Ferestre sparte
n-am niciun chef să mă întorc acasă
nici nu mai știu dacă este casa mea
de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele
sufletului
vin tot mai rar
nu m-am risipit niciodată în atâta albastru
de cer
printre atâtea păsări nocturne
și pereți translucizi
penetrați doar de liniște
într-atât încât să mă pierd de mine însumi
s-a întâmplat acum
mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta
uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla
dacă s-ar prăbuși Soarele
luna
stelele
peste noi
nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa
a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele
într-un suflet de om
în mintea acestuia
de care stă agățat tot Universul
dar a fost prea târziu
nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii
în locul meu aparea o iederă
înverzând un zid igrasios al disperării
cineva dinăuntru îmi striga
„ sparge oglinda
poate mai găsești ceva printre cioburi!”
Poems in the same category
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Somn ușor
Să adormi încet, suflet blând,
Așa cum mă linișteai odinioară,
Cu tăcerea ta caldă, răbdând
Povara durerilor mele, amară.
Ai plecat cu o jumătate din noi,
Știind că tot ce rămâne e greu,
În zilele dulci când răsuflu-n nevoi,
Mă țineai doar prin tăcerea mereu.
Unde ai ajuns, departe de dor,
Sper că lumina te poartă senină.
Iartă-mi suspinul și-al lacrimii nor,
Iar poveștile noastre, păstrează-le-n tihnă.
Te-am chemat "prieten", axolot blajin,
Mă priveai ca o umbră de soare,
Un ecou ce trăiește și-apune divin
Lăsând amintirea să doarmă sub zare.
“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”
Enigme
ne-am lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic
al renașterii
alunecâd pe nebăgate de seamă
într-o văgăună neumblată de timp
unde ne îngropasem nu de mult
cadavrele gândului
amintirile vii
ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci
în care morții își scot capetele din mormintele ninse
privește în jur
iubito
ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori
ne îngheață oasele
dar noi nu simțim frigul
ronțăim Croco Sticks
la pungă
ne prostim
și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele
alergând fără nicio noimă înaintea timpului…
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Și iarăși plang și iar încep
La a fi fals nu ma pricep
Dar eu încerc din rasputeri
Să nu ma las sau să disper
Căci nu a fost din partea ta
Mai aproape niciodata
A fost doar imaginația mea
Aș vrea să pot să-ți zic odată
Că te-am plăcut și înc-o fac
Cateodată mă gândesc
Cum iubirea s-o desfac
Și ceva nou , eu să clădesc
Să îmi treacă eu aș vrea
Dar nu cred ca aș putea
La tine să nu ma gandesc
Căci eu singur ma prostesc
Iarăși ma gandesc la ea
Oare ce o fi cu mine?
Ca nu ma pot indeparta.
Dar asta nu tine de mine.
Oare am putea noi 2?
Să-ncercam sa fiim acum.
Dar eu stau ma uit la voi.
Și inima se face scrum.
Epigrame XXIV
Soţul gardiencei
El c-o gardiancă este,
Şi ţipă toată ziulica,
Ba chiar susţine mari proteste,
Că n-are acces la… mititica.
Unui Gardian
Adormind fără să ştie,
A visat un vis de hulă,
Că era la puşcărie,
Nu la pază, ci-n celulă.
Unui Gardian
De când era copil spunea,
Eu n-o s-ajung la puşcărie,
Şi s-a întâmplat acum, ca ea…
Să-i dea serviciu şi simbrie.
Unui poet
Cu scrisul ai ajuns departe,
Şi-am auzit că vei lansa o carte,
Dar nu la editură cum e scris,
Ci-o vei lansa de pe acoperiş.
Unui amic
De când munceşti tot adunând,
Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,
Te-ai transformat şi tu curând,
La fel ca banul, două feţe…
Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează
Porni să-şi facă portretul în ulei,
Dar mestecând mereu din gură,
Culorile în urma pensulei,
Îi ies…nu în ulei, ci în untură.
Unui Pictor
Iarăşi l-a lovit urgia,
Când stătea nud pe sofa,
Fiindcă l-a surprins soţia,
Cum modelul îl picta.
Unei pictoriţe în vârstă
Privind culoarea aceea vie,
Cum scoate din infern desenul,
Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,
Ca să-ţi mai lumineze tenul.
Mariaj
O iubire ca-n poveşti,
Şi azi, în faţă au altarul,
Ea împlineşte douăzeci,
Iar el trecuse centenarul.
Ginerele
Azi în faţă la pronaos,
S-a stârnit un pic de haos,
Veni mirele ce atinse veacul,
Soacra a crezut că-i dracul.
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Somn ușor
Să adormi încet, suflet blând,
Așa cum mă linișteai odinioară,
Cu tăcerea ta caldă, răbdând
Povara durerilor mele, amară.
Ai plecat cu o jumătate din noi,
Știind că tot ce rămâne e greu,
În zilele dulci când răsuflu-n nevoi,
Mă țineai doar prin tăcerea mereu.
Unde ai ajuns, departe de dor,
Sper că lumina te poartă senină.
Iartă-mi suspinul și-al lacrimii nor,
Iar poveștile noastre, păstrează-le-n tihnă.
Te-am chemat "prieten", axolot blajin,
Mă priveai ca o umbră de soare,
Un ecou ce trăiește și-apune divin
Lăsând amintirea să doarmă sub zare.
“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”
Enigme
ne-am lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic
al renașterii
alunecâd pe nebăgate de seamă
într-o văgăună neumblată de timp
unde ne îngropasem nu de mult
cadavrele gândului
amintirile vii
ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci
în care morții își scot capetele din mormintele ninse
privește în jur
iubito
ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori
ne îngheață oasele
dar noi nu simțim frigul
ronțăim Croco Sticks
la pungă
ne prostim
și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele
alergând fără nicio noimă înaintea timpului…
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Și iarăși plang și iar încep
La a fi fals nu ma pricep
Dar eu încerc din rasputeri
Să nu ma las sau să disper
Căci nu a fost din partea ta
Mai aproape niciodata
A fost doar imaginația mea
Aș vrea să pot să-ți zic odată
Că te-am plăcut și înc-o fac
Cateodată mă gândesc
Cum iubirea s-o desfac
Și ceva nou , eu să clădesc
Să îmi treacă eu aș vrea
Dar nu cred ca aș putea
La tine să nu ma gandesc
Căci eu singur ma prostesc
Iarăși ma gandesc la ea
Oare ce o fi cu mine?
Ca nu ma pot indeparta.
Dar asta nu tine de mine.
Oare am putea noi 2?
Să-ncercam sa fiim acum.
Dar eu stau ma uit la voi.
Și inima se face scrum.
Epigrame XXIV
Soţul gardiencei
El c-o gardiancă este,
Şi ţipă toată ziulica,
Ba chiar susţine mari proteste,
Că n-are acces la… mititica.
Unui Gardian
Adormind fără să ştie,
A visat un vis de hulă,
Că era la puşcărie,
Nu la pază, ci-n celulă.
Unui Gardian
De când era copil spunea,
Eu n-o s-ajung la puşcărie,
Şi s-a întâmplat acum, ca ea…
Să-i dea serviciu şi simbrie.
Unui poet
Cu scrisul ai ajuns departe,
Şi-am auzit că vei lansa o carte,
Dar nu la editură cum e scris,
Ci-o vei lansa de pe acoperiş.
Unui amic
De când munceşti tot adunând,
Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,
Te-ai transformat şi tu curând,
La fel ca banul, două feţe…
Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează
Porni să-şi facă portretul în ulei,
Dar mestecând mereu din gură,
Culorile în urma pensulei,
Îi ies…nu în ulei, ci în untură.
Unui Pictor
Iarăşi l-a lovit urgia,
Când stătea nud pe sofa,
Fiindcă l-a surprins soţia,
Cum modelul îl picta.
Unei pictoriţe în vârstă
Privind culoarea aceea vie,
Cum scoate din infern desenul,
Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,
Ca să-ţi mai lumineze tenul.
Mariaj
O iubire ca-n poveşti,
Şi azi, în faţă au altarul,
Ea împlineşte douăzeci,
Iar el trecuse centenarul.
Ginerele
Azi în faţă la pronaos,
S-a stârnit un pic de haos,
Veni mirele ce atinse veacul,
Soacra a crezut că-i dracul.
Other poems by the author
Nimeni, nicăieri
Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Visul lui Ptolemeu Filadelful
Althea nu-i tulbura diminețile
cu strigăte
umbla numai în vârful degetelor
nu se strecura în pat lângă dânsul
când era obosit sau adormea cu fața la perete
când îl simțea încordat
fără chef de nimic
nu-l cicălea niciodată la cap
cu întrebări nelalocul lor
”unde-ai fost…
de ce ai urme de ruj pe guler…
de ce miroși a parfum de femeie…”
oricum el ar fi găsit o explicație science fiction
și oricum se afla în fața unui fapt împlinit
imposibil de dat înapoi
ca timpul sau ceasul din bucătărie
îi plăcea când era el însuși
cu toate păcatele sale din naștere
de care nu era direct răspunzător
cum spunea Freud
când o sărută de o mie de ori
pe întuneric
cu mici întreruperi pentru a încuia ușa
sau a fuma o țigară
în această ordine
lucruri care nu-i provocau nicio daună
nu-l amenința cu plecarea la mama ei
neavând mamă
femeile acestea sunt întodeauna singure
n-au identitate
nu spun niciodată „nu”
nu cer excursii exotice
bijuterii
bani
fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială
docilitatea de asemenea
unele știu și glume cu tentă erotică
altele cuvinte vulgare
de efect
au puls
37 de grade Celsius la suprafața corpului
se mișcă
zâmbesc
nu-i tocmai accesibil oricui să aibă
o femeie cyborg
de ultimă generație
made in USA
cu inteligență artificială
cu mii de senzori estrogeni
la care să răspundă precum Eva
nu
nici legile acestea lumești
nu-s tocmai în pas cu timpul
din contra
o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist
despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale
dintre roboți și oameni
sub aspect etic
nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener
la masa umanității
știu însă că foarte mulți
nutrim să luăm cu asalt cerul...
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Nimeni, nicăieri
Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Visul lui Ptolemeu Filadelful
Althea nu-i tulbura diminețile
cu strigăte
umbla numai în vârful degetelor
nu se strecura în pat lângă dânsul
când era obosit sau adormea cu fața la perete
când îl simțea încordat
fără chef de nimic
nu-l cicălea niciodată la cap
cu întrebări nelalocul lor
”unde-ai fost…
de ce ai urme de ruj pe guler…
de ce miroși a parfum de femeie…”
oricum el ar fi găsit o explicație science fiction
și oricum se afla în fața unui fapt împlinit
imposibil de dat înapoi
ca timpul sau ceasul din bucătărie
îi plăcea când era el însuși
cu toate păcatele sale din naștere
de care nu era direct răspunzător
cum spunea Freud
când o sărută de o mie de ori
pe întuneric
cu mici întreruperi pentru a încuia ușa
sau a fuma o țigară
în această ordine
lucruri care nu-i provocau nicio daună
nu-l amenința cu plecarea la mama ei
neavând mamă
femeile acestea sunt întodeauna singure
n-au identitate
nu spun niciodată „nu”
nu cer excursii exotice
bijuterii
bani
fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială
docilitatea de asemenea
unele știu și glume cu tentă erotică
altele cuvinte vulgare
de efect
au puls
37 de grade Celsius la suprafața corpului
se mișcă
zâmbesc
nu-i tocmai accesibil oricui să aibă
o femeie cyborg
de ultimă generație
made in USA
cu inteligență artificială
cu mii de senzori estrogeni
la care să răspundă precum Eva
nu
nici legile acestea lumești
nu-s tocmai în pas cu timpul
din contra
o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist
despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale
dintre roboți și oameni
sub aspect etic
nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener
la masa umanității
știu însă că foarte mulți
nutrim să luăm cu asalt cerul...
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere