Avant garde

Lasă-ți ființa să zburde-n real,

Părăsind câmpul cu florile visuri.

Culege din pomul vieții un ideal

Și adună-ți gândurile din abisuri.

Jocul luminii cu spectru-i bogat

Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,

Dar idealul cules, strâns este legat

De principiile tale profunde.

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

imaginea  lumii revărsându-se peste ochii noștri  

din ecranele televizoarelor

din sticla ferestrelor

sau din ochiul de ciclop al Internetului

îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului

asupra minții

.

o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității

până la urmă

.

un film science fiction fără sfârșit

cu milioane și miliarde de episoade

.

nimic coerent însă

.

cel mult

o simplă îngrămădire de imagini

reprezentând cam aceleași locuri

cam aceleași lucruri

cam aceeași oameni

.

adevărata lume e alta

câteva palme de pământ

 câteva fețe cunoscute

.

le poți număra pe degete

.

o viață versatilă

ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi

împărțită între un supermarket

un loc de muncă

.

și

poate

un strop de dragoste

.

de neînțeles

.

o lume surprinsă în selfie-uri

frivole

despre cum suntem sau am vrea să fim

.

fără nicio  speranță

până la greață…

lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,

Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac

Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile

mele,

Toate, un scop au

Luna sa ţi-o dau

Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,

Mâna în față ți-o apleci,

Un zâmbet vanezi in mica poveste,

Un zâmbet cauți să culegi

Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci

Un pas neclintit în fată il împingi,

Frica-n ochii se citeste

O ruptura in timp O ruptura in poveste

Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac

Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag

Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format

Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol

M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,

lar pentru sufletele separate, n-a mai existat

cale de întors

Pasul tău cu foc a aruncat

ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat

Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute

M-am întors pe călcâiele tocite

Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,

M-am întors,

Ochii in fata apusului i-am descusut

O floare a înflorit

În timp ce alta s-a ofilit,

Două au crescut la cer,

lar a treia în focul pământului infern

De un pom am prins rădăcini,

lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit

În nemiscatul timpului înțepenit

Te-am privit cum ai zburat

Ciocănitoarea penei mele

Cum în urmă ti-ai lăsat

Vulturul uitat de vreme

Sa ştii, aşteaptă privind la stele

Inima mea, o simt așa,

Și liniștea se aude a ta.

Viața omului e un destin,

Și fără un vis foarte divin...

În note se aude ghitara,

Mai răsună și minora,

Nu aș mai putea reține,

Înăuntru ce mă ține,

Ce se trage după tine,

Ce se ține după mine,

Ce se leagănă pe buze,

Se mai mișcă buburuze,

În piept bate inimioare,

Am și zile de onoare.

Ochii se clatină că ceasul,

Viața miroase ca parfumul,

În lume e greu să cauți lucruri,

E greu să ajungi undeva pe drumuri,

Ne-a dat viață Dumnezeu,

Ca să mai trăiesc și eu,

Ne ajută la bine și la greu,

Și pentru asta îl susțin mereu.

Inima lui bate...

Amintirile lui minunate...

Zilele întunecoase le răzbate,

Dumnezeu are case luminate,

Ziua și noaptea...

Luminoasă ca o stea!

Doamne fără vrută...

Ocrotitorul ne ajută...

Mama mă îmbracă că pe-o prințesă,

Dar au invidie toți că sunt frumoasă,

Sunt pe cer o stea luminoasă,

Prieteni spre invidie, hai băi mai lasă.

Cine știe că învățământul e deștept,

Poate omul cu învățământ e înțelept...

Eu am învățământul și gândirea mea...

La un moment de evaluare mai apelez la ea.

Cu care dorințe ai merge ,

Unele desigur că se vor îndeplini.

Repede prin vis să alerge,

Acuș ușor ca gândul la tine vor veni...

Jocul nu-i atractiv...

O dar dorința te-atrage ,

A și poate să fie distractiv.

Simțul la joc te trage,

Ăla care te-mpinge înapoi..

Unu doi și apoi...

Știe tot despre noi,

Că citește a noastre scrise, foi...

Te uiți la casa vecinului,

Și vezi că vremea trece,

Cum-se albesc florile copacului 

Și viața e pe cale să sece.

Ooou viață cum să te opresc,

Să stau mai mulți ani , pe acest pământ,

Ooou să te opresc ca să iubesc,

Și să-mi i-au mai puțin avânt.

Pe acel copac, al raiului,

La sfârșit de crai

Stă și omul înțelept,

Și milodios cântă, la nai.

Prin toate simțurile,trece pacea,

Iar răul nu câștigă,

Dumnezeu ne-ajutat și ne mai ajută crucea,

Binele prin lume trece,

Și pe noi ne ocrotește.

    Autor: Nicoleta Postovan 

    De fapt poezia era creată: 2023--2024 în luna mai

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…

nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei  tale

că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal

cu statui vivante

(asemenea orgoliilor noastre!)

nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil

care atrage cel mult zâmbete

îți simți sufletul ruginit

scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult

prins la mijloc

exclus

neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea

adică tot mintea

cea care afirmă și neagă în același timp

complicând totul

denaturând totul

cu ani în urmă

am văzut um om sărutând o piatră

„ aceasta e singura mea certitudine!”

mi-a răspuns

„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur îți tremură și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima cerului

visul din noi devine tot mai alb

orbitor

ne pierdem în argintul fluid al zăpezii

ca într-un clinchet inefabil de clopoțel

n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb

și de liniște

într-un gând

bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți

în mijlocul iernii

noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți

zgribulind

spre luna lui Marte…

acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin

în spațiu

Arhimede credea că poate da peste cap lumea

de pe Nibiru

în visul meu speram

ca și el

 să pot îmblânzi

timpul

.

Of, Doamne

cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta

și cât de neajutorat trupul

.

citesc în ochiul de vultur rănit

durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul

având înainte  tot cerul

.

la ce bun piciorul său mort

.

nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii

să gravitezi între tine și propria-ți neputință

ca un paranoic aflat într-o fază cronică

incurabilă

și să constați că nu merită

apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”

.

fără să te bage în seamă nimeni

.

cum ați putea înțelege…

Rugul aprins bolborosește incomprehensibil

două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii

dintr-o clipă în alta

grupuri  izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale

„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”

străjerii Alfabetului iau poziții de luptă

iar clonele literelor  de bază

ă,â,î,ș,ț 

ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor  și virgulelor

trag pidicile armelor

„pe aici nu se trece”

cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de  lèse-majesté

adică de ofensă adusă suveranului  0

pedepsită cu moartea

puseseră între ele și suveran o virgulă

în fapt

Constituția statua dreptul acesta doar regelui

după el  nu puteau fi decât numere zecimale

nici vorba de litere

literele rămâneau întotdeauna  litere

nu aveau iscusința și mlădierea numerelor

revolta lor nu era sustenabilă

și trebuia înăbușită în sânge

cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții

 însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile  inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama  stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități  în stare vegetativă poți  trezi

lupii hămesiți  ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile  terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi  creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…