31 Decembrie

necazul cu fotografiile vechi

e că simți viața cum îți întoarce spatele

cum așează în locul viselor

pietre

pentru fiecare vis

câte o piatră

până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant

și scoți ștecherul din priza cu vise

să faci loc dragostei

dar și dragostea îți întoarce spatele

așezând în locul inimii

o flacără

care te mistuie

nu știu dacă poți să înțelegi

ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii

și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul

să urli în pustiu

și să nu te audă nimeni

necazul cu fotografiile vechi

e că te-mping de fiecare dată când le privești

în aceleași prăpăstii ..

biată furnică,

umblând întunericul

fără o torţă –

va găsi ea oare drumul

printre atâtea spaime ?

*

noapte mohorâtă,

răsăritu-i departe

slabă nădejde –

nu uita întâmplarea,

pasărea dimineţii !

*

aud o cârtiţă

pe sub pământ e rece

ca un ochi de uliu –

cât nu moare speranţa

strălucesc stele !

*

dorm porumbeii,

puii flămânzi sub aripi

n-au nici o grijă –

somnul e ca o boare

Dumnezeu pretutindeni

*

să-i spui că ziua

i-a trimis înainte

călări zorile –

vai, Doamne, unde ai pus

aseară lampa ?

*

auzi broaştele

orăcăind în gârla

asta de sticlă ?

nici o stea nu-i aevea

într-un ciob de oglindă !

*

dar libelula ?

priveşte-o mai de-aproape

şi zi-i să fugă !

cum i-o fi scris furnicii,

la fel şi libelulii !

*

nu-i drept destinul,

oricât de ne-nsemnată

ea ţine cerul –

nu-ţi zic că universul

s-ar prăbuşi în moartea-i !

*

tocmai de-aceea

să izgonim gîndacii

strigând în noapte !

 

plângând mai bine! Doamne,

prea grea-i acestă cruce !

*

poftim ! şi vântul

se hâlţână prin frunze

în loc să doarmă !

iar ea aşa de mică

precum Sisif se zbate !

*

îi cade sacul

din firava-i spinare

şi-i toată udă -

doar ploaia mai lipseşte

Să umple-ntreg paharul !

*

de s-ar întoarce

cu ochii către lună

să ia lumină !

ce bun-ar fi un cântec

în locul gol să pună !

*

cine să cânte ?

la ora asta nimeni –

stăpân e somnul !

nimic nu-i imposibil

când cineva veghează !

*

auzi ? un greier

a început să cânte

din scripca-i fermecată...

altfel ar fi fost tragic –

pe cer, uite, şi luna !

*

dacă-i departe –

zadarnică speranţa

înmugurită ...

bobocii florii crapă

întotdeauna noaptea !

*

un vreasc de-a latul –

stupidă baricadă

ce-i taie calea ...

e loc destul sub dânsul –

problema-i întâmplarea !

*

dar tot se-ntâmplă...

şi nimeni nu încercă

să dea din aripi !

când sunt prea multe aripi

în faşă moare zborul !

*

să încrucişezi

doar mâinile la piept –

e nepăsare ...

eu zic că-i neputinţă –

altfel am fi departe !

*

vai, Doamne racul

prin iarba răscolită

spre ea se-ndtreaptă!

dar, uite, şi o capră

călcând iarba-n copite !

*

biata furnică !

nici suflet nu mai are

să ducă sacul ...

fără de el acasă

zăvoarele sunt trase !

*

tot mai aproape

se-aud venind ţânţarii –

de n-ar ajunge !

pentru atâta sânge

nu lasă ei măgarul ...

*

coboară frigul -

măcar de-ar sta sub frunze

pe pământul cald !

oriunde-ar sta furnica

numai norocul poate !

*

încătuşate

ni-s mâinile, Isuse,

în faţa vieţii !

suntem şi noi ca zeii –

stăpâni pe curcubeie...

*

nici nu mai mişcă –

încremenită pare

o limbă de ceas !

cum cade câte-o clipă

o alta se ridică ...

*

eternitatea !

la ce e bună oare

fără răsărit ?

nici asfinţit nu are -

şi totuşi se învârte !

*

priveşte-o ! e vie –

oricât de rece vremea

nu-i timpul ei...

zăpezile din iarnă –

albe priviri de ghiocei...

*

din nou încearcă –

să treacă peste vreascuri

nu-i cu putinţă ...

pe unele-i răşină,

pe altele-o lăcustă !

*

dacă se prinde –

lăbuţele-i firave

sunt fără scăpare…

chiar şi aşa lăcusta

deosebiri nu face !

*

uite că pleacă !

dumnezeul furnicii

alături de noi...

roagă-l s-alunge clipa

nepăzită de îngeri !

*

orele astea !

cimitire de hoituri

mereu nesătule –

în groapa amintirii

se furişează gândul...

*

năuci şi norii

prin faţa lunii –

cercuri de apă...

triste felinarele

agăţate de stele !

*

blestemat greier !

hai-hui prin noapte umblând

parcă nu-i pasă ...

vrăjit de propriu-i cântec –

a lui e-ntreg pământul !

*

atâta minte

cât greierul acesta

furnica n-are ?

instinctele-s aiurea –

un cerşetor e gândul..

*

te-apucă mila

văzând-o cum se zbate

în acelaşi loc ...

ocolul dimpotrivă –

deschide noi prăpăstii...

*

o frunză cade –

se-aşază drept, în drum,

ostentativă...

dacă mai cade una –

se crapă-n două cerul...

*

vezi corbul negru

pe creanga de mesteacăn

scrutând în noapte ?

îl bate alte gânduri –

nici pe-o măsea furnica !

*

ah ! liliecii !

simt sângele furnicii

pulsând în vene ...

mai rău nici că se poate –

cum să mai tragi nădejde ?

*

urâte păsări !

le-aş scoate dinţii

fără milă ...

dacă au fost lăsate –

un rost există sigur !

*

încă o frunză

îşi ia la revedere

căzând în moarte...

auzi ciocănitoarea ?

sub coji teroarea-i cruntă...

*

nimeni nu scapă

atunci când cruda soartă

îşi ia obolul...

furnica mai cu seamă –

ce-i este scris în frunte !

*

o broască saltă –

ţopăie prin preajmă

boldindu-şi ochii...

de-abia acum destinul –

alegerea-i cumplită ...

*

ce uşurare !

aproape-i heleşteul

departe gândul...

se umple miezul nopţii

cu ochi adânci de bufniţi...

*

trăsni-le-ar boala !

până şi-aici ajuns-au –

neruşinate...

ca orice sol şi ele –

colaterale pierderi !

*

noroc de şarpe –

se târâie prin frunze

cătând călcâiul...

când soarta e cu tine –

la fel e şi norocul !

*

e de mirare –

furnica nu renunţă

deşi sfârşită !

iar zorii dimineţii

nici gând să se arate...

*

un melc molatic

pe lângă dânsa trece

lăsând o urmă ...

şi viaţa lui firavă-i

la voia întâmplării !

*

o cochilie-i

mai mult decât ai crede –

descurajează ...

natura, mama noastră,

se oglindeşte-n toate !

*

hainul şarpe

se zvârle brusc, muşcând

din carapace...

nu-i fericit nici dânsul –

cum ar putea să fie ?

*

o încleştare

pe viaţă şi pe moarte –

o lume crudă...

când te-ai năsuct furnică –

viaţa ta-i o luptă !

*

gândacii negri

umblând prin întuneric

mă înfioară ...

târcoale dau furnicii –

ştiu ei de ce e-n stare !

*

ar vrea s-o-nhaţe

cu căngile lor hâde –

dar n-au curajul ...

un pas nu dă în lături –

mai multe vieţi nu are !

*

îi sare-n sprijin

călcând pe catalige –

o libelulă ...

priveşte-i ! rup pământul –

furnica-i suverană !

*

ecou de tunet

se sparge ca o nucă

deasupra noastră ...

nu-i mult şi cade ploaia –

de unde, Doamne, barcă ?

*

nenorocirea

nu vine niciodată

cu mâna goală !

suntem la mâna vremii –

iar vremurile-s triste !

*

poate de-aceea

furnica se învârte

ca un titirez !

ea simte dinainte –

efectul nu-l cunoaşte...

*

vezi fluturele ?

s-a pitulat sub frunză –

pleoştite aripi...

şi cinteza în cuibu-i –

ah, biată păpădie !

*

brunul păianjen

îşi strânge plasa veche –

va ţese alta ...

priveşte gărgăriţa ! –

dansează-n pas cu vântul...

*

omizi păroase

de frunze se agaţă

ca nişte bube !

spăşiţi doar canibalii –

în scorburi munţi de oase...

*

o caradaşcă

se poticneşte-n labe –

înspăimântată ...

sute de umbreluţe

sunt frunzele de brustur...

*

ca o scânteie

ce ţâşneşte din amnar –

pe cer un fulger...

atâta şerpuire !

şi-atât de rece soba...

*

o picătură

cutremură pădurea –

apoi un ropot ...

sar stropii din crenguţe

ca nişte libelule !

*

de-un pai subţire

s-a prins furnica –

strângându-l tare ...

dă-i, Doamne, tot norocul ! –

putere nu mai are...

*

mărunte ochiuri –

acuma-s repezi râuri

prăpăstioase...

furnica nu se-neacă –

oriunde-ar fi sfârşitul...

*

mii de gondole

par frunzele purtate

de ape tulburi...

la adăpost e viaţa –

instinctele-s deasupra !

*

fire de iarbă

ţin paiul strâns în matcă –

pe el furnica...

când prinzi cu dinţii vâsla

aproape-i izbăvirea...

 

*

nu lasă paiul –

îll strânge

cu-nverşunare...

tot mai departe-i casa

cu fiecare clipă !

*

din trunchiuri brazii

se frâng fără putere –

cumplit e vântul ...

un tunet de aproape

se sparge-n mii de ţăndări...

*

înc-o rafală –

de parcă spart e cerul

şi se goleşte...

puhoaiele de ploaie –

spre noi negre prăpăstii...

*

se duc la vale

covoarele de frunze –

un val năprasnic...

pământul gol se-adapă –

nespusă fericire ...

*

biata furnică !

s-a agăţat de-o creangă

plutind în salturi...

câmpia verde-n noapte

o baltă neagră pare ...

*

sclipiri de fulger –

pe valuri înspumate

o creangă zboară...

parcă pe-un cal sălbatic

furnica nu se lasă...

*

sfârşiţi şi norii

de-atâta zvârcolire

fac loc la stele...

se ţin de raze stropii

într-un ocean de galben...

*

cât vezi cu ochii –

doar iarba răvăşită

şi albăstrele...

parfum de flori prin ploaie –

şi mai încolo luna...

*

grămezi de vreascuri

se strâng la întâmplare –

oprite-n dâmburi...

unde o fi furnica ? –

vai, Doamne, ia-ne ploaia !

*

e tot pe creangă –

un punct în întuneric

mişcând adesea...

nu-i dragoste mai mare

ca dragostea de viaţă !

*

frumoasa lună

îşi despleteşte părul

ca o fecioară...

feriţi în lături norii –

tot ceru-i ca de ceară...

*

a stat şi ploaia –

mai cerne pe alocuri

ca dintr-o sită ...

de neoprit e vântul –

în jocul său de iele..

*

pământul reavăn

parcă surâde-n noapte –

şi-a luat obolul...

în urmă tot prăpădul –

aşa arată iadul ...

*

uite şi creanga

pe care-a stat furnica ! –

dar unde este ?

departe nu-i, fii sigur –

hai să privim prin iarbă !

*

pe-o moviliţă

furnica-şi spală faţa –

privind mirată...

nu ştie ce-i cu dânsa –

ce lume-o fi aceasta ?

*

sub raza lunii

pământu-i tot ce vede –

fără de capăt...

o linişte divină –

ca o îmbrăţişare...

*

întoarce capul –

pădurea e în spate

precum un monstru ...

cum de-a ajuns acolo ! –

şi cum de s-o întoarce ?

*

ar vrea să plece –

picioarele n-ascultă

parcă-s de piatră...

răbdarea-i sfatul minţii –

de-ar aţipi o clipă !

*

ziua-i aproape –

surprinzător norocul

care-o-nconjoară...

până atunci furnica

mai are multe cumpeni...

*

prin iarba moale

foşnesc anemic melcii

şi şobolanii...

şi-o cârtiţă flămândă

tunele sapă-n aer..

*

scurmând poiana –

un porc mistreţ bezmetic

adună jirul...

aproape-i moviliţa –

furnica aţipită !

*

mărunte gâze

tânjesc deasupra ierbii

în zbor de aripi...

şi-o ciută speriată

cu-n smoc de iarbă-n gură...

*

de-a dreptul doarme –

sub lespedea uscată

abia se vede...

din negura câmpiei

se-apropie un dihor...

*

zvârlind o aţă

un mic păianjen prinde

să-şi ţeasă pânza...

şi undeva o broască

se-aruncă-n baltă...

*

grămezi de râme

se unduiesc prin iarbă

ca după ploaie...

un iepure dă colţul

la marginea pădurii..

*

stânca-i tăcerea –

în clopotul de sticlă

se prinde gheaţa..

iar pânza de păianjen

se rupe-n bucăţele..

*

dinspre pădure

o linişte adâncă –

te înfioară...

la ora asta somnul

ca mierea primăverii…

*

lumina lunii

se-amestecă uşoară

ca o culoare…

câmpia-i abur galben

de nepătruns privirea...

*

dar dacă moare ?

furnica-i ca o boare

în zori de ziuă...

e cea mai lungă noapte –

nimeni nu ştie încă !

*

şi ceaţa asta !

neaşteptată umbră

în întuneric...

ridică, Doamne, giulgiu

de pe acestă faţă !

*

până atunci

furnica-i îngheţată –

o amintire...

văd florile în viaţă –

de ce-ar muri furnica ?

*

greu curge timpul

în noaptea asta rece –

înceţoşată...

cu-atât mai dulce ziua –

de-ar fi să vin-odată !

*

simţi ? bate vântul !

se-nvolbură în ceaţă

tăind-o felii...

pe fug-o pune, iată !

ca pasărea se-nalţă...

*

către pădure –

apoi peste aceasta

încet se pierde...

şi primii zori ai zilei

tremurători se-arată...

*

ca o petală

roşie în răsărit –

aşa e cerul...

un colţ de Soare râde –

adio, neagră noapte !

*

o rază dreaptă

învăluie furnica

în somnu-i dulce...

priveşte-o ! dă din labe –

visează muşuroiul...

*

se uită-n juru-i –

nimic nu recunoaşte

şi nu-nţelege...

în faţă infinitul –

precum o mare verde...

*

zori albi ca neaua

înfulecând din beznă

fac loc luminii...

se-nfoaie-n pene iarba

şi păsările cântă...

*

ies din tufişuri

în ţipăte barbare

cocoşii negri...

cântatul lor frenetic –

o goarnă criminală...

*

chiar şi furnica

tresare speriată

de-atâta zgomot...

de ani de zile-acolo –

doar greierii-n pădure...

*

pierduse sacul

prin negurile nopţii –

în timpul ploii...

dar şi aşa spre casă

necunoscut e drumul ...

*

ca nişte săbii

firavii colţi de iarbă

îi stau în cale...

şi nici o urmă clară

nu-i de găsit pe-aproape...

*

un Soare roşu

precum un măr pe creangă –

se tot înalţă...

de nicăieri apare

o furnicuţă albă !

*

ce fericire ! –

antenele-şi frământă

şi-şi spun cuvinte...

un S.O.S. porneşte

neauzit de nimeni...

*

nu pierde timpul –

pe urmele suratei

aşează semne...

curând toţi cercetaşii

pe urma ei porni-vor !

*

priviri mirate –

furnici din alte neamuri

se-opresc o clipă...

povestea ei de-o noapte –

o flamură-n pustie...

*

se dau de-o parte

admirativ gândacii –

trece vedeta...

câmpia şi pădurea –

nu-şi mai încap în frunze...

*

un greier sare

cu scripca înainte –

cântându-i marşul...

convoiul de lăcuste

din urmă valuri-valuri...

*

zburănd deasupra-i –

un roi de libelule

se-nvârt nebune...

cosaşi pe catalige

spre cer fac salturi...

*

din drum şi viespii

se-opresc pe câte-o floare –

alaiu-i mare...

din heleşteul gârlei

broscuţe sar pe maluri...

*

bătând din aripi –

un cârd de buburuze

coboară-n iarbă...

şi zeci de greieri

pe urmele furnicii...

*

purici de iarbă

în ţopăieli ghiduşe

fac gălăgie...

de flori se-agaţă fluturi

atraşi de veselie...

*

fonfoni ţânţarii,

veniţi din depărtare –

aterizează...

înfiorate frezii

se strâng între petale...

*

mii de lăcuste

se-nşiruiesc pe frunze

până departe...

la orizont pădurea

își scoate înainte brazii...

*

Bondari anemici

se ţin de trena zilei –

rar dând din aripi...

pe marginea cărării

aleargă brune molii...

*

un pai de-a latul

acoperă izvorul –

precum pârleazul...

alaiu-i tot mai mare –

şi creşte pe măsură...

*

stoluri de păsări

plutesc în zboruri line –

privind alaiul...

iar iepuri gură cască

fac salturi printre tufe...

*

brusc – ies în cale

furnici cu dungi pe spate –

sunt cercetaşii..

priveşte, o flanchează !

salută ! dau onorul !...

*

oastea piestriţă

în pas de defilare –

mărşăluişte...

furnica ţanţoş calcă –

o dată se întâmplă !

*

simte cărarea –

plăcut miros de frunze

parfum de floare...

tot mai aproape casa –

scurtează-mi, Doamne, drumul !

*

puiul cel mic

râzând îi sare-n braţe –

lacrimi duioase...

fraţi şi surori de sânge

pe rând o-mbrăţişrază...

*

nu-i centimetru

necunoscut în drumu-i –

ce încântare !

frumoşi ca niciodată –

acum chiar şi duşmanii !

*

dar ce se vede ?

priveşte ! muşuroiul –

o piramidă...

în jurul lui mulţime –

toată suflarea lumii !

*

prelungi urale,

aplauze febrile –

o nebunie ...

ca un vulcan e valea –

ca un vulcan pădurea ...

*

biata furnică,

mai face-un pas şi cade –

se prăbuşeşte...

o linişte adâncă –

vai ,Doamne, ţine clipa...

 

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

n-ai de unde să știi adevărul  

 

despre ceva ce nu s-a întâmplat încă

 

e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini

una care nu exista

pur și simplu

iar alta care trebuia să vină

dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima

nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle

chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața

 în acest ocean indian al iubirii

dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii

lui Baudelaire

amarnic

dar parcă prea târziu

îl plânse Ghilgameș pe Enkidu

de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii

însă nici nu disper

este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare

iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…

sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…

sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?

Mi-e dor de tine, chiar si atunci când uit cine ai fost....cu mine...

 

Uneori, dorul nu are un nume clar... E ca o umbră care mă urmărește, fără să pot apuca să o strâng în brate. Mi-e dor de tine, dar poate că nu mai știu cine ai fost cu adevărat... sau poate că mi-ai fost drag prea mult ca să mai pot vedea realitatea. 

Rândurile acestea sunt pentru toate poveștile care au început frumos, naiv, nevinovat și s-au terminat înainte să-și ia un bun rămas care ar fi lăsat o inimă întreagă.... rânduri pentru toate poveștile care au rămas suspendate, undeva între ,,a fost" si ,,ar fi putut fi".

Rânduri pentru o poveste... un vin care a rămas promis... dar poate e doar păstrat în întuneric... pentru cândva...

 

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

 

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

 

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

 

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

 

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

 

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

Intr-un oras,plin de cioburi sparte 

Intr-un oras plin de melancolie, dar si singuratate

Intr-un oras in care totul avea aer de pulbere de durere

Ea,era stafie!

 

In accel oras confuzia o acapara

O acapara mai tare ca  si grija ca ar putea fi ea dar nu putea fii ea!

In accel oras cu portii a minciunii ea spera

Spera si spera si iarasi spera

 

Insa este cu adevarat posbil ca accea speranta sa nu se indeplinească

Oare accea speranta era una plina de falsa speranta ca avea sa se indeplineascā!

Adevarul era  ca niciodata putea sa nu se indeplinească

Era viata ei  precum si chiar perfectă

 

Poatea ea nu vroia sa vada adevarul pur

Ca grijile ei false nu erau in numar rar

E posibil sa vada neadevar

Neadeavar in care nu vroia cu adevarat sa vada picuri de adevar de care ii era dor!?

 

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

 

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

 

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

 

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

In lacul de pe langa Annecy

Am oprit timpul pentru-a inspira ndelung

Din seva Raiului Ce-nconjura Cu muntii lui

Un loc sublim si un vazduh

Din vis parca desprins.

 

In lacul de pe langa Annecy

Imi voi dormi somnul de veci

Si in petale de nuferi imi vor acoperi

Cenusa cea din urma gri

Acolo imi voi aseza

Faptura cand eu n oi mai fi.

Ce e viata?…….trecatoare.

Atat de scurta…….pare mare?…

Ce e viata?…repede trece.

Intr-o zi totul e rece.

Viata lunga,trecatoare

Nu-i nimic ceea ce pare

Timpul nostru-i limitat…

In urma ce am lasat?..

Ce e viata?…lasa-mi scris

Cand te trezesti din vis.

Ce e viata?noi nu stim

Stim doar sa ne grabim

Niciodata pas,mereu alergare

Spre nimic fara incetare

Viata,viata,cum ne lasi

Usor,usor,faci pasi,multi pasi

Ne lasi in urma……niste nume

Oameni putini si multa lume.