Ferestre sparte

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

 din robinetul meu de la baie picură timpul

pic-pic-pic

cineva a oprit apa rece de ieri

îmi amintesc

ciudat e că și-n cadă curge tot timp,

la fel în chiuveta din  bucătărie,

nu-mi vine să cred,

cum aș putea admite așa ceva

mă-ntreb

nu m-ar crede nimeni

cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,

domnule Kafka,

să fac duș,

să-mi prepar micul dejun,

cafeaua

și să nu-mi pierd mințile?

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Eminescu nu are nevoie de publicitate ieftină

Eminescu e Eminescu în toate inimile

a  posta o fotografie cu el din cele zece-cincispreze

care tot circulă

este o impietate

nimeni nu-ți dă dreptul să-i tulburi memoria

să lași impresia că-i faci o favoare

din postura aceasta de imitator jalnic

cu recenzii plătite

și ochi dulci

de  erudit

parcă tot mai nimerită este o clipă de reculegere

tainică...

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

Cu sufletul spart în psalmi nerostiți,

Îmi sprijin fruntea de absența Ta.

Nu-mi răspunzi

Și tocmai asta mă ține în picioare.

Am învățat că strigătul minte,

Iar cuvintele se tem de adevăr.

Tăcerea Ta, în schimb,

Știe tot ce n-am avut curaj să cer.

Nu Te caut în semne,

Nici în foc, nici în minuni străine,

Ci în golul care rămâne

După ce "omul"pleacă din mine.

Dacă m-ai judeca, m-aș apăra.

Dacă m-ai mângâia, m-aș pierde.

Dar Tu taci 

Și tăcerea Ta mă crește.

Cuvintul scris,in zid zidit

Cuvintul scris,potrivnic risipirii

Cuvintul scris in marginea umbrei.

In partea dinspre soare, visin

In partea dinspre umbra, nuc

Nehotarit,vintul,amesteca gustul

Racoreste,din stinga

Usuca,din drepta.

Ingenunchiat de soare

Impovarat de carti

Astept inserarea

Noaptea,la vremea potrivita

Un cutit ascutit ca cel de nerostit

Taie tigara

Carafa,plina cu-n rosu greu

Asteapta

Cerul,e plin de stele

deschizi larg geamul dinspre strada pustie

privești în gol

sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum

neumblat de nimeni

îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră

ca să-ți ascunzi nerăbdarea

adesea aprinzi o lumânare în geam

încercând să îndepărtezi noaptea parșivă

cuibărită-ntre noi

nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană

o iluzie

mai bine ai stinge lumânarea

nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre

de unde-am plecat

păstrează-mi totuși o cupă de dulceață

din cireșe amare

să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…

Doamne, nu te mânia pe noi

Căci am creat vânturi și ploi,

Doamne , ai chiar și răbdare,

Căci din lacrimi facem Mare.

Doamne, iubite al meu Tată,

Se distruge lumea toată ,

Preoții ce își spurcă slujirea,

Spre vrășmași își pun zidirea.

Doamne , miluiește-ne pe noi

Zi de zi suntem mai goi,

Nu credință, nu iubire ,

Doar în păcate, robie.

Doamne, întărește nădejdea,

Căci e mare pofta noastră,

Nu de rugă și căință,

Doar păcate, necredință.

nus om sint o fiinta trecatoare 
prin apa tulbure de mare 
sunt floare oarba floare
si traiesc cu a ta suflare
piatra sunt piatra muta
ce cu nimic nu te ajuta
sunt pasare pasare mica
ce in cer nu se ridica
sunt om negru ca pamintul
si ajutorul mie cuvintul
sunt ura sunt furtuna
sint furnica ce nimic naduna
si nu aduc nimic folos 
sunt doar un chip,un chip frumos
sint doar o piatra fara de suflare 
in apa tulbure de mare

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.