transfigurare 1/9

locul de unde privesc lumea e cel mai înalt de pe pământ

de aici nu poți lăsa ochiul ambiguu să coboare asupra icoanei lui Crist

acesta e riscul sau șansa

nu știu

întrebarea e cine contemplă pe cine

din acest „lieu saint d'absence et de présent”

preexistent

care a însemnat la un moment dat

coagularea luminii într-un fulger încremenit

o schimbare sacrală la față

și atunci înțelegi că tu ești cel privit

nu cel care privește

un câine care își reprezintă prototipul celest după chip

contemplă alt câine după asemănare

de aici de unde privesc lumea

la o palmă de cer

ochiul ambiguu întâlnește gândul etern

într-un nod energetic al umbrei

.

obiectul sacral

desigur

o premerge…

De câte poezii mai e rost?

Sa le citești,poate ai să înțelegi.

Căci dragostea nu are cost,

Dar nu poți avea ce alegi.

De câte poezii mai e nevoie?

Să înveți să mă tratezi,

Câte nopți o să mă ploaie,

Câte dorințe nu ai să crezi?

Câte poezii să mai scriu?

Sa mi dai un răspuns la ele.

Sa nu mi le citești la sicriu,

Ca ele de tine au nevoie.

Citește le cat vei vrea,

Căci nu le vei simții.

Ce oferă dragostea de ea,

Ce nu vei mai primi.

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

 Oasele devin fragile si se rup.

 Oamenii mor si inimile devin slabite cu fiecare atom din corpul tau.

Timpul rătăcește, ne lovește ușor,
Îți promite un viitor, dar adesea ne lasă în urmă,
Ne învăluie în umbre, cu privirea unui străin,
Și ne învață, fără cuvinte, cum să uităm, cum să fim.

Iubirea nu cere permisiune,
Dar adesea își cere prețul în tăcere,
Pășind pe drumuri ce ne par cunoscute,
Dar fiecare pas adâncește o rană pe care nu o vedem.

Și în fiecare întâlnire, în fiecare privire,
Găsim o fărâmă de noi, rătăcind printre amintiri,
Așteptând să fim salvați, așteptând să ne regăsim,
Dar de multe ori, tot ce rămâne e doar o umbră a ceea ce am fost.

liniștea unei dimineți

încremenită de spaimă,

a secat

izvorul lacrimilor de căință.

la capătul drumului întoarcerii,

tatăl-cel îndelung răbdător,

ne face semne disperate

cu năframa.

clopote de râuri de-argint-

într-un verde mângâietor,

 îmblânzesc asprimile iernii,

cu scânteieri de baladă.

luate-s de vânt,

ca într- un dans de inițiere,

brândușe și  frunze....

÷

dincolo de prag,

întotdeauna

vezi

că trădătorul e

lângă tine.

pași spre nicăieri,

cetatea adormită

nu simte cum iedera-ntunericului

urcă pe ziduri.

aripi fără zbor,

zbor fără elan,

elan fără un țel determinat.

roșu-i ucigător,

albastru-i apatic,

albul orbește.

suflare de noiembrie

prin cuibul de cuci,

nimeni aproape.

regele lear,

și astăzi

mai caută un punct de sprijin,

prin gunoaie....

aroma-mbietoare

a ceaiului de mentă.

i-aduce norii

la picioare.

adevărul-ca o pradă,

îl mirosim din toate

direcțiile.

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei

strălucesc

în noapte.....