flux de poeme naani /37

Copacu'-n veci nu pleacă,

Rămâne-n locu'-n care

A început să meargă

Ţinându-se de soare.

Nicicând nu-şi părăseşte

Ţărâna lui natală

Şi-un pas nu se clinteşte

Decât pe verticală.

Cu drumul nu se-nvaţă,

Să plece-n alte lumi,

Statornic e, pe viaţă,

Din tată-n fiu, pe culmi.

Şi-o clipă nu se plânge

C-a fost legat de loc,

Chiar dacă poartă-n sânge

Destin de lemn de foc.

-orașul de ruina-

Pe patul de frunze doar praful se adună,

Si aleea de pietre i verde de rod,

Un tainic cocor o veste rasunǎ,

Nici urma de om nu i in glod.

Orasul scufundă dorinte uitate,

Casute cu reci amintiri,

Destine pe veci sunt legate,

In locul de mult,cu iubiri.

In jur numai zdrente aruncate,

Nădejdi murdare n nevoi,

Trăirile sunt iarasi spălate

Intr un cerc vicios de valori.

Rugina preia armistitiu,

Cand norii de poznă sunt grei,

Si dorul de casă se frange,

In bezna asediatǎ n polei.

Doar un Felinar mai arde,

Pe drumul din inima lor,

Caci umbra se pierde in noapte

Curmând sperante ce mor.

Din stâncă,cetatea, sălbatic declină,

Si podul de lemn sa cadă nu vrea,

Padurea din poza culoarea alinǎ

Cand lumea incet disparea.

Pe o fereastra spartă de ură meschină,

Se vede o statuie patată in timp,

A unuia care juraminte suprimă,

Celor ce credeau intr un domn ratacit.

In raul de langă o moara stricată,

Curg vorbe cernute etern in neant,

Si valea de aur cu spini e placată,

Cand patosul vietii se uită galant.

O ceată se lasă pe ntregul tinut,

Căci lupta cu timpu i pierdută,

Soldatul amintirilor vesnic cazut,

In urma lăsând,Oarsul de ruina.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankoli

Vilken stubbe, vilket gråt på hösten...

Och den vilda skogen ylar -

I snäckorna låter en bom,

Och damen börjar mer ynkligt.

- Lyssna, du, väl, älskling,

Gråt inte och var inte rädd -

Hör hur hårt, från djupet,

Jorden för honom kallar oss...

Luna iarăși veghează,

Marea micilor nebuni

Ce se-ntind în munți și văi

Cu a lor creastă albă

Ce se lasă luați apă

Apa neputinței lor.

Luna iarăși veghează,

Neputință exploatată

De o ființă deghizată

În metale și unelte

Toate bine aranjate

Arme albe adevărate.

Luna iarăși veghează,

Marea micilor nebuni

Luați pe sus și aruncați

Doborâți și îmbarcați

De o ființă deghizată

Dați pe pămând de Tată.

Oh, vântule, 

De ce bați?

De ce natura o străbați?

De ce nu încetezi,

Lasându-mă să plâng,

Aici, 

Pe al inimii mele mormânt.

Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină

la amurg

nori albi plutesc

în tăcere peste valuri-

imparțiale corăbiile

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.

prin perdeaua brodată cu fluturi

luna încețoșată

adâncește tăcerea

valuri de umbre

se izbesc zgomotoase

de crengi de mesteacăn

refăcut puzzle-ul:

 luna din nou printre pini-

dispărând ușor

dincolo de poartă

iscodind tâlcul

prin-ntunecatul coclau,

al înfumurării,

amfiteatre revarsă-

pe scări fumigene,

dezgustul mășilor

din lut.

seara-i pe sfârșite...

cercul se-nchide cu parada aurie

a faraonilor.

aripa-

unui ibis rărăcit,

umbrește indiferența

celor patru sfincși,,,,

neadormiți,

sub troienele

istoriei.