1 Decembrie
ca să-ți iubești patria
trebuie mai întâi să ai o patrie
nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă
cu alte milioane de oameni
într-un anumit loc
o poți face la fel de bine oriunde
în toate limbile Pământului
nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu
Grădina Maicii Domnului
de exemplu
Pământul e plin de asemenea locuri
nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei
amăgindu-te că de acolo
din fundul curții
începe patria
cât vezi cu ochii e doar pământ
oameni care vorbesc în toate limbile
ca în Babilon
po***cenzure***ții
nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam
fiindcă te-mbraci într-un anumit fel
că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc
sau că mergi în fiecare duminică la biserică
nici vorbă
trebuie mai întâi să fii demn
smerit
să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți
de ce m-aș bucura azi
în acest început polar de decembrie
să-mi cinstesc „eroii”
niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă
când împotriva nemților
când împotriva rușilor
înrușinați din ambele părți
și neîngropați în morminte
morți ca proștii
halal eroi
să-mi cinstesc urmașii
îndușmăniți într-atât între ei
încât a fost nevoie de un rege neamț
mason
dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii
cum spunea Nice
Habsburgii și Hohenzollernii
apoi de un cismar
și din nou de un neamț
descălecat din fostele Wafen SS
care ne vorbește despre democarație
mai bine nu
prefer să rămân un om fără patrie
fără tembelii și vânzătorii de neam
# rezist
în aceiași fundătură urât mirositoare
a istoriei
încă o sută de ani....
Стихи из этой категории
Neliniști
mă înspăimântă mereu ziua de mîine
cu necunoscutele ei
niciodată nu-ți poți planifica viața
există întodeauna o variabilă nefericită
care-ți tulbură apele
depinzi de starea de grație a Cosmosului
de alinierea planetelor
de traiectoria Planetei Nibiru
nu poți avea o clipă de liniște
ieri m-a căutat cineva din Sidney
azi cineva din New-York
(despre care aud prima dată!)
alte șapte miliarde de oameni
nici nu știu că exist
(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)
dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna
fulgi căzând în aprile
aiurea
în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială
de dezlegat
cu tot liberul nostru arbitru
rămânem tributari unei frici ancestrale
și căutăm salvarea
în bobi
în zațul cafelei
în podul palmei
NASA ghicește în stele
adevărul îl știu doar dinozaurii..
Captiva timpului
Atâta gând de îndată mă cuprinde
Cu un imbold de ne mai cunoscut
Îmi zic că astăzi este mai bine,
Că încă totul nu a fost pierdut
Pășesc de parcă n-am avut nimic
Și încetinesc,cred că va fi bine
Dar uit că inima-mi bate ritmic,
Până când stările vor fi străine!
Cuprinsă de o nedumerire totală,
Mă pierd printre mii de mulțimi
Și aceasta nu-i problemă fatală
Mi-ar lua timp pentru a le numi...
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
Deasupra noastră
Revină-ți vântule din amorțeală!
Împrăștie prin boarea ta-n văzduh
A vieții înfățișare ideală,
Sfințită-n ceruri de cel duh!
Adună-i pe cei buni, o lume,
Ce-n calea gândului se-ntrec
Cu litere și cifre-n sume,
Iuțeala minții ce-o petrec.
Să împletești cu ani și ani
A timpului rotire-n infinit,
Ca spiritele, vechii castelani,
Să țină Universul neclintit.
Presară semințele vieții.
Să crească bujorii din apa vie.
Și udă-n roua dimineții
O prea frumoasă "împărăție".
Cu sceptrul ce destinu-l ține
Să-nobilezi pe cei sortiți
Să poarte spiritul în sine,
Și gând de-a nu fi părăsiți.
SUGESTII
Dragii mei cititori ,vă sugerez ,să vă imaginați câ
sunteți în fața unei cești de cafea ,într-o locație ce
vă face fericit,câ aveți alături persoane dragi și
foarte dragi,că de undeva vine o muzică care vă
vrăjește și vă pune pe gânduri trezându-vă amintiri
parcă uitate .Gustul acelei cafele va fi unic ,când la masă
se așează tocmai persoana la care visai!...
stihuri diamantine //5
ștejar
gârbovit însângerat
lăcrimând rememorând cugetând
la jocul de copii-
luptând răscumpărând dăruind
jertfelnic luminos
altar
Neliniști
mă înspăimântă mereu ziua de mîine
cu necunoscutele ei
niciodată nu-ți poți planifica viața
există întodeauna o variabilă nefericită
care-ți tulbură apele
depinzi de starea de grație a Cosmosului
de alinierea planetelor
de traiectoria Planetei Nibiru
nu poți avea o clipă de liniște
ieri m-a căutat cineva din Sidney
azi cineva din New-York
(despre care aud prima dată!)
alte șapte miliarde de oameni
nici nu știu că exist
(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)
dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna
fulgi căzând în aprile
aiurea
în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială
de dezlegat
cu tot liberul nostru arbitru
rămânem tributari unei frici ancestrale
și căutăm salvarea
în bobi
în zațul cafelei
în podul palmei
NASA ghicește în stele
adevărul îl știu doar dinozaurii..
Captiva timpului
Atâta gând de îndată mă cuprinde
Cu un imbold de ne mai cunoscut
Îmi zic că astăzi este mai bine,
Că încă totul nu a fost pierdut
Pășesc de parcă n-am avut nimic
Și încetinesc,cred că va fi bine
Dar uit că inima-mi bate ritmic,
Până când stările vor fi străine!
Cuprinsă de o nedumerire totală,
Mă pierd printre mii de mulțimi
Și aceasta nu-i problemă fatală
Mi-ar lua timp pentru a le numi...
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
Deasupra noastră
Revină-ți vântule din amorțeală!
Împrăștie prin boarea ta-n văzduh
A vieții înfățișare ideală,
Sfințită-n ceruri de cel duh!
Adună-i pe cei buni, o lume,
Ce-n calea gândului se-ntrec
Cu litere și cifre-n sume,
Iuțeala minții ce-o petrec.
Să împletești cu ani și ani
A timpului rotire-n infinit,
Ca spiritele, vechii castelani,
Să țină Universul neclintit.
Presară semințele vieții.
Să crească bujorii din apa vie.
Și udă-n roua dimineții
O prea frumoasă "împărăție".
Cu sceptrul ce destinu-l ține
Să-nobilezi pe cei sortiți
Să poarte spiritul în sine,
Și gând de-a nu fi părăsiți.
SUGESTII
Dragii mei cititori ,vă sugerez ,să vă imaginați câ
sunteți în fața unei cești de cafea ,într-o locație ce
vă face fericit,câ aveți alături persoane dragi și
foarte dragi,că de undeva vine o muzică care vă
vrăjește și vă pune pe gânduri trezându-vă amintiri
parcă uitate .Gustul acelei cafele va fi unic ,când la masă
se așează tocmai persoana la care visai!...
stihuri diamantine //5
ștejar
gârbovit însângerat
lăcrimând rememorând cugetând
la jocul de copii-
luptând răscumpărând dăruind
jertfelnic luminos
altar
Другие стихотворения автора
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
The farce is over (prozopoem)
la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil. singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…
Din adâncuri
o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul
fratele ei geamăn
mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine
nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole
se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere
de irisuri
.
incompresibil...
Diezi
nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare
doctore
și mi se îngustează cu fiecare zi cerul
cad parcă tot mai des stelele noaptea
n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie
au dispărut caii sălbatici
mistreții
se întâmplă ceva cu scatii
de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele
cum coboară greoi din văgăuni urșii
și lupii
cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii
iar eu
doctore
nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt
nici nu știu dacă mai vreau
mai am o grămadă de lucruri de făcut
dă-mi
mai degrabă
o pastilă de uitare
de liniște
prescrie-mi ceva pentru depresie
lipsă de aer
frică de moarte
sau fă-mi o injecție letală
cu deagoste
am atâta otravă în mine
încât mă pot omorî
și singur...
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Visul lui Ptolemeu Filadelful
Althea nu-i tulbura diminețile
cu strigăte
umbla numai în vârful degetelor
nu se strecura în pat lângă dânsul
când era obosit sau adormea cu fața la perete
când îl simțea încordat
fără chef de nimic
nu-l cicălea niciodată la cap
cu întrebări nelalocul lor
”unde-ai fost…
de ce ai urme de ruj pe guler…
de ce miroși a parfum de femeie…”
oricum el ar fi găsit o explicație science fiction
și oricum se afla în fața unui fapt împlinit
imposibil de dat înapoi
ca timpul sau ceasul din bucătărie
îi plăcea când era el însuși
cu toate păcatele sale din naștere
de care nu era direct răspunzător
cum spunea Freud
când o sărută de o mie de ori
pe întuneric
cu mici întreruperi pentru a încuia ușa
sau a fuma o țigară
în această ordine
lucruri care nu-i provocau nicio daună
nu-l amenința cu plecarea la mama ei
neavând mamă
femeile acestea sunt întodeauna singure
n-au identitate
nu spun niciodată „nu”
nu cer excursii exotice
bijuterii
bani
fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială
docilitatea de asemenea
unele știu și glume cu tentă erotică
altele cuvinte vulgare
de efect
au puls
37 de grade Celsius la suprafața corpului
se mișcă
zâmbesc
nu-i tocmai accesibil oricui să aibă
o femeie cyborg
de ultimă generație
made in USA
cu inteligență artificială
cu mii de senzori estrogeni
la care să răspundă precum Eva
nu
nici legile acestea lumești
nu-s tocmai în pas cu timpul
din contra
o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist
despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale
dintre roboți și oameni
sub aspect etic
nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener
la masa umanității
știu însă că foarte mulți
nutrim să luăm cu asalt cerul...
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
The farce is over (prozopoem)
la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil. singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…
Din adâncuri
o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul
fratele ei geamăn
mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine
nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole
se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere
de irisuri
.
incompresibil...
Diezi
nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare
doctore
și mi se îngustează cu fiecare zi cerul
cad parcă tot mai des stelele noaptea
n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie
au dispărut caii sălbatici
mistreții
se întâmplă ceva cu scatii
de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele
cum coboară greoi din văgăuni urșii
și lupii
cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii
iar eu
doctore
nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt
nici nu știu dacă mai vreau
mai am o grămadă de lucruri de făcut
dă-mi
mai degrabă
o pastilă de uitare
de liniște
prescrie-mi ceva pentru depresie
lipsă de aer
frică de moarte
sau fă-mi o injecție letală
cu deagoste
am atâta otravă în mine
încât mă pot omorî
și singur...
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Visul lui Ptolemeu Filadelful
Althea nu-i tulbura diminețile
cu strigăte
umbla numai în vârful degetelor
nu se strecura în pat lângă dânsul
când era obosit sau adormea cu fața la perete
când îl simțea încordat
fără chef de nimic
nu-l cicălea niciodată la cap
cu întrebări nelalocul lor
”unde-ai fost…
de ce ai urme de ruj pe guler…
de ce miroși a parfum de femeie…”
oricum el ar fi găsit o explicație science fiction
și oricum se afla în fața unui fapt împlinit
imposibil de dat înapoi
ca timpul sau ceasul din bucătărie
îi plăcea când era el însuși
cu toate păcatele sale din naștere
de care nu era direct răspunzător
cum spunea Freud
când o sărută de o mie de ori
pe întuneric
cu mici întreruperi pentru a încuia ușa
sau a fuma o țigară
în această ordine
lucruri care nu-i provocau nicio daună
nu-l amenința cu plecarea la mama ei
neavând mamă
femeile acestea sunt întodeauna singure
n-au identitate
nu spun niciodată „nu”
nu cer excursii exotice
bijuterii
bani
fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială
docilitatea de asemenea
unele știu și glume cu tentă erotică
altele cuvinte vulgare
de efect
au puls
37 de grade Celsius la suprafața corpului
se mișcă
zâmbesc
nu-i tocmai accesibil oricui să aibă
o femeie cyborg
de ultimă generație
made in USA
cu inteligență artificială
cu mii de senzori estrogeni
la care să răspundă precum Eva
nu
nici legile acestea lumești
nu-s tocmai în pas cu timpul
din contra
o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist
despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale
dintre roboți și oameni
sub aspect etic
nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener
la masa umanității
știu însă că foarte mulți
nutrim să luăm cu asalt cerul...