună poamă.
Decepţie
Contabila ai vrut-o de soţie,
Şi-a calculat nopţi lungi la masă,
Ţi-a dovedit că ştie meserie…
Şi aţi pierdut o casă.
Decepţie
Pe cârnă, ai vrut-o de soţie,
Şi te jurai solemn şi pe cuvânt,
C-ai s-o iubeşti pentru vecie,
Dar te-a lăsat cu nasu-n vânt.
Alogaritmi
Nu mai aveam o lacrimă să plâng
mi-erau ochii uscați precum nisipul din deșertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând
simțind cum mă pândește de pe margini teama
Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispărând subit în găurile negre
Pierduses traiectoria inițială
și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,
în lupta sa eternă cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lăcustă,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM...
Povara unui anonim
Ieri te-am citit pe tine,azi l-am citit pe Blaga..
Cum e sa ai aripi uriașe,CTP?
Și eu iubesc cuvântul,dar aripile mele sunt mici..
Și tristețea mă inunda...
Uneori,poate,poezia mă apropie de astre.
As putea să trăiesc liniștită în anonimatul meu-reusesc uneori,
Dar acum,când noaptea se lasă,pacea mea se cufundă,
Vreau sa pot zbura și eu spre înalt,
Nu vreau lauri,doar puterea de a face din cuvânt diamant.
Și eu iubesc cuvintele simple,
,,Umbra lumii îmi trece peste inimă.",
Am obosit,aripile mele sunt prea mici,
Dar acum scriu cu sufletul,
Poate el le va da putina putere..
Te rog,destinule,lasă-mă să strălucesc o clipa
Iubesc cuvântul,beau din pocalul pasiunii cu sete.
Te rog,destinule,o singura dată dă-mi aripi uriașe,
Apropie-ma de idolii mei.
Nu-ți cer frumusețe,bogăție,putere,
O clipă de strălucire,aceasta mi-e singura vrere..
Epilepsie
Oare cum e când îți pierzi demnitatea
Când depinzi de mâna celorlalți
Tremuri într-una fără pauză
Și nici voința nu ți-o poți exprima
Te uiți cu adâncime în ochii celorlalți
Sperând că poate le poți sufla durerea ta
Totul e în van și fără reușită
O clipă de liniște e tot ce îți dorești.
Am încercat tremurul să ți-l opresc
N-am reușit și încă regret
Tot ce-ți doresc e numai calm
Și liniștea să ți-o găsești.
Другие стихотворения автора
Ecouri
Nu te-am mai găsit.
Plecasei odată cu păsările călătoare
adunate în cercuri concentrice
.
ascunsă undeva
la mijloc
printre sute de aripi și țipete
.
Frigul de afară îți aburise ferestrele casei
ofilise florile
în jurul trecutului tău se făcuse liniște
.
a fost primul și cel din urmă moment
de liniște
când n-am mai auzit urletul tânguitor al câinelui
.
la oblonul debaralei tale cu dragoste
apăruse o gaură imensă
prin care se vedeau de departe
scheletele morților
.
Sadic. Nu te-aș fi crezut în stare să faci asta!
Este peste puterea mea de înțelegere
.
nimeni n-a putut să-și explice atunci
de ce ai părăsit câinele?
.
Am rememorat amintiri
de când mergeai la grădiniță
nedespărțită de el
.
Primul meu gând
a fost să cumpăr două bilete de avion; unul de dus
și două de întoarcere
.
Spaima de apă mă ținuse treaz tot drumul
văzusem cum agonizase sub ochii mei
noaptea
.
Speram să ajung înaintea ta; am așteptat zile întregi
numărând stelele
.
gândindu-mă la bărbatul cocor de care te îndrăgostisei…
imaginar! O minciună sfruntată
.
ultima…
Stridențe
deschizi televizorul dimineața ca un robot
să afli ce se mai întâmplă în lume
cum va fi vremea
timpul probabil
câți s-au mai omorât din dragoste
sau gelozie
câți au mai murit în accidente de circulație
ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc
nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii
direcția de deplasare a Terrei
alinierea planetelor după Pământ
nici vorbă
e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri
încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului
pesemne că nici nu vrei
cine ar strica o oră sublimă de somn
pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață
e ca interesul câinelui lui Pavlov la sunetul clopoțelului
un reflex condiționat
sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD
breking news
ceva asemenea țipătelor insolente ale unor bufnițe noaptea
care te face să salivezi
să-ți iei porția de spaimă și anxietate
pentru tot restul zilei
avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei
reluate cu obstinație
asaltul de kitch și prost gust
la scară industrială
pe netrezite
sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului
la o sută de ani de la Marea Unire
neterminată...
Asimetrii
ecoul trecerii timpului
ricoșează asimetric din oameni în lucruri
și invers
în funcție de distanță
nimeni nu scapă
e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase
în plex
sau ca un pas apăsat peste inimă
în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat
dintr-o piatră
câte un răget de cerb încolțit
într-o lume cu reacții în lanț
și ecouri
contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme
și repaus
n-ai nicio șansă
.
numai acel impuls mesianic
imprimat la naștere
ne mai ține în viață
după aceea ricoșăm haotic
dintr-un ecou în altul
la început
apoi din ce în ce mai slab
goliți de sunete
fără nicio explicație…
.
filozoful o să spună agnostic
că ecoul se sustrage cunoașterii noastre
ca Dumnezeu
științific pare o aberație
ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu
și ecoul să se spargă în ceruri
.
Big Ben-ul bate în Turnul Londrei
ora exactă
când timpul ajunge la fix
ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot
asimetric
la o secundă distanță
în alt timp…
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
Spații închise
sunt lucruri pe lumea aceasta independente de noi
nu poți opri ploaia să plângă în hohote
vântul să bată
căldura Soarelui să îmbrățișeze Pământul
puiul galben să iasă din ou
ridicăm de fiecare dată din umeri
copleșiți
nu suntem decât niște figuranți amărâți
actori în aceeași piesă de teatru absurd
a lui Bekett
alături de inși tarați biologic
alienați
abulici
antieroi
clovni ridicoli
evoluând în același plan al disperării
al obsesiei
așa încât nu-ți mai rămâne decât puțin loc
să te spânzuri...