Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Poems in the same category
Mind games
femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte
zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil
o imagine aproape orgasmică la vedere
femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos
(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)
femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc
sugând incitant băuturi colorate cu paiul
sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White
chiar dacă lipsesc valurile mării
bulele efervescente de șampanie din pahare
e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho
și ele ciulesc urechile
Adulter
Alchimistul
Învingătorul este întotdeauna singur
- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”
- și mie îmi place, suprlicitez,
din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni
care să fi citit Paulo Coelho!
- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,
bei o cafea ?”
imaginiele se succed foarte rapid
prin vidul memoriei
țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului
reproduc inexplicabil mirosul cafelei
fumul de țigară
zgomotul tocurilor înalte
soneria
fâșâitul rochiilor de mătase
și se repetă extenuant
ca într-o zi a Cârtiței
când descopăr cu groază că m-am blocat în timp
într-o noapte de întâi ianuarie
trasă la indigo
care se va repeta și mâine
și pe care o știu pe de rost
altă noapte nu va mai sosi niciodată
zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel
în același oraș
la aceiași dată din calendar
cu același Paulo Coelho recitit
și repovestit
într-o limbă a surzilor...
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
crochiu liric/11
oglinda-nfiripă
o stranie simetrie,
față de un invizibil reper.
dacă-n oglindă
se reflectă o altă oglindă:
adevărul din spatele faptelor e
dezvelit;
sau rădăcinile tainei
străpung
alte dimensiuni ale existenței.
Te iubesc,omule
Te iubesc,omule!
Știi de ce?
Pentru că cred în lumina din tine!
Să-ți spun ceva:Ești frumos!
Zâmbești,nu-i așa?
Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!
Ghicesc?
Și sufletul îți zâmbește acum.
Ești minunat,și tu știi!
Doar că lumea uneori
Ne otrăvește cu gândul ei gri.
Eu iubesc inima ta
Pentru că știu ca din sămânță iubirii
Rasare lumina din tine..
Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..
DRUMUL SOARELUI
Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare,
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară,
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară?
În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare,
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii,
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare,
Un nor ce se trecu ușor pe tâmpla sură-a lunii...
Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg,
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace,
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg,
În ticăit nebun de orolog care nu tace...
Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu,
Un ultim gând, o ultimă scrisoare,
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu,
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare...
Binele din rău se face
Acum persoana e întruchipată
Cu multe măști și-n suflet pată,
Nu știm cui să-i zicem frate
ce ne dă speranță
Și cui dușman pe viață
Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate
Din cauza greșelilor neuitate.
Prieten, zicem celui care ne-a lăsat
în momentele grele
Și dușman celui
care ne-a ajutat să eșim din ele.
Uităm de faptele bune,
Dar ținem minte trădările nebune,
Luăm în seamă cum e îmbrăcat,
Dar nu și sufletul curat.
Uităm de unde ne pornim,
De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față,
Lângă el nu ne oprim,
Că e dobitoc uitat de viață
Măcar pe o zi sau două
Să uităm că ne plouă
Și să scoatem masca falsă,
Să râdem cu zâmbetul adevărat
Și cu sufletul curat,
Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut,
Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut,
Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept,
Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment
Mind games
femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte
zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil
o imagine aproape orgasmică la vedere
femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos
(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)
femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc
sugând incitant băuturi colorate cu paiul
sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White
chiar dacă lipsesc valurile mării
bulele efervescente de șampanie din pahare
e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho
și ele ciulesc urechile
Adulter
Alchimistul
Învingătorul este întotdeauna singur
- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”
- și mie îmi place, suprlicitez,
din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni
care să fi citit Paulo Coelho!
- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,
bei o cafea ?”
imaginiele se succed foarte rapid
prin vidul memoriei
țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului
reproduc inexplicabil mirosul cafelei
fumul de țigară
zgomotul tocurilor înalte
soneria
fâșâitul rochiilor de mătase
și se repetă extenuant
ca într-o zi a Cârtiței
când descopăr cu groază că m-am blocat în timp
într-o noapte de întâi ianuarie
trasă la indigo
care se va repeta și mâine
și pe care o știu pe de rost
altă noapte nu va mai sosi niciodată
zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel
în același oraș
la aceiași dată din calendar
cu același Paulo Coelho recitit
și repovestit
într-o limbă a surzilor...
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
crochiu liric/11
oglinda-nfiripă
o stranie simetrie,
față de un invizibil reper.
dacă-n oglindă
se reflectă o altă oglindă:
adevărul din spatele faptelor e
dezvelit;
sau rădăcinile tainei
străpung
alte dimensiuni ale existenței.
Te iubesc,omule
Te iubesc,omule!
Știi de ce?
Pentru că cred în lumina din tine!
Să-ți spun ceva:Ești frumos!
Zâmbești,nu-i așa?
Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!
Ghicesc?
Și sufletul îți zâmbește acum.
Ești minunat,și tu știi!
Doar că lumea uneori
Ne otrăvește cu gândul ei gri.
Eu iubesc inima ta
Pentru că știu ca din sămânță iubirii
Rasare lumina din tine..
Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..
DRUMUL SOARELUI
Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare,
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară,
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară?
În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare,
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii,
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare,
Un nor ce se trecu ușor pe tâmpla sură-a lunii...
Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg,
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace,
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg,
În ticăit nebun de orolog care nu tace...
Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu,
Un ultim gând, o ultimă scrisoare,
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu,
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare...
Binele din rău se face
Acum persoana e întruchipată
Cu multe măști și-n suflet pată,
Nu știm cui să-i zicem frate
ce ne dă speranță
Și cui dușman pe viață
Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate
Din cauza greșelilor neuitate.
Prieten, zicem celui care ne-a lăsat
în momentele grele
Și dușman celui
care ne-a ajutat să eșim din ele.
Uităm de faptele bune,
Dar ținem minte trădările nebune,
Luăm în seamă cum e îmbrăcat,
Dar nu și sufletul curat.
Uităm de unde ne pornim,
De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față,
Lângă el nu ne oprim,
Că e dobitoc uitat de viață
Măcar pe o zi sau două
Să uităm că ne plouă
Și să scoatem masca falsă,
Să râdem cu zâmbetul adevărat
Și cu sufletul curat,
Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut,
Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut,
Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept,
Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment
Other poems by the author
Sclipiri de dovleci
În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.
Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.
Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.
Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.
Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.
Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Fugarii
Când vine criza, grea ca plumbul,
Și afacerea-și vede sfârșitul,
Șefii, odinioară-n vârful lumii,
Își strâng averile, fără rușine
.
Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,
Lăsând echipajul în suferință,
Își spală mâinile de orice datorie,
Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.
Ca niște șobolani, prin întuneric fug,
Lăsând în urmă datorii și durere,
Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,
Își plâng soarta și pierderea.
Dar dreptatea, spun că-și va face loc,
Și vinovații vor plăti scump,
Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,
Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Politica
În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,
Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.
Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,
Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.
Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,
Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.
Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,
Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.
Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,
Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.
Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,
Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.
Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,
Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.
Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,
Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.
Politica românească, precum un roman bine scris,
Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.
Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,
Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Sclipiri de dovleci
În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.
Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.
Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.
Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.
Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.
Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Fugarii
Când vine criza, grea ca plumbul,
Și afacerea-și vede sfârșitul,
Șefii, odinioară-n vârful lumii,
Își strâng averile, fără rușine
.
Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,
Lăsând echipajul în suferință,
Își spală mâinile de orice datorie,
Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.
Ca niște șobolani, prin întuneric fug,
Lăsând în urmă datorii și durere,
Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,
Își plâng soarta și pierderea.
Dar dreptatea, spun că-și va face loc,
Și vinovații vor plăti scump,
Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,
Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Politica
În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,
Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.
Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,
Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.
Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,
Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.
Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,
Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.
Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,
Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.
Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,
Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.
Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,
Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.
Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,
Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.
Politica românească, precum un roman bine scris,
Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.
Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,
Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.