Dezacorduri

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur îți tremură și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima cerului

visul din noi devine tot mai alb

orbitor

ne pierdem în argintul fluid al zăpezii

ca într-un clinchet inefabil de clopoțel

n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb

și de liniște

într-un gând

bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți

în mijlocul iernii

noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți

zgribulind

spre luna lui Marte…

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

deschizi televizorul dimineața ca un robot

să afli ce se mai întâmplă în lume

cum va fi vremea

timpul probabil

câți s-au mai omorât din dragoste

sau gelozie

câți au mai murit în accidente de circulație

ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc

nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii

direcția de deplasare a Terrei

alinierea planetelor după Pământ

nici vorbă

e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri

încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului

pesemne că nici nu vrei

cine ar strica o oră sublimă de somn

pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață

e ca interesul câinelui lui Pavlov la  sunetul clopoțelului

un reflex condiționat

sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD

breking news

ceva asemenea țipătelor insolente ale unor  bufnițe noaptea

care te face să salivezi

să-ți iei  porția de spaimă și anxietate

pentru tot restul zilei

avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei

reluate cu obstinație

asaltul de kitch și prost gust

la scară industrială

pe netrezite

sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului

la o sută de ani de la Marea Unire

neterminată...

mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli

o singură zi și o singură noapte-ntr-un an

cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului

potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor

despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală

nu poți despărți infinitul în două jumătăți

din care una râmâne mereu 0

în cosmos exisă doar întuneric

lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert

ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului

aflată la bunul plac al ochiului

poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ

nu știu

dar mă gândeam și eu cum ar fi

ca prima noastră noapte de iubire polară

să-nceapă-n septembrie….

Mana ta e rece, iar vorba-i grea,

Ma pierd sub umbra chipului tău dur,

De ce, tată, nu pot găsi în tine

Căldura care-mi lipsește împrejur?

In nopți târzii mă-ntreb, mereu rănită,

De ce mă simt străină lângă tine,

În loc de-a ta iubire și cuvinte,

Rămâne doar dor și visuri cu tine

Salut,sunt iarăși eu,

Un tînăr ,,scriitor",

Și-acum cumva îmi vine greu,

Să scriu,dar mă uscam de dor. 

De dorul de a-mi rupe capul,

Să tipăresc un vers firesc,

Să stau și să trântesc dulapul,

Să scot o foaie,și,scriind mă liniștesc. 

Legând în versuri gând cu gând,

Obțin și eu o poezie,

Privesc uimit,înțelegînd,

Că nu e doar cerneală pe hîrtie. 

Cam prost,netalentat,nechibzuit,

Dar uite că mi-a reușit și mie

Chiar dacă  mult nu m-am gândit,

Mi s-a primit să scriu o poezie. 

Nici nu știu cum mi-a reușit,

Probabil,mi-am găsit o muză

Ce m-a susținut,m-a repornit

Și-mi este-n versuri călăuză. 

Știi,îmi trebuia o astfel de relaxare,

Să pot să scriu în liniște , tăcere,

Să mă descarc scriind pe-o simplă foaie,

Să mă înec în satisfacție, plăcere. 

Sunt iarăși,,scriitor"

De ce? că parcă sună a prostie,

Răspuns simplu: mi-a fost dor ,

Mi-a fost dor să scriu o poezie.

Toate stelele vor cădea într-o zi,

Într-un dans lent, aproape divin,

Vor plânge, vor regreta, vor muri,

Dar atunci, pentru noi, ce va veni?

Vor muri în tăcere, ca dorința purtată-n vânt

Fără ecou, fără nume, fără noroc,

Regretând că au ars pentru ochii unui muritor,

Care le-a privit și-a crezut că-i nemuritor.

Vor plânge-n culori reci și albastre,

Lumina ce a trebuit, dar n-a fost sa fie,

Sub privirea unui cer obosit de veșnicie

Iar tăcerea îi va fi singura rugăciune.

Din dorința haosului și lacrima universului,

Se va renaște-n timp un nou echilibru,

Cu sori mai triști, dar mai înțelepți,

Dar timpul, obosit, își va opri pasul.

nuanțe de dor ți-am adăugat,

pe foile acestui caiet murdar

murdar și pătat de vorbe ,

vorbe puțin cam prea acerbe.

lacrimi cu suspine mi se scurg pe obraji,

mi-a dispărut toată starea de extaz,

toată fericirea-ntr-o clipă,

când am văzut acea aripă.

o aripă tu ți-ai rupt,

ca să i-o oferi unui alt trup,

un trup mult înstrăinat,

de tot ce-nseamnă condamnat.

condamnat la un vârtej,

de idei și păreri construite p-un grej.

un grej așa de fin,

de-ți vine să suspini.

Dimineața are gust de cafea arsă și textură de neon rece. Lumina zilei de luni desființează dunga albastră și hipnotică a ecranului, lăsând în urmă doar o sticlă plină de amprente.

Mesajele din noaptea trecută par acum scrise de alți oameni, de doi actori care și-au uitat replicile odată cu răsăritul.

Ne întâlnim în stația de autobuz, exact în locul de care ne-am ascuns aseară. Lumina crudă a soarelui ne obligă să privim asprimea trotuarului, fără filtre, fără emoticoane care să îndulcească tăcerea.

— Neața, spui tu, privind fix spre ecranul telefonului pe care îl strângi mecanic în mână.

— Neța, răspund și îmi trag gulerul hainei mai sus.Atât. Buzele s-au blocat din nou sub greutatea realității. Degetele care aseară zburau pe tastatură sunt acum înghesuite în buzunare, amorțite de prezența fizică a celuilalt.

Între noi nu mai sunt kilometri de asfalt și stâlpi de iluminat, ci doar o jumătate de metru de aer rece. Și totuși, distanța e mai mare ca oricând.

Suntem doi străini care își cunosc cele mai adânci vulnerabilități, dar care nu au curajul să își intersecteze privirile într-o zi banală de luni.

Autobuzul oprește cu un scrâșnet lung. Urcăm pe uși diferite. Ne căutăm din reflex în rețea, singurul loc unde știm cu adevărat cum să ne atingem.

Toamna iarăşi a venit,

Printre inimi spulberate,

Frunze aruncând pe toate

Un petec tăinuit.

Şi privesc cerul târziu,

Printre crengile dezgolite,

Mă gândesc la cum e Raiu'

Fără durere şi suspine.

Mă uit la cee-n jur,

Prizonieri în sfera noastra,

Iphone-ul e la modă acum,

Iar cărţile, doar o fantasmă.