Defulare

n-ai de ce să te simți așa mândră

pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero

grade celsius

ți-acoperit fața

ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice

precum pietrele din Stonehenge

și ochii ți-au înghețat în orbite

ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite

sub streșina zâmbetului

care nu mai înseamnă nimic

oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă

a amintirii

e inutil

pasărea-i moartă

mai bine ai încerca să mă-njuri

să-mi arăți degetul mijlociu

deși n-ar avea sens

cum ai mai putea face asta acum

după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea

cu țurțuri de gheață

eu pot trăi și cu inima înotând în sânge

să știi

tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă

de grație

mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice

ale sufletului tău

iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…

visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,

cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.

adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.

încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.

Ne-am lăsat de bunăvoie

În închisoare "inteligentă",

Uitând de reala nevoie,

Și de viața existentă.

Atâta s-a schimbat –

Se uită lucrurile frumoase.

E posibil înapoi de dat,

În amintiri acelea prețioase?

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,

Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,

Și din adio, o dulce veste grea.

Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,

Să-mi fii amintire ce nu doare,

Un dor ce nu mistuie-n abis,

Ci arde blând, ca flacăra de soare.

Mă vezi cum tremur printre amintiri,

Cum ochii-mi caută privirea ta,

Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,

Încă îți spun: nu pleca.

Dar dacă pleci — și știu că o vei face —

Fă-o cu blândețea pașilor ușori,

Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,

Când inima-mi mai bate în fiori.

Tu ai fost cântec, ai fost început,

Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,

Și totuși, între lacrimi și tăcere,

Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.

Mă țin de firul tău nevăzut,

De gândul tău ce-mi bate în tâmple,

Și-n fiecare noapte fără tine,

Îți simt parfumul strecurat prin umbre.

Te rog, nu-mi spune că a fost în van,

Că n-a durut și n-ai simțit nimic,

Că-n pieptul tău nu tremura un plan,

De-a ne iubi, măcar un pic.

Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,

Pune tu capăt, dar nu oricum,

Fă-o cu dragul ultimelor clipe,

Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,

Să pot pleca în liniște spre mine,

Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.

Mă inchisesem in mica mea garsonieră

Singurele mele interacțiuni cu lumea de afara

Erau zilele in care imi reaprovizionam stocul de băutură si tutun.

Țineam mereu ușa inchisă, telefonul aruncat intr-un sertar

Casetofonul vechi cântând continuu in surdină.

Stăteam la masă, așteptând

Dispărusem.

Dorința mea de singurătate nu provenea din ura față de oameni

Ci din cauza incapacității mele de a înțelege oamenii

De a mă ințelege pe mine insumi.

Nu eram potrivit pentru niciun fel de relație

Fie ea de prietenie sau iubire.

Zilele treceau...

Treaz, beat, somn.

Ar fi bătut la ușă...mă gândeam

Era confortant dar si sinistru gândul

Că nu trebuie să dau nimănui explicații

Eram liber, imi impuneam ideea că sunt liber

Ca o pasăre care zboară

Dar si păsările au micile lor temnițe

Nu pot scăpa de ceea ce sunt.

Așteptam să mor glorios

Beat, intr-o cameră intoxicată de fum de țigară

Flămând

In chiloți, zăcând pe covorul murdar.

"Ești un erou !"

 Dar undeva in a 3-a luna de izolare am decis sa verific cutia poștală

M-am ridicat din pat, am vomitat

Am ieșit in grabă pe casa scării

Și cu gesturi imprudente am luat cu ambele mâini plicurile din cutia poștală

Unul dintre ele mi-a atras atenția

Scris cu litere de mână frumos aranjate

"De la o prietenă."

L-am deschis.

"N-a mai auzit nimeni de tine de vreo 2 luni ! Să nu indrăznești sa mori in mizeria aia de apartament ! Aminteste-ti, mai sunt multe lucruri de nefăcut."

Am ieșit din bloc

Ținând toate scrisorile in brațe

Privind cerul

Ca

Un nebun.

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

O clipă ai crede ca e grea

Și cruntă și amară viața

Dar poate dacă acum ai sta

Să cântărești atent balanța

Într-o o clipă ai vedea,

Ca nu-i așa de grea povața.

Azi m-am trezit, sunt fericit!

Chiar dacă nu-s în pat de stele,

Căci sunt oameni ce nu apucă

Să-și ia măcar la revedere …

Și masa mea, acum e plină

Nu-i tot ce vreau ..

Dar mi-e de ajuns .

Pentru că stiu  că alte case,

Pe mese, n-au nimic de pus…

In ale mele ghete noi,

Parcă mai greu se face rece.

Când mă gândesc că sunt persoane ,

La care gerul nu mai trece ...

La mine-n casă-i cald și bine,

Dar nu observ că-n exterior,

Sunt copilași ce se-ncălzesc

Cu aburii din gura lor…