Ce simt..

Ce se întâmplă acum e necunoscut,

Ceva prin care eu nu cred că am mai trecut.

E prima persoană pe care o iubesc cu adevărat,

Ceva de neimaginat.

Când îl văd și îl aud, simt bucurie,

Ce simt acum e o magie.

Ore în șir noi am vorbit,

Însă niciodată nu m-am plictisit.

Îl voi iubi mereu necondiționat,

Iar felul în care țin la el e greu de explicat.

Ce-i drept, în mintea mea totul e complicat.

De fiecare dată când îl luam în brațe,

Simțeam cum timpul fuge ca o răgace.

Prima dată nu am crezut că va fi ceva,

Însă se pare că nu a fost așa;

Idiotul a apărut „în fața mea”

În momentul în care nu credeam că voi ține la cineva,

Iar acum, pentru mine, a devenit

Tot ce cândva doar m-aș fi gândit

La începutul verii,

Erau doar amintiri care mă chinuiau,

Din cauza cărora credeam că voi ajunge să scriu versuri

Care mă bântuiau.

Însă acest anotimp a ajuns să-mi aducă și mângâiere, nu doar tăiere,

Cum spuneam în versurile mele.

Uneori, în momentul neașteptat,

Apare persoana despre care doar visai să fii dat.

La început, nu credeam că va fi nimic.

Doar două zile de festival

Și ne vom comporta ca și cum nu s-a întâmplat nimic.

Am ajuns acasă, cu o bucurie greu de oprit,

Deși n-am știut dacă persoana aceea voia ceva

Sau era doar în capul meu de copil trăznit.

Totuși, nu a fost așa.

La două zile după aceea a venit,

Iar atunci bucuria mea a fost de neclintit.

Și cu timpul

Am ajuns să simt pentru persoana aceea

Niște lucruri greu de explicat,

Însă el nici acum seama nu și-a dat.

Însă îl înțeleg și este normal.

Le are pe ale lui, eu pe ale mele,

Însă teama că nu vom mai vorbi

Îmi trece prin vene.

E o persoană foarte importantă pentru mine

Și doar la o simplă ceartă îmi fac gânduri extreme,

De care nu am cum a nu mă teme.

Îl iubesc și mă iubește,

Însă asta nu mereu biruiește.

De la certurile banale pe care le avem,

Se va sătura un pic câte un pic,

Iar între noi nu va mai fi nimic.

Însă țin foarte mult la el

Și sper ca atunci să-mi rămână măcar un simplu amic.

Deoarece nu voi accepta în sinea mea

Să nu vorbim măcar un pic.

Aș dori ca să poată să fie eu, măcar pentru un timp mic,

Poate așa își va da seama că ceea ce simt eu pentru el

Nu sunt doar vorbe spuse

Și că la ceea ce crede el că țin eu

Să vadă că pentru mine e un nimic.

Tot ce îmi doresc e să fie fericit,

Iar când îl văd sau îi aud vocea,

Ceea ce simt nu prea știu cum să explic.

Deși mă comport ciudat,

Iar el crede că îmi caut motive pentru ca între noi totul să se fi oprit,

Pentru mine acesta este un gând cumplit

Și e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit,

Deoarece ce simt eu și văd eu în el,

Chiar și lui i-ar fi greu de văzut și simțit.

Ce simt eu pentru el e ceva neexplicit.

Când mă uit eu pe fereastră,

Privesc frumosul peisaj

Luna-ncepe să-mi vorbească,

Și eu parcă te văd iar.

Stele mii și licurici,

În ele mereu mă pierd

Și te simt din nou aici.

Cu greierii încep să vorbesc

Despre cât de drag îmi ești,

Iar când iarși mă opresc

Văd cât de tare îi uimesc.

Tu mi-ești luna de pe cer,

Unica lumină călăuzitoare,

Te iubesc și cam disper,

Asta nu e de rău, oare?

Dragă Moș Crăciun

Uite ce îți scriu eu acum,

Nu vreau dulciuri, jucării,

Vreau cu toți mai bun să fii.

La copii nevoiași,

Să le aduci pași mai voioași,

Gânduri bune mii și mii,

Să avem copii zglobii.

Și să zburde-n lung și-n lat,

Dă-le tot ce au visat.

Bucurie, sănătate,

Cărțicele, ciocolate,

Părinți buni și iubitori,

Dă-le îndată, tu când zbori.

Casele sunt împodobite

Și străzile înzăpezite,

Iar frumosul peisaj de iarnă parcă te-ar scoate din orbite.

Afara este frig,

Colindele se aud,

Totul e primenit și e mare chiuit.

Copiii sunt zglobii,

Lumințe mii și mii,

Se aude un sunet zgomotos:

E Moș Crăciun, vine voios.

Așa că, iată, iarna a venit,

Cu sufletul împodobit,

Vă urez un Crăciun nemaipomenit!

Ce e asta, vara?

Poate pentru unii semnifică bucuria căldurii,

Însă pentru mine semnifică tristețea adâncurilor mele,

Pe care încerc să o biruiesc,

Însă e ca o sabie cu două tăișuri.

Vara e doar anotimpul cu pricina,

În care încerc să-mi amintesc și mă zbat din greu

Să-mi dau seama de cicatricea din adâncul meu

Și de ceea ce a făcut tatăl meu.

Însă tot ce îmi amintesc e dubița albă

Și loviturile care treceau ca un zmeu.

Toți îmi spun să mă opresc aici

Și am încercat,

Însă mereu acest anotimp iubit – vara –

Nu m-a lăsat.

Când am impresia că trece,

Vara revine și durerea începe să mă reînece

De amintiri, emoții și durere.

Însă am impresia că într-o zi

Acest anotimp îmi va aduce și mângâiere,

Nu doar tăiere.

Ce frumos era odată,când era Crăciun,

Și mergeam la colindat prin satul întreg 

Ne aștepta cu poarta deschisă orice om bun,

Amintirile astea veșnic nu se șterg.

Era altul sentimentul,când bradul împodobeam,

Sau când vedeam luminițe la fiecare casă 

Și noi nerăbdători cu toții eram,

Să punem tot ce aveam mai bun pe masă.

Astăzi nu doar bucuria s-a schimbat,dar și anotimpul,

Dacă atunci aveam zăpezi troienite,

Astăzi parcă nu mai înțelegem scopul,

Nici sorcovelor poleite.

Sărbătorile din acest an,sper sa reînvie,

Și să simțim din nou,cum simțeam odată 

Aceeași veche bucurie,

Și să avem din nou zăpadă.

Echilibrul existențial are nevoie de momente extreme pentru a rămâne constant și funcțional.

Marius Ene, Aprilie 2026, Turcia

La răscruce de gânduri
am ales cele mai abrupte drumuri.
Jucându-mă de-a faraonul,
m-a prins din urmă ghinionul.

Oglindindu-mă-n lună,
suntem la fel de singuri.
Furtunile-ndoielii se-adună
și-am rămas fără scurtături.

Ascult aceleași glasuri înăbușite
din spatele întrebării trezite.
Mă împing spre zaruri măsluite,
cu vrăjile lor prăfuite.

Ursitoarele-mi fac tot mai puține vizite
— sau doar mintea-mi joacă feste —
cu așteptări de poveste,
nepregătite pentru dezastre.

Mă-ntorc slăbit către
singura siguranță dintre
barele de oțel înghețat.
Nu-mi pasă că sunt legat.

Pot vorbi singur cât pot,
încă nu m-ai sugrumat.
Din mormântul tău uitat te scot.
Cu imaginea salvării m-ai îngropat.
Dragă conștiință, între noi nu s-a terminat.

iubito

am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță

fiecare virgulă cu câte o pasăre liră

în locul punctului am să pun câte o buburuză

și pentru că am multe semne de întrebare

de mirare

de încântare

am să așez în dreptul lor câte-o mierlă

acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei

sunt șanse să apară iubirea

fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu

înmuind penița în călimara inimii

nu-i despre păsări

nici despre cuvinte

este o scrisoare despre dragoste

sigur îți mai amintești penele albe

de  pe Dealul Pântecului

(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)

bunica ne spuneau că erau pene lăsate

de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei

reîntrupați în mesteceni

iar noi

copii fără minte

sorbeam cu paiul

seva din tulpinile lor albe ca neaua

sperând pe ascuns

să ne adunăm într-un suflet

(când vom mai crește!)

apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni

spre țărmul luminos al dragostei...

Ambrozia

Din nectarul florilor, miere dulce se adună,

Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.

Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,

Ambrozia zeilor, o minune se naște.

Migdale crude, stafide dulci se adaugă,

Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.

Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,

Gustul ambroziei, o simfonie mistică.

Rece se servește, într-un pahar de cristal,

Aroma sa te cuprinde, ca un val.

Nemurire și putere, zeilor le dădea,

Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.

Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,

Un gust divin, un parfum delicios.

 O poveste veche, o legendă vie,

Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.

Nicio zi nu e grea când ai ce spune din suflet și nicio zi nu e ușoară când tot ce spui din suflet nu e.