Passa tempo

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

Hai să sorbim din noaptea revederii

Şi vinul dulce-acriṣor al impăcării

Ma bucur să te simt din nou in brațe

Să ne-mpodim intr-o gândire frunțile brăzdate

Şi-n piept ceasornicarul bată ceasul şapte

Nici prea târziu, nici prea devreme frate

Să ne legăm şireturile vieții

În promenadā pe aleea Hohenzollern

Din Bulevardul Revederii...

Departe

Şi singur,

Un gând călător,

Îl tentează abisul amețitor,

Cu aripile frânte

Păşeşte greoi...

Iubise!

Dar visul s-a stins până în zori.

Înalță privirea şi țipă spre nori:

-Nu pot să mai zbor!

Şi ochii mă dor...

Iar visul se stinge...

De aripi... mi-e dor...

Şi sângele picură-n mine sonor...

Dar pare să cadă în gol...

O bătrânică mi-a păşit în cale

Şi cu regret, în glasu-i moale,

Îşi cere neîncetat iertare.

Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;

Povara vieții mă apasă tare.

Mă iartă, tinere, te țin în loc...

Încerc numaidecât să îți fac loc.

Şi timpul s-a blocat într-un suspin.

Pentru un pumn de avere inutil

Semeni uitați în urmă, părăsiți

Şi poate niciodată regăsiți...

Ninge aprilie cu petale albe de mălin,

Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,

Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin

Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.

Mă opresc ca din vis să constat fulminant

În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,

Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.

Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.

Şi rămân în moment, ancorat senzorial,

În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,

Să mă observ, prin năval de paşi călători,

Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.

Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment

Din cursul impus spre cotidianul apel.

Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,

Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.

Din candela ce arde-n capul mesei,

Uleiul ce hrăneşte icoana sfintei taine,

Se-nalță în fir de fum şi năzuință...

E rugăciunea unei mame.

Cuvintele îmbibate în timpane,

Călăuzesc un manifest de alinare

Pentru credinţă, adevăr, valoare...

E rugăciunea unei mame.

Din mâinile înăsprite şi dibace,

Împreunate înspre frunte de povață,

Un tremur de emoție vibrează...

E rugăciunea unei mame.

Ascultă rugăciunea unei mame,

Oriunde te găseşti, să cugeți cu răbdare.

Să ştii ce-i drept şi să aduci valoare

În rugăciunea şi iubirea unei mame.

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

poetului persan Hafez

versuri-scântei din nestinsul foc

al iubirii de oameni,

se revarsă pe maluri.

singur, în întuneric,

poetul Hafez

luminează cu ființa sa,

adâncul fântinilor.

“cuvintele-s miere și foc,

îmbrățișează lumea

ca vița zidul vechi -

din tăcerea amară,

o strălucire

nu arde,

ci cheamă.”

Pământul de ce e sfânt ?

Fiindcă de pui în pământ,

O semință oarecare....

Se naște fie o floare,...

Copac, legumă sau fruct, 

Toate lucrează-n pământ,

Și prin rădăcina lor,

Selectează tot ce vor.

Prin a lor înfățișare,

Au deosebire mare.

Lucrul cel interesant,,

Cum de toate au aflat...

Pentru a crește și a da,

Fiecare altceva.

Îmi bat în geam stropii de apă 

Ce norul i-a scăpat peste pământ, 

Ce-mi spun că azi să stau în casă 

Să scriu și să citesc cuvântul sfânt. 

Privesc și văd că vremea este rea 

Așa că-mi pun fotoliul lângă sobă, 

Umplu stiloul cu cerneală albastră 

Și-nșirui două strofe pentru probă. 

Nu am multe idei în astă dimineață 

Și nici vreun subiect de pus pe foaie, 

Mă rog la muza mea să mă inspire 

Să pot așterne rânduri, despre ploaie. 

Șterg tot ce-am mâzgălit pe coală 

Și îmi aleg un titlu pentru poezie, 

,,Cad stropi de apă binecuvantată "

Și simt cum lunecă penița pe hârtie. 

Cad stropi de apă binecuvantată 

Peste pământ și-a lui semănătură, 

Și se-aude la țăran prin rugăciune 

Cum mulțumește pentru picătură. 

Demult n-a mai primit ogorul apă 

Și mult a suferit cel, ce-l trudește, 

Acum toți speră la o recoltă bună 

Și poate seceta pământul ocolește. 

Privirea mi-o ridic și-s mulțumit 

Să văd c-afară ploaia se-ntețește, 

Simt în nări aroma dulce de cafea 

Și-aud iubita că la masă mă poftește. 

În gând se plimbă niște versuri 

Și care vor să fie puse-n poezie, 

Mi le repet să nu le uit cumva 

Și fur sărut de la scumpa...soție!

umbra castanulul

s-a retras în bulbii tăcerii-

valuri de grauri

aduc răcoarea

Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată

în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu

pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci

când plâng. Și doar atunci când plâng, eu

simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;

apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate

înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei

mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;

atunci când pericolul este prea mare pentru a fi

conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că

nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul

se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;

se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,

și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,

dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar

ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea

devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt

intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când

este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,

care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța

la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale

sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;

dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc

ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care

nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după

cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.

Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra

unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca

atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni

libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul

poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide

precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii

in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;

si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui 

Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni

realitatea noastra certa, daca noi dorim .

Poezie de Marieta Maglas

Notă; această poezie este publicată.