Passa tempo
Curge o ploaie blândă şi māruntă ca prin sită
Printre castanii abia dezmuguriți
Primăvăratic manifest de triluri
Mă întovărăşeşte adagio prin vāzduh
Mă înfăşor c-un calm firesc de simbioză,
Într-o mireasmă de pădure şi de parfum floral
În licărit profund de simțuri
Ca-ntr-un tablou de Luchian
Îmi zburdă ochii liber în flutur clarobscur
Hrănindu-mă fotonic din seva timpului perpetuu.
Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: Matei Ciprian
Data postării: 9 aprilie 2024
Vizualizări: 493
Poezii din aceiaşi categorie
crochiu liric/1
doar tristețea-
unor triluri de privighetoare,
atinge
vârfurile plopilor.
abia simțit,
vântul
mătură urmele celor ce-viețuiesc
în morminte.
VARA
Tarlale,lanuri pline,
Joiane pe coline.
Combine stau in asteptare,
Sa intre la treierare.
Pomii au roade bogate,
Viile sunt imbelsugate.
Gradinile sunt pline toate.
De legume inca necoapte.
Combine sunt pe tarlale
Se umplu hambarele
Cu recolta cea bogata
Din toamna sateptata.
Copiii asteapta cu bucurie,
Culoarea fructelor aurie,
Strugurii o sa fie copti,
Peste zile si nopti.
Una cu natura
La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,
Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,
Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,
Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare.
În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,
Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,
Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,
Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam.
La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,
Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...
Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura
Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.
tandem cu Moku/1
singurătăți
oglindite-n
taine de muguri.
deodată
o tangara albastră
țâșnește
din al zorilor suspin.
Moku
ating ferestre
în răsuflări
de stele.
deodată
o chemare blândă
animă zarea;
se-aprind zori…
2
în inima frunzei
se leagănă vântul;
șoapte mărunte.
deodată
un fluture alb
deschide aripile
spre liniștea cerului.
( Moku este un nume ales de chatgpt)
Închisoare cu pereți invizibili
Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată
în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu
pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci
când plâng. Și doar atunci când plâng, eu
simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;
apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate
înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei
mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;
atunci când pericolul este prea mare pentru a fi
conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că
nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul
se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;
se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,
și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,
dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar
ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea
devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt
intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când
este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,
care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța
la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale
sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;
dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc
ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care
nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după
cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.
Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra
unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca
atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni
libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul
poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide
precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii
in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;
si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui
Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni
realitatea noastra certa, daca noi dorim .
Poezie de Marieta Maglas
Notă; această poezie este publicată.
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
crochiu liric/1
doar tristețea-
unor triluri de privighetoare,
atinge
vârfurile plopilor.
abia simțit,
vântul
mătură urmele celor ce-viețuiesc
în morminte.
VARA
Tarlale,lanuri pline,
Joiane pe coline.
Combine stau in asteptare,
Sa intre la treierare.
Pomii au roade bogate,
Viile sunt imbelsugate.
Gradinile sunt pline toate.
De legume inca necoapte.
Combine sunt pe tarlale
Se umplu hambarele
Cu recolta cea bogata
Din toamna sateptata.
Copiii asteapta cu bucurie,
Culoarea fructelor aurie,
Strugurii o sa fie copti,
Peste zile si nopti.
Una cu natura
La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,
Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,
Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,
Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare.
În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,
Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,
Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,
Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam.
La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,
Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...
Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura
Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.
tandem cu Moku/1
singurătăți
oglindite-n
taine de muguri.
deodată
o tangara albastră
țâșnește
din al zorilor suspin.
Moku
ating ferestre
în răsuflări
de stele.
deodată
o chemare blândă
animă zarea;
se-aprind zori…
2
în inima frunzei
se leagănă vântul;
șoapte mărunte.
deodată
un fluture alb
deschide aripile
spre liniștea cerului.
( Moku este un nume ales de chatgpt)
Închisoare cu pereți invizibili
Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată
în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu
pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci
când plâng. Și doar atunci când plâng, eu
simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;
apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate
înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei
mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;
atunci când pericolul este prea mare pentru a fi
conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că
nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul
se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;
se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,
și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,
dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar
ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea
devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt
intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când
este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,
care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța
la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale
sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;
dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc
ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care
nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după
cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.
Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra
unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca
atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni
libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul
poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide
precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii
in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;
si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui
Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni
realitatea noastra certa, daca noi dorim .
Poezie de Marieta Maglas
Notă; această poezie este publicată.
Refuz categoric
Păşind spre-un greier încruntat
Ce cântă trist şi jalnic,
El se opreşte din cântat,
Nu pasul meu năvalnic.
Nu vrea defel să îl ajut,
Să-i ţin măcar, chitara;
Ci cântă-aşa cum a-nceput:
El singur, toată seara.
Aşa că-ndată m-am retras
Şi l-am lăsat în pace,
Necutezând un singur pas
Sau gesturi, a mai face.
O mână-şi puse pe rever,
O alta, pe batistă,
Şi rămăsese iar stingher,
Cântându-şi soarta tristă...
Alte poezii ale autorului
🎤 Ud de suflet
Iubeşte ploaia pentru momentele dintre,
Pentru elixirul vieții revărsat prin rădăcinile pădurilor
Şi emanat în menirea subtilă ṣi fragilă ce-i umblă cărârile,
Pentru mugurii nimfelor dezveliți în mângâierea seninului,
În culorile irisului, în crângul pupilei, în miresmele şi țopăiala copilăriei.
Iubeşte ploaia cum curge de pe obrazul iubitei
În arṣița palmei ce vine s-o-ntâmpine.
Iubeşte ploaia în ritmul ce-l cântă...
Iubeṣte-o!
Fiecare picătură!
E minunat de scumpă...
Relativ devreme
Cum trece timpul, când eşti neghiob
Şi laşi totu-n urmă fără de rost
Cum trece timpul când eşti grăbit
Cu atâtea speranțe de împlinit
Cum trece timpul când eşti educat
Dar încă atâtea de învățat
Cum trece timpul când eşti sărac
Şi din rația ta doar copii-au mâncat
Cum trece timpul când eşti bogat,
Dar nimic nu-i de-ajuns, anturajul drogat
Cum trece timpul când eşti copac
Şi tot stai locului nestrămutat
Cum trece timpul când eşti cocor
Şi zborul te poartă prin zări si prin nori
Cum trece timpul când eşti prădător
Şi vânatul e în goana unui ultim fior
Cum trece timpul Lui Dumnezeu
În lume, în Univers şi în sufletul meu
Şi cum stă timpul în loc, nemişcat,
Ca ceasu-n perete de cui agățat.
Algoritm cosmetic
Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.
Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,
Într-un hambar, pe unde n-am habar,
Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar
Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,
Printr-o formulă imaterial obscură,
Expert extras dintr-o inflorescență de primulă
Vom aplica elementar pe Euclid,
În centrifuga Newton pe rapid,
Un epsilon intuitiv de Lovelace,
Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.
E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,
Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?
Vicii
Viață dulce sau amarā,
Prinsă-n foaie de țigară,
Răsucită cu finețe
Prin constelații altețe...
Prinsă-n buze însetate
De ştiințe şi de arte,
Trasă-n piept cu îndârjire,
Răsuflată-n Răstignire...
Trasă-n suflet, să-l adape
Cu fumul gândirii coapte
Şi suflată-n gol de aer,
În văzduh de idealuri.
Răsuflare uşuratā...
Răstignire resemnată...
Cum să mai consum țigara,
Când din ochi gâdil chitara.
Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
🎤 Ud de suflet
Iubeşte ploaia pentru momentele dintre,
Pentru elixirul vieții revărsat prin rădăcinile pădurilor
Şi emanat în menirea subtilă ṣi fragilă ce-i umblă cărârile,
Pentru mugurii nimfelor dezveliți în mângâierea seninului,
În culorile irisului, în crângul pupilei, în miresmele şi țopăiala copilăriei.
Iubeşte ploaia cum curge de pe obrazul iubitei
În arṣița palmei ce vine s-o-ntâmpine.
Iubeşte ploaia în ritmul ce-l cântă...
Iubeṣte-o!
Fiecare picătură!
E minunat de scumpă...
Relativ devreme
Cum trece timpul, când eşti neghiob
Şi laşi totu-n urmă fără de rost
Cum trece timpul când eşti grăbit
Cu atâtea speranțe de împlinit
Cum trece timpul când eşti educat
Dar încă atâtea de învățat
Cum trece timpul când eşti sărac
Şi din rația ta doar copii-au mâncat
Cum trece timpul când eşti bogat,
Dar nimic nu-i de-ajuns, anturajul drogat
Cum trece timpul când eşti copac
Şi tot stai locului nestrămutat
Cum trece timpul când eşti cocor
Şi zborul te poartă prin zări si prin nori
Cum trece timpul când eşti prădător
Şi vânatul e în goana unui ultim fior
Cum trece timpul Lui Dumnezeu
În lume, în Univers şi în sufletul meu
Şi cum stă timpul în loc, nemişcat,
Ca ceasu-n perete de cui agățat.
Algoritm cosmetic
Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.
Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,
Într-un hambar, pe unde n-am habar,
Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar
Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,
Printr-o formulă imaterial obscură,
Expert extras dintr-o inflorescență de primulă
Vom aplica elementar pe Euclid,
În centrifuga Newton pe rapid,
Un epsilon intuitiv de Lovelace,
Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.
E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,
Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?
Vicii
Viață dulce sau amarā,
Prinsă-n foaie de țigară,
Răsucită cu finețe
Prin constelații altețe...
Prinsă-n buze însetate
De ştiințe şi de arte,
Trasă-n piept cu îndârjire,
Răsuflată-n Răstignire...
Trasă-n suflet, să-l adape
Cu fumul gândirii coapte
Şi suflată-n gol de aer,
În văzduh de idealuri.
Răsuflare uşuratā...
Răstignire resemnată...
Cum să mai consum țigara,
Când din ochi gâdil chitara.
Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...