DRUMUL SOARELUI

Cu aripile frânte, crescute pe umerii mei,
Limpezite în roua tăcută a zilelor de ieri,
M-am înălțat din nou spre a luminii tâmple,
Lăsând în urmă, o lume pierdută în penumbre...

Și din adâncul ființei mele, am cutezat să salt,
Să cad mereu, nemărginit, către inevitabilul înalt,
Trăind, să mor și să renasc pentru a mia oară,
Pe catafalc nevrednic, unde doar timpul zboară...

Căci frică nu mi-a fost să-nchid atâtea guri,
Cu moartea rătăcind nebună pe la colțuri,
O lume-ntreagă am ridicat, din taine și genuni,
Și-am dăruit-o, pur, într-o corolă de minuni...

Sunt îngeri vii în lumea mea clădită cu migală,
Țesută-n viu și os, cât poate fi ea de reală,
Cu bolți albastre înscrise-n stele pline,
Și cu luceferi, ce ard etern, în holdele divine...

Și dintre toate ploile căzute trist pe noi,
Cu aripi topite-n argint, din flăcări, s-au născut eroi.
Îngerii mor. Îngerii mor - tăcuți și în zadar,
Cu frunți încleștate-n cununi de stejar...

#ingerulmeu

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

Într-o viață de om, pasager, întâlnești tot felul de oameni, călători ca și tine printre luminile și umbrele vieții, dar numai câțiva îți vor atinge sufletul și le vei purta pentru totdeauna, marca...

Un asemenea om, pentru mine, a fost Domnul Drăghin, directorul liceului meu, un domn desăvârșit prin eleganță și prezență, de o cultură și elocință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu-adevărat o lumină într-o epocă întunecată, care știa, prin vorba sfătoasă, domoală și dulce, că poate schimba destine.

Aproape că ajunsesem să îmi doresc să fac vreo boacănă zdravănă, fie chiar și numai pentru a fi urechiat de vreun profesor în compania acestui domn!

Cum să-l descriu în câteva cuvinte, succinte, dar revelatoare, pe Domnul Drăghin? Foarte greu, într-adevăr o misiune imposibilă! Dar am să încerc, întrucât, astăzi putini își mai amintesc de un om, care a însemnat câteva generații cu învățătura, calmul și generozitatea sa.

Domnul Drăghin era un bărbat înalt, subțirel, cu păr grizonat, cu ochi albaștri mari, blânzi și luminoși, cercetători îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aurite. Avea un zambet clar, care sublinia o discreție dată de o cultură vastă, pe care nu o etala în mod evident, din contră, la el elocința cărților citite într-o viață, venea natural, precum o respirație ușoară și senină...

Îmi amintesc de eleganța Domnului Director, pe care o emana prin însăși prezența lui, se purta întotdeauna îmbrăcat la patru ace, dar fără a fi ostentativ, cum să spun, sunt unii bărbați, cărora costumul și cravata le șade bine în mod natural, nu dau semne de stânjeneală, nu se simt stingheri, ci umplu încăperea cu sufletul, sau cel puțin așa mă simțeam eu in prezența lui...

Purta mai întotdeauna, un costum gri, din tweed englezesc, tăiat simplu și care îi scotea, subtil, înălțimea în evidență, purta întotdeauna o pereche de pantofi din piele neagră, cu șiret, pălărie de fetru negru, iar pe vreme nepotrivnică, un taior bej, însoțit de o eșarfă de mătase bleumarin și mănuși fine, tot din piele neagră. Ținuta îi era completată de o servietă simplă din piele neagră și o umbrelă subțire cu mâner de baga și capăt argintat, țin minte și acum liniștea care se lăsa pe holurile liceului, hărmalaia încetat imediat, la auzul ecoului lăsat de vârful cel argintat al umbrelei Domnului Director...

Și îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu profesoara mea de limbă și literatură română, care îmi notase pe nedrept o teză de semestru.
Fiind nemulțumit de verdictul necruțător, care avea să-mi strice irevocabil media, m-am dus la secretariat și am solicitat o audiență la Domnul Director.

M-a primit cu bunătatea-i obișnuită, mi-a ascultat păsul, mi-a citit teza și a admis subevaluarea ei.
A chemat-o de la oră pe doamna de română și i-a cerut explicații.
Doamna a motivat nota, spunând că mi-a scăzut două puncte pentru scrisul neciteț și aproape imposibil de descifrat.

Domnul Director a zâmbit ușor și, cu acea blândețe fermă ce-l caracteriza, a spus că un punct în minus pentru scrisul neciteț era suficient.
Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus domol:
„Pe viitor, încearcă să-ți îndrepți scrisul... afară doar dacă ai de gând să urmezi medicina.”

N-am urmat medicina și n-am putut să-mi îndrept scrisul, care tot neciteț a rămas…
Dar am îndurat mult mai ușor nedreptățile punctelor în minus la toate lucrările și tezele de la română care au urmat, amintindu-mi, la fiecare notă încasată, de umorul fin al Domnului Drăghin.

Ei bine, altă dată, am chiulit cu toată clasa de la ora de biologie.
După ce am făcut o chetă riguroasă, noi băieții, ne-am dus la o terasă din apropierea liceului, am unit vreo trei mese și ne-am pus pe bârfă, în compania unor cinstite sticle de… suc.
Uite că nu-mi mai amintesc cum se numea piș-tronada aceea cu gust anemic de lămâie, dar sticlele ei semănau tare mult cu cele de bere servite pe terase.

Evident, a doua zi s-a iscat un scandal cât… liceul!
Profa de biologie ne-a pârât Directorului că am chiulit de la oră, lăsând-o cu buza umflată, și că ne-a văzut pe toți beți-mangă, lălăind pe terasă în compania altor bețivi și făcând liceul de rușine în văzul întregului oraș!

A urmat careul cu tot liceul și tot corpul profesoral adunat în păr, perdaful încasat de la Domnul Director și rușinea aferentă de „după”, privirile reprobatoare — din partea profesorilor — și de admirație sinceră — din partea altor băieți, de la alte clase… căci n-am fost niciunul nebuni să admitem că nu a fost bere, ci… piș-tronadă!

Mult mai târziu, după facultate, am urmat o carieră scufundată în cifre, ba chiar, la un moment dat, prin prisma experienței acumulate, am ajuns, timp de un an, să activez ca profesor la o post-liceală din oraș.

Domnul Drăghin trecuse de mult către alte orizonturi, fiind regretat de un întreg oraș, iar eu m-am aflat predând unei generații, cu drag și aceeași abnegație pe care am învățat-o de la un Om care, prin însăși existența lui, a reușit să „atingă” mințile și sufletele unor generații.

Trebuie să vă mai spun, chiar cu mândrie, că Domnul Director Drăghin nu mi-a fost numai mie Director, ci și ambilor mei părinți, dar și fraților mei…

- Doamne ajută nouă și la toată lumea! Fă mă cruci!, îmi zice bunica înțepător.

Fac o cruce mare cât toate zilele, sub privirea neîndurătoare a bunicii și parcă deja îi simțeam unghiile înfipte în urechea mea... Mai târziu însă, acum eram "în ochii lumii" și promisiunea unei chelfăneli ulterioare părea oricum inevitabilă, măcar că nu îi ieșeam din cuvânt și stăteam "smirnă", pășind cu grijă "să nu..."

Bunica s-a oprit pe uliță, sub umbra unui dud, la o bucată de vorbă cu o săteancă, iar eu, smerit și sfios ca o fată mare, stăteam la o distanță de doi pași, în respectul bârfelor uzuale, căci n-aveam voie să casc gura la vorbele "oamenilor mari":

- Zîua bună părinte! Frumoasă slujba di azi, d'apoi cum? Să vie coana preuteasă, mai pi după prânzișor, încolo, dacă nu poati, atunci trimet eu băietu'! Da, da, nepotu'. Ci caști gura, mă! Sărută patrahirul! Doamne iartă-mă și păzește-mă!

Mă aplec și sărut mâna popii, care mirosea a smirnă și busuioc:

- Sărut mâna, părinte!, zic cu voce suavă încercând să nu par stânjenit de privirile iscoditoare ale popii.

Popa satului, era un individ mărunțel, grăsuliu, cu o barbă roșie și o claie de păr la fel de roșie, de zicea lumea că i-a luat foc scăfârlia de la lumânările din biserică! Bașca, scăfârlia mai era dotată și cu o cheliuță corespunzătoare ce era des acoperită de potcap, că de... preoteasa era tânără, mult mai tânără decât popa și se îngrijea nevoie mare să țină diferența de ani cât mai mică, măcar că nici ea nu dădea pe-dinafară de frumusețe... dar cum gura lumii nici pământul n-o astupă, știa tot satul, ce și pe dincolo...

Preoteasa era cu burta mare, aștepta prunc și se temea nevoie mare de fricoasă, că era la primul punc și cale de vreo zece sate nu era decât o singură coană moașă care s-o ajute la soroc, iar aceea era bunica mea.

Din această pricină, trebuia să alerg de fiecare dată când preuteasa avea impresia că i-o venit sorocul, căci era destulă cale între casa bunicilor și casa popii, eu trebuind să aleg drumul cel mai scurt, trecând prin curțile și grădinile a câtorva megieși, ca nu care cumva să întârzii din a da de veste...

Numai că pruncul se lăsa așteptat, iar popa își cam pierduse nădejdia că o să aibe prunc înainte de Sântă Marie, ba chiar tot satu' începuse a pune tot felul de rămășaguri, ba c-o fi băiet, ba c-o fi fată, ba că să vezi c-o să fie blond ca ta-su de roșcat, bârfele erau în floare, iar eu eram descusut de toate babele curioase, de nu mai puteam merge lent ca tot omu', când vedeam mișcare de baticuri pe după ostrețe...

Și uite-așa trece o săptămână, trec două, da' coana preuteasă nici gând să mai nască, măcar că nu mai ieșea din casă de multă ce era, iară eu făceam "naveta", ba aducându-i vreo doftorie trimisă de Coana Moașă, ba vreo veste c-o intrat în durerile facerii, de nimeni nu mai credea, nici măcar popa, c-o să nască până-n strânsul câmpului...

Doar eu știam că bătusem cărare bună între cășile noastre, ba chiar și popa venea uneori pe ea, chit că trebuia să sară vreo două pârleazuri, da' nu era bai, că popa își sufleca voios sutana, dezvelind două glezne albe și subțirele împodobite frumos cu puf roș de ziceai că avea picioare de găină!

Și într-o seară de sâmbătă, mai pe după amurg, dintr-o dată, începe să bată hodorogit clopotul bisericii, căci afară se pornise o viforniță cu nori grei, întunecați a grindină, iar clopotarul ne dădea de veste la tot satul să ne strângem orătăniile prin poiate, iară pe noi în case cu ferestrele și ușile bine închise. Da' ce să vezi, că preuteasa trimise vorbă că... i-o venit sorocul să nască, semn rău pe vremea asta, da' ce să-i faci dacă pruncul se grăbește, Coana Moașă își ia geanta cu scule doftoricești și-mi spune:

- Ie felinaru ' lu' bune-tu și străpunge cărarea pân' la coana preuteasă, că avem de adus un prunc pe lume! Ia-o înainte!

Afară se întunecase de-a binelea și începuse să plouă cu stropi mari care cădeau cu zgomot peste streșinile caselor, înecând burlanele și băltind cărarea, care acum era toată numai un glod slinos și lipicios, de ne îngreuna la fiecare pas înaintarea...

Odată ajunși, popa ne sări înainte, deschizându-ne poarta și dintr-o privire îmi dădui seama imediat că o cam luase pe ulei, era ciudat de "vesel" și chiar neinteligibil, se cam clătina pe picioarele-i subțiri, se vede treaba că se cam "cinstise" cu clopotarul și cu dascălu' și cu alți megieși veniți să petreacă venirea pruncului pe lume...

Evident că n-am scăpat nici eu, căci în ochii lui cenușii și tulburi, eram "bărbat adevărat" de-acum, și-mi pusese și mie să beau într-un pahar, din cel vin bisericesc de împărtășanie, rubiniu de bun, cu gust dulce acrișor...

Iară coana preuteasă își urla din toți rărunchii durerile nașterii, afară vifornița își urla putința, noi bărbații beam gălăgioși felicitându-l pe încă ne-proaspătul tătic, iară Coana Moașă... moșea împărțind ordine în stânga și-n dreapta după apă fierbinte, ștergare, ață și foarfece pentru prea cinstitul buric al noului prunc...

Și când vifornița bătea cel mai tare, iar grindina cădea din cer răsunător ca o toacă, găurind acoperișul de azbest al grajdului popii, iată, un scâncet ascuțit s-o auzit în plină furtună. 

Brusc, toată lumea o tăcut, ascultând primul glas al noii făpturi, care-și anunța cu vioiciune venirea pe lume: popa făcea la cruci și mătănii sărind într-un picior, că în sfârșit i s-o născut pruncul, coana preuteasă istovită și albă la față abia mai vorbea, că în sfârșit i s-o născut pruncul, Coana Moașă, istovită și ea, nu mai dădea ordine, munca ei se isprăvise, că în sfârșit o moșit pruncul, iar eu, fiindcă zărisem pentru o clipă scutecele albastre ale noului prunc, rânjind cu gura până la urechi și cu ochii steclind de vinul popii, încredințat că Domnul mi-o dat mie misiunea cavalerului luminii, zic:

- Părinte să fie într-un ceas bun! Îi băiet, să vă trăiască!, lăsând cu gura căscată întreaga asistență!!!

Iară popa dădu în plâns, aruncându-și potcapul de pământ și dezvăluind flăcările părului cel roș, Coana Moașă își înfipse unghiile în urechea mea, neștiutorul obiceiului, că moașa trebuie să anunțe lumii felul pruncului, necum nepotul acesteia...

Au trecut ani de-atunci, de la întâmplarea aceasta... Acum stau și zâmbesc, așa, în colțul buzelor, și-mi amintesc de-acele vremuri, că la prima mea "amețeală" - căci nu-i pot spune beție - am anunțat venirea pe lume a unui prunc... Și-acum port cu mine - nu m-am despărțit de ea niciodată - cruciulița primită în dar de la coana preuteasă pentru toată alergătura mea din vara aceea. 

Cât despre vinul de împărtășanie, greu mă abțin să nu mă bufnească râsul în biserică, căci amintirea unui popă roșcovan cu scăfârlia aprinsă-n flăcări de la lumânările din biserică, mă bântuie și acum...

Am strâns în mine, ca un avar,
lacrimi amare... dar în zadar,
tezaurul meu cel mai de preț —
boabe de rouă, în scris neciteț.

Puțini sunt aceia care-au citit
ce zace în mine. Și-s chinuit.
Durerea-i supremă, ca lovit între coaste,
în mine m-opresc, să merg mai departe...

Dorința de-a ști mult mai multe mă-apasă,
precum un cariu ce roade grinda din casă,
și-adun iar și iar cuvinte în șiruri,
ce curg în mine, ca un fluviu de gânduri...

Neputința de-a fi mai înalt mă-nconjoară,
lumina ce țipă să iasă afară
din carcasa-i prea strâmtă, aruncată-nspre sori,
câteodată-azvârlită-n noroi...

    Pe ţărmul pustiii al inimii mele,
    cândva cu talpa goală ai călcat;
    genuni, pierdute-n infinit de stele
    c-aţi fost, nicicând nu voi uita...
    Dureri-cuvinte, drepte şi ostile,
    mi-au obosit auzul... şi-am plecat...
    uşor şi trist, neplâns de nimeni
    un psalm fără de ultim vers rugat -
    Mătăniile, crude-au fost cu mine
    dezvăluindu-mi taine fără rost:
    din ochi o lacrimă mi-a picurat adânc în tine
    şi-am aşteptat în van ecoul ei îndepărtat...
    Dar n-am primit în schimb decât un răsărit furat
    şi-un pumn de praf de stele 
    m-am răzgândit şi m-am schimbat... 
    în flăcări verzi și rebele.
    Din ochii cui mi l-am rugat
    să cresc din transparenţă, mugur mat?

Scriu despre prietenie căci,

E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.

Când ma surprind gândind despre acest mister

Parcă am un clei în sertarul din mintea mea

Unde se află astfel de momente din trecutul meu.

Trăind în secolul 21 se pare că

Am așteptări prea mari,

Poate îmi doresc prea mult,

Sau poate ofer prea puțin,

Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții

Și atrag oamenii nepotriviți

Care transmit că nu trebuie să am așteptări.

Greșită am crezut că sunt,

Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.

Dar greșit e timpul în care mă aflu.

Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.

Te poți îndepărta de toate dar niciodată să nu te îndepărtezi de tulpina arborelui tău…

//

Un pom frumos in suflet mi-a răsărit

Din roadele lui cu drag am dăruit

Puternic ancorat în rădăcină

Ferește călătorul de mlaștină

Aplecă ramuri să facă posadă

În visul spre părinteasca livadă

Eu.. Rămân rezemat de-a lui tulpină…

Чтобы не плакать, я смеялась,

В лице ни капельки души.

Ведь если б я не притворялась,

Все в миг бы стали мне чужи.

Им не хватило бы платков,

Чтоб мои слезы удержать.

И не нашли бы они слов

О том, что важно мне желать.

Они не стали бы терпеть,

Ходить по колкому стеклу.

В конце концов начнут жалеть,

Что провалились в эту мглу.

Я им поэтому шутила,

Лишь бы улыбка оставалась.

Лишь бы не знали, как все было.

Чтобы не плакать, я смеялась

Чтобы не создавать лишних проблем

Просто игриво улыбалась

Делала вид что все у меня ок.

netulburat de sunetul sirenei

vânzătorul de înghețată

proptit în piciorul de lemn

privește

îndepărtatul zbor al pescărușilor

aripile se ating

nelăsând loc

întristărilor

Uneori în suflet ploua,și lacrima cade,

Alteori sunt raze de soare, și zâmbim,

Tristeti și fericiri scriu povestea vieții noastre,

Ne ridicăm privirea spre astre 

Și dam contur viselor,

Ștergem din amintiri clipele fade,

Prin cele frumoase,magic strălucim..

Mii de trăiri ne inunda 

Când speram,visam,iubim.

Suntem ființe cu aripi de gând 

Si-atatea simtiri adanci

Povestea sufletului nostru o scriu 

Atât cât trăim..

Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,

Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.

Vocea poporului, odată puternică,

Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.

.

Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,

Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.

Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,

Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.

Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,

Acum indică ora, când umbrele se-ntind.

Speranța, o lumânare, se stinge încet,

Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.

Odată un ocean, acum un lac înghețat,

Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.

Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,

Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.