Status-quo

se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât

denumit  viață

colcăie de puroi și se scurge în noapte

sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită

abia respirând

îi simt lacrimile pe inimă

la ce bun acest chin

mă întreb

să-ți trăești viața ca o viperă

cu sângele rece

într-un tufiș

la ce bun tot acest zbucium

atâta pierdere de timp

pentru treburi atât de mărunte

precum serviciul

mersul la supermarket

păstrarea unei relații de suflet în contra naturii

când mâine sosește în sfârșit

primăvara

femeia cu ochi de smarald

în rochia ei albă de mireasă eternă…

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.

- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.

- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!

- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?

- O, da!

- Aceasta ar fi o explicație!

Femeia se uită lung la dânsul.

- Stai pe aproape?

- De ce mă întrebi?

- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!

Virgil amuțise pentru câteva clipe.

- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…

Ea îi puse un deget pe buze.

- Ba aș o…

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

O zi din viață iar s a dus,

Înghițită de -un apus 

Și multe altele se duc 

Printre foșnete din nuc.

Și ne trecem ca o frunză 

Smulsă de a toamnei briză.

Timpul Fuge,nu iartă,

Nu zăbovește la poartă.

Anii se scurg în zare

In stol de păsări călătoare;

Rămân doar amintirile 

Și -n urmă, cărările..

Brăzdate de pași,

Netezite de urmași.

Îmbătrânim peste noapte,

Nu mai râvnim departe,

Doar păstrăm cu sfințenie 

Gradul nostru de rudenie.

Cântărim ce -am moștenit,

Ce-am lăsat,ce-am oferit.

Cugetăm la cele defecte

Din jurnalul cu secrete.

Regretăm că -i scurt pasajul,

Și ne fură peisajul 

Secvențelor de neuitat 

Într-un prelung oftat...

mi-a fost imposibil să plec

să-mi  fiu mie însumi

fiecare părticică din sufletul meu

aparține norilor de pe cer

prezenți în toate dimineților mele

răscolite de gânduri

pădurii de brad

cu mirosul ei inconfundabil de cetină

și rășină care ți se lipește de dinți

izvorului tainic

tremurat de inimile peștilor rătăciți

printre lespezi

vântului călător

bunicul îmi spusese cândva

să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni

fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul

spre tine

și să cuceresc Roma

ca Iulius Cezar

nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur

bătrânului Charon

la granița dintre spațiu și timp…

În viață când 

Nu mai ai deloc putere.

Tu în genunchi stând,

Cere-i ajutorul lui Dumnezeu, Roagă-te și cere!

În viață când,

Dureri mari sufletul-îți apasă.

Cere repede în gând,

Ajutorul Maicii Noastre cea Preafrumoasă!

În viață când,

Nu mai poți și nu poți!

Nu sta, ci blând

Cere ajutorul la Sfinții toți.

În viață când,

Suferința e mare.

Nu căzând,

Ci doar rugându-te și ridicându-te vei fi tare!!

În viață când,

Inevitabil vei suferi.

Plângând,

Să nu disperi, că tare, tare și de fier lacrimile-s vor fi!!

mass-media,

noua zeitate a zilelor noastre,

anulează toate regulile de bun-simț

ale meciului,

alienând și anesteziind spectatorul-

devenind

o

 oglindă concavă de reprezentare

a adevărului schilodit.

Am reînceput viața cu atribuții de ” OM MARE ” ,

Mă uit în urma anilor ce au trecut

ca ninsoarea prin iarna inocentă ...

Aparent nu mă simt copil,

Dar nici societatea nu mă ia

în considerare cu drepturi depline..

Încerc să fac totul exemplar, 

Dar sunt rătăcită printre norii  

lui Cupidon de care nu mă pot lepada

până la nunta de aur .

Oamenii, ce inutili cu toții,

Când îi cauți fac pe morții.

Oamenii, ce proști grămadă,

Când să te ajute te îngroapă.

Oamenii, egoiști fără egal

Cu toții te bagă-ntrun calvar.

Oamenii, ipocriți fără de seamăn,

Râd ca ciob de oală spartă.

Oamenii, trădători ca Brutus,

Te dau jos de unde-ai ajuns.