(audio) P.S.

Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele

Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele

Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid 

O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia

Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou

Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită

Că, cu ce folos să am o lume întreagă?

Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel

Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă

Te iubesc prea mult,

Dar nu știu ce i iubirea, 

Cu obraji înlăcrimați,

Aștept dezamăgirea. 

Știu c o sa vina, o simt clar,

Acel gust dulce, dar amar.

Și o sa primesc ce meritam,

Ca n final de viata, sa regret tot ce n-am.

Cu tine, privesc în taină prin prismele tăcerii, acolo unde vânturile hoinăresc fără hățișuri, dar evită să pătrundă în sanctuarul meu.

Ești esența, suflarea ce-mi hrănește ființa, dar te-ai topit prea devreme în oceanul lacrimilor mele, fără să găsești izbăvire.

În tine trăiam o viață deplină, acum supraviețuiesc doar în aridul pustiu al inimii, plângându-ți numele cu suspine îndurerate.

De ce ai plecat când erai lumina ce îmi lumina iubirea și temeiul în care mă regăseam?

Îmi este tare dor de tine acum, casa mea, căci în reflexiile tale se oglindesc amintiri care mă umplu de dor, fiind tu singurul loc care mă înțelegea pe deplin.

Iar iubirea ta mă apăra de criticii lumii, care mă tachinau neîncetat spunând că tu nu ești adevărata mea iubire și că nu suntem meniți să fim fericiți.

Dar tu nu ai fost doar o casă pentru mine ci singurul meu acasă în această lume străină.

Melancolia m a oprit,

De-a mă răzbuna,

Amintiri ce n au luat sfârșit, 

Ținându ți mâna. 

Eram prieteni buni, 

Acum poate chiar dușmani, 

Și nu mă mai suni, 

Ce amic chiar bun erai. 

În glumă Eu spusesem, 

Tu de prietenia n ai parte, 

Cu cuvântul simplu răspunsesem, 

Că azi vei cere scuze și mâine la o parte. 

Melancolie, dragă tu azi poți să mă mai lași? 

Nu vreau, din nou să fac acești groaznici pași. 

Pentru o minută cred, 

Că mult o să regret, 

Și viitorul mi e stricat, 

Și de gânduri întristat.

Autor : Nicoleta Postovan 

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

Ca o fată de creație compun și eu poezii,

Si la nimeni nu le dau să le citească.

Pur și simplu mi-i rușine.

La profesori nu le dau să citească poeziile mele,

Nici la prieteni,nu vreau.

Într-o zi m-am dus la repaus,

Și cineva mi-a găsit un caiet cu poezii pe bancă,

Și a citit toate poeziile mele,

M-am rușinat când am văzut caietul meu.

În mână la el,

Dar l-am luat și am zis 

-Ce umbli la caietul meu cu poezii?

-Tu compui poezii?

-Dar știi îmi plac .

Puțin am roșit,dar elevul cela mă făcut să cred în mine,

Și deja nu îmi este frică să dau cuiva 

Poeziile să mi le citească.

Privind răsuflarea mea în acel moment 

Oricine putea vedea frică și disperarea mea,

Pentru poeziile tale să-ți fie rușine?

Asta nu-i corect Alina,draga mea,

În gând îmi ziceam eu mie.

Aproape am rămas fără aer,fără cuvinte.

Și de ce să îmi fie rușine de poeziile mele? 

Mii frică că nu vor fi apreciate,

De ce Alina??

Mă tem de critici,se vor găsi din nicăieri.

Așa eu totdeauna îmi zic 

Îmi este frică de critici.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 14.10.2024

M-am săturat de poezii silite de amor

Şi-mi vine un gând sinistru să le omor

De deşuete, nesimțite versuri prea scârbit

Vreau să le-adun pe-un rug în asfințit

Vreau să le-adun grămadă pe-un altar

Să le dau foc crepuscular

Să las mocnit Poetul, să se călească în jar, resuscitându-şi versul

Să încânte iar în farmec de cometā pe însuşi Dumnezeu

Primordial

De-o parte eu, un muritor,

în antiteză

Veşnic

Universul.

O bătrânică mi-a păşit în cale

Şi cu regret, în glasu-i moale,

Îşi cere neîncetat iertare.

Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;

Povara vieții mă apasă tare.

Mă iartă, tinere, te țin în loc...

Încerc numaidecât să îți fac loc.

Şi timpul s-a blocat într-un suspin.

Pentru un pumn de avere inutil

Semeni uitați în urmă, părăsiți

Şi poate niciodată regăsiți...

Soare! revarsă

Căldură în şoaptă de

Mugur pârguit.

Fir-ai tu fățărnicie!

Iei locul la omenie...

Unde-ai prins că ar fi bine

Să fuduli o nătângie

Aşa, într-o veselie.

Cum te-ai educat în fine

Cu atâta nesimțire...

Să faci ditai sindrofie

Prin cultură parvenită

Străveziu din şmecherie.

Prost care şcoală mai face

Să mănâncă doar potroace?

Uite, bre! Statut la mine

Cumpăr o mie ca tine

Să lucreze pentru mine.

Dar prostia-n inepție,

Se propagă clar al fine,

Crasă în grandomanie

Ca un nor de amnezie

În stupoare şi beție.

Social le merge bine

Cu valute aruncă în tine

Îți dau note, şi bancnote

Ia-le altul pentru mine.

Eu tot mă întreb în sine:

Dragoste seacă, cui oare să placă?

Eu:

Deşi păream să conversăm,

Ochii tăi nu ascultă,

S-au rătăcit prin gânduri, pe poteci...

Te-au transformat în stâncă.

Sprâncenele s-au scoborât într-un făgaş

Şi pleoapa stângă-ți mişcă zbuciumat,

Iar fruntea-ți un torent precipitat,

Alertă de furtună pe chipul tău gingaş.

Tu:

Sub încordarea de granit,

Un vuiet grav pulsează,

Te-aud, deşi nu te-nțeleg

Şi pieptu-mi explodeazā...

Un oarecare:

Nimic nu este permanent...

Tu: Iubirea-i joc...

Eu: ...un maraton

La unison: Un joc de anduranță.

Şi ne zâmbim şovăitor...

De printre nori şi poezii

Luceafărul dansează.

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.