Icoană

Ce mi s-a părut extraordinar astăzi, a fost o imagine al unui mesaj pe care l-am primit, via jumătatea mea, de la 6.600 kilometri distanță, de la "celălalt" capăt de lume: China.

Mesajul a fost scris caligrafic pe o bucățică de carton însoțită de un mic cănăfior de mătase de culoare albastră ca cerul, scris în limba engleză de o chinezoaică simpatică, prietena jumătății mele: "Pentru C., fie ca tu și familia ta să vă bucurați de o sănătate excelentă. Și toate lucrurile să meargă bine pentru tine."

Apoi cartonașul a fost atârnat de crengile unui copac aflat în plină stepă, astfel încât  vântul, de fiecare dată când va sufla, să șoptească, iar și iar, urarea... probabil un obicei de sorginte tibetană. În acest fel, au învățat oamenii din acel loc izolat de lume, departe de forfota marelor orașe, să onoreze o relație de prietenie, spunând vântului urările lor de bine - fiindcă am văzut crengile acelui copac pline cu astfel de cartonașe - prin intermediul cuvintelor, care, luându-și zborul către neant, vor împlini dorințe...

M-am oprit astăzi preț de o clipă din ceea ce făceam, gândindu-mă la rândul meu la o persoană pe care nu o cunosc, dar care mi-a transmis urările sale de bine, într-o formă absolut originală, pe care nu am mai întâlnit-o înainte... Îți transmit aceleași urări de bine, rostindu-le șoptit în mine, și cine știe, poate că vântul mă va auzi și le va lua cu dânsul, stârnind ușoare unduiri printre crengile copacului tău. Așa vei ști că mesajul tău a călătorit 6.600 de kilometri și a ajuns la mine...

    Plângeam, fugind printre mesteceni, 
    Îmbrăţişând copacii trişti şi reveni, 
    Cu sufletul întors pe dos, pe dinafară, 
    Striveam în colţ de ochi, o lacrimă amară... 
    
    Că nu mai pot să-ndur această ploaie rece, 
    De-mi udă pielea şi prin haine-mi trece: 
    Sleit, zac în noroi, şi-s fără de puteri, 
    Străpuns de frig, eu nu mai simt dureri...  
    
    Cu pumnii strânşi, vârâţi la subţiori, 
    Înaintez cu greu prin mlaştina de nori, 
    Şi tremurând cu buze vineţi şi crăpate 
    Prin întuneric, mă târăsc, fără de umbră-n spate... 
    
    Şi m-am oprit şi-am respirat numai odată, 
    Eliberat de-această zi cumplită şi ciudată, 
    Şi n-am băgat de seamă că e trecut de zece, 
    Şi-am rătăcit prin crângul de mesteceni…

    Când crucea ce-o duci, 
    greu, tot mai greu te apăsă 
    şi fără putere cazi în genunchi, 
    ridică-ţi privirea spre Cerul ce-adastă,
    la tine cum urci...
   

    Și nu te opri... ci mergi mai departe
    pe drumul ales şi-ai să ştii, 
    că singur nu eşti, mai există şi alţii, 
    ce-ntocmai ca tine, cu sufletul smuls,
    cu ochii răniţi de roşul apus, 
    cu greu se târăsc spre Punctul Final...
    
    - aproape devine un lucru banal...
    aceeaşi Golgotă... acelaşi Suspin,
    aceeaşi dorinţă de Cald și Senin -
    
    O, Doamne... lasă-mă să mor 
    rănile-adânci, prea cumplite, mă dor..

    Nu știu să desenez și să pictez culori,
    Pot doar cu mintea să te culeg din flori,
    Nu știu să tai vreo tușă pe foaia ce e albă,
    Pot doar din stele, să-ți dăruiesc o salbă...
    
    Nu știu ciopli în piatră, să șlefuiesc, să tai,
    Pot doar cu gândul să te urmez în rai,
    Nu știu să modelez, să împletesc argilă,
    Pot doar să îți ofer o inimă fragilă...
    
    Eu știu că pierd secunde-n vastul infinit,
    Atunci când buzele-ți sărut la asfințit,
    Acel moment suprem al existenței mele,
    Ce îndulcește ceasul despărțirii grele...
    
    Eu știu că fără tine sunt pictor fără muză,
    Fără iubirea ta, sunt sculptor fără scuză,
    Și mi-or rămâne atâtea tușe netrasate,
    Atâta piatră fără curbe moi și netăiate...

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

    Să-mi dai petale de flori albastre,
    Să-mi fie pleope sub genele caste...
    
    Să-mi dai lumina ochilor mei,
    Să-mi fie aştri pe cerul de tei...
    
    Să-mi dai iubirea pe care-o voiesc,
    Să-mi fie nectarul dumnezeiesc...
    
    Să-mi dai sărutul de cu sară promis,
    Să-mi fie nesomnul, limpede-n vis...

Articolul 101 — Protecția căsătoriei

(1) Căsătoria trebuie întemeiată pe respect, fidelitate, responsabilitate și iubire.

(2) Soții sunt chemați să se sprijine reciproc în bucurii și în încercările vieții.

(3) Niciunul dintre soți nu are dreptul să îl domine pe celălalt prin violență, amenințări sau frică.

(4) Problemele din căsătorie trebuie abordate cu răbdare și responsabilitate.

(5) Comunitatea creștină trebuie să sprijine familia și să încurajeze împăcarea atunci când aceasta este posibilă și sigură.

Articolul 102 — Fidelitatea conjugală

(1) Fidelitatea este o valoare importantă a căsătoriei creștine.

(2) Soții trebuie să respecte legământul căsătoriei.

(3) Încălcarea fidelității nu justifică niciodată bătaia, amenințarea sau omorul.

(4) În situațiile de criză familială trebuie căutate soluții responsabile și pașnice.

Articolul 103 — Interzicerea violenței domestice

(1) Violența domestică este interzisă în cadrul acestei Constituții.

(2) Bătaia, lovirea, strangularea, amenințarea, intimidarea și orice altă formă de agresiune nu pot fi justificate prin autoritatea soțului, soției, părintelui sau a altui membru al familiei.

(3) Nicio poruncă religioasă nu trebuie interpretată ca o permisiune pentru violență domestică.

(4) Persoana agresată trebuie să poată solicita ajutor și protecție.

(5) Comunitatea creștină trebuie să sprijine oprirea abuzului, nu ascunderea lui.

Articolul 104 — Protecția mamei

(1) Mama trebuie respectată și sprijinită în responsabilitățile sale familiale.

(2) Nicio femeie însărcinată nu trebuie supusă violenței sau intimidării.

(3) Familia trebuie să ofere sprijin mamei și copilului.

(4) Comunitățile creștine sunt chemate să ajute familiile aflate în dificultate.

Articolul 105 — Protecția tatălui

(1) Tatăl trebuie tratat cu respect și responsabilitate.

(2) Rolul tatălui în familie trebuie exercitat prin iubire, exemplu personal și responsabilitate.

(3) Autoritatea părintească nu constituie un drept de a abuza copilul sau soția.

(4) Tatăl este chemat să fie un exemplu de cinste, credință și grijă.

Articolul 106 — Drepturile și responsabilitățile părinților

(1) Părinții au responsabilitatea de a-și îngriji și educa copiii.

(2) Părinții trebuie să urmărească binele copilului.

(3) Copilul nu trebuie tratat ca un bun aparținând părintelui.

(4) Educația trebuie făcută fără cruzime și fără umilire.

(5) Părinții trebuie să îi învețe pe copii adevărul, respectul, responsabilitatea și iubirea aproapelui.

Articolul 107 — Respectarea copiilor

(1) Copilul are demnitate proprie.

(2) Copilul trebuie ascultat și tratat cu răbdare.

(3) Greșelile copilului trebuie corectate prin educație și îndrumare, nu prin violență.

(4) Niciun copil nu trebuie amenințat pentru că cere ajutor.

Articolul 108 — Protecția copilului împotriva abuzului

(1) Abuzul fizic, psihologic și sexual asupra copilului este condamnat.

(2) Exploatarea copilului este interzisă.

(3) Orice persoană care observă o situație gravă de abuz trebuie să urmărească protejarea copilului și să solicite ajutorul corespunzător.

(4) Nicio autoritate religioasă nu trebuie să ascundă abuzul asupra copiilor.

Articolul 109 — Dreptul copilului la educație religioasă

(1) Copiii pot fi educați în credința familiei, potrivit tradiției creștine și în condițiile legii.

(2) Educația religioasă trebuie să promoveze iubirea, adevărul, respectul și responsabilitatea.

(3) Credința nu trebuie transmisă prin bătaie sau teroare.

(4) Copilul trebuie să fie protejat împotriva oricărei forme de abuz spiritual sau fizic.

Articolul 110 — Respectarea bunicilor

(1) Bunicii trebuie cinstiți și respectați.

(2) Familia trebuie să îi sprijine atunci când sunt bolnavi, singuri sau vulnerabili.

(3) Persoanele vârstnice nu trebuie abandonate din motive de sărăcie sau boală.

(4) Comunitățile creștine trebuie să manifeste grijă față de persoanele în vârstă.

Articolul 111 — Protecția persoanelor singure

(1) Persoanele singure nu trebuie tratate ca fiind mai puțin importante.

(2) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin celor care nu au familie sau care se află în singurătate.

(3) Nimeni nu trebuie umilit pentru că este singur.

(4) Solidaritatea și prietenia trebuie încurajate.

Articolul 112 — Respectarea văduvilor și văduvelor

(1) Persoanele care și-au pierdut soțul sau soția trebuie tratate cu compasiune.

(2) Durerea pierderii nu trebuie exploatată.

(3) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin moral și practic.

(4) Persoanele îndoliate trebuie să primească timp și respect pentru procesul lor de suferință.

Articolul 113 — Respectarea persoanelor divorțate

(1) Persoanele divorțate nu trebuie umilite sau excluse automat din comunitate.

(2) Situațiile familiale trebuie tratate cu discernământ și compasiune.

(3) Copiii nu trebuie folosiți în conflictele dintre părinți.

(4) Nicio neînțelegere conjugală nu justifică violența.

Articolul 114 — Dreptul la împăcare familială

(1) Atunci când este posibil și sigur, membrii familiei sunt încurajați să se împace.

(2) Împăcarea trebuie să se bazeze pe adevăr și responsabilitate.

(3) Persoana abuzată nu trebuie obligată să se întoarcă într-un mediu periculos.

(4) Împăcarea autentică presupune încetarea răului și asumarea responsabilității.

Articolul 115 — Dreptul la consiliere

(1) Persoanele aflate în conflicte familiale pot solicita consiliere.

(2) Consilierea trebuie să urmărească binele persoanelor implicate.

(3) În situații de violență, siguranța victimei trebuie să fie prioritară.

(4) Consilierea religioasă poate fi completată, atunci când este necesar, de sprijin specializat.

Articolul 116 — Respectul între frați și surori

(1) Frații și surorile trebuie să se trateze cu respect.

(2) Rivalitatea nu trebuie transformată în ură.

(3) Conflictele dintre frați trebuie rezolvate fără violență.

(4) Membrii familiei sunt chemați să se ajute reciproc.

Articolul 117 — Interzicerea răzbunării în familie

(1) Răzbunarea între membrii familiei este condamnată.

(2) O ceartă nu justifică distrugerea bunurilor, amenințarea sau agresiunea.

(3) Creștinul trebuie să caute pacea și împăcarea.

(4) Problemele grave trebuie tratate responsabil și, când este necesar, cu ajutor competent.

Articolul 118 — Dreptul la masă și sprijin familial

(1) Familia este chemată să manifeste solidaritate față de membrii aflați în nevoie.

(2) Nimeni nu trebuie lipsit intenționat de cele necesare vieții ca formă de pedeapsă sau control.

(3) Hrana și cele necesare traiului trebuie împărțite cu responsabilitate.

(4) Milostenia față de cei săraci trebuie încurajată.

Articolul 119 — Dreptul la locuință sigură

(1) Familia trebuie să urmărească asigurarea unui mediu sigur pentru membrii săi.

(2) Locuința nu trebuie transformată într-un spațiu al terorii.

(3) Violența domestică trebuie oprită și tratată cu seriozitate.

(4) Persoanele vulnerabile trebuie protejate.

Articolul 120 — Dreptul la pace în familie

(1) Pacea familială este o valoare importantă.

(2) Fiecare membru trebuie să evite provocarea, insulta și agresivitatea.

(3) Cuvintele trebuie folosite cu înțelepciune.

(4) Iubirea, răbdarea și iertarea trebuie cultivate în familie.

Articolul 121 — Dreptul la respect în comunitate

(1) Fiecare creștin trebuie primit cu respect în comunitatea sa.

(2) Sărăcia, originea, vârsta sau situația familială nu trebuie să constituie motive pentru umilire.

(3) Comunitatea trebuie să urmărească unitatea și binele comun.

Articolul 122 — Ajutorarea celui aflat în nevoie

(1) Creștinul este chemat să ajute persoana aflată în nevoie.

(2) Ajutorul poate consta în hrană, îmbrăcăminte, adăpost, sprijin moral, educație sau alte forme de asistență.

(3) Ajutorul trebuie oferit cu respect și fără umilirea celui care îl primește.

Articolul 123 — Dreptul la prietenie și comuniune

(1) Omul are nevoie de relații bazate pe încredere și respect.

(2) Prietenia trebuie întemeiată pe sinceritate și loialitate.

(3) Prietenul nu trebuie să îl împingă pe celălalt spre violență, droguri, furt, înșelăciune sau alte fapte rele.

(4) Prietenia creștină trebuie să încurajeze binele.

Articolul 124 — Responsabilitatea față de aproapele

(1) Fiecare creștin are responsabilitatea morală de a nu face rău aproapelui.

(2) Creștinul este chemat să intervină în sprijinul celui aflat în pericol, în măsura în care poate face acest lucru în siguranță.

(3) Indiferența față de suferința aproapelui trebuie combătută prin milă și solidaritate.

(4) Binele făcut aproapelui trebuie să fie sincer și lipsit de dorința de exploatare.

Articolul 125 — Familia ca școală a iubirii

(1) Familia este unul dintre primele locuri în care omul învață iubirea, respectul și responsabilitatea.

(2) Părinții trebuie să ofere copiilor un exemplu de viață morală.

(3) Copiii trebuie învățați să nu urască, să nu mintă, să nu fure, să nu lovească și să nu îi exploateze pe ceilalți.

(4) Membrii familiei trebuie să se sprijine reciproc.

(5) Familia creștină este chemată să fie un loc al credinței, iubirii, adevărului, iertării, păcii și responsabilității.

Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…

Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :

,, Nu voi mormânt bogat,,

,, Cântare și flamuri

……………………………..

Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea

Deasupra-mi crengi de tei

Să - și scuture floarea…,,

La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…

,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:

- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!

O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:

,, Pătrunză talanga

Al serii rece cânt

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…,,

15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.

-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!

Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...

O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:

-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!

(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)

Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...

Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...

Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...

Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...

Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.

Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...

Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază. 

Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...

-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!

-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?

-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!

Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă. 

Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...

- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).

Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.

- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.

Ginecologul o privi înțelegător.

- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?

- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?

- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?

- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!

Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...

- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!

- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!

Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.

O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!

Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!

Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!

Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!

Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!

Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.

- Sunt gata, domnule doctor!

Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.

- No, hai atunci!

PROLOG

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

Nu era un sat mare.

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

Nici în războaie.

Nici în foamete.

Nici în iernile cumplite.

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

Avea doisprezece ani.

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

În fiecare dimineață intra în biserică.

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

Apoi ieșea și își începea ziua.

Uneori se ruga pentru mama lui.

Alteori pentru tatăl său.

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

Într-o seară, bunica îl întrebă:

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

Copilul ridică ochii.

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

Bunica zâmbi.

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

În acea noapte, Constantin adormi.

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

DONG!

Constantin deschise ochii.

DONG!

Se ridică din pat.

DONG!

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

Copilul privi spre deal.

Biserica era luminată.

Dar satul dormea.

Constantin se îmbrăcă și ieși.

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

Intră.

Nu era nimeni.

Doar candela.

Și o carte așezată pe analog.

Era mare, veche și legată în piele.

Pe copertă era o cruce aurită.

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Constantin întinse mâna.

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

O lumină aurie umplu biserica.

Cartea se deschise singură.

Pe prima pagină apăru un rând:

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

Constantin înghiți în sec.

— Doamne?

O voce blândă se auzi în biserică:

— Constantine!

Copilul îngenunche.

— Cine ești?

— Nu te teme.

— Ce trebuie să fac?

— Să pornești.

— Unde?

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

Era desenată cu aur.

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

Sub ea era scris:

„Împărăția Luminii.”

Constantin strânse cartea la piept.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

Candela se stinse.

Și aventura începu.

---

CARTEA I

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

Dimineața, satul era în sărbătoare.

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

Femeile coceau pâini.

Bărbații împodobeau porțile.

Copiii alergau pe ulițe.

Casele erau pline de flori.

În curtea miresei se auzeau cântece.

Constantin privea bucuria oamenilor.

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

Seara, biserica era plină.

Preotul ridică Evanghelia.

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

Constantin privi icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

În acea lumină văzu un înger.

Îngerul îi șopti:

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

Apoi dispăru.

Constantin înțelese.

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

---

CARTEA II

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

Acolo trăiau sute de oameni.

Munceau pământul de dimineața până seara.

Dar erau săraci.

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

— Cine ești?

— Sunt Constantin.

— Și unde mergi?

— Caut Împărăția Luminii.

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

Constantin privi câmpurile.

— De ce?

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

În aceeași zi, omul bogat veni.

— Plecați de aici! strigă el.

Oamenii tăcură.

Constantin se ridică.

— De ce le iei pământul?

— Pentru că pot.

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

Bogatul îl privi furios.

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

— Dumnezeu.

Bogatul izbucni în râs.

— Dumnezeu?

— Da.

În acea noapte, bogatul avu un vis.

Se afla singur într-un câmp.

Avea aur.

Avea case.

Avea ogoare.

Dar nu era nimeni lângă el.

Nici soție.

Nici copii.

Nici prieteni.

Doar pământ.

O voce îi spuse:

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

Bogatul se trezi speriat.

Dimineața îi chemă pe țărani.

Le înapoie ogoarele.

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

Constantin plecă mai departe.

---

CARTEA III

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

Animalul era rănit.

Constantin îi dădu apă.

Îi curăță rana.

Calul îl privi îndelung.

Apoi porni spre munte.

Constantin îl urmă.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

— Te așteptam, Constantin.

— De unde mă cunoașteți?

— Cartea te-a trimis.

Constantin scoase Hronica.

Călugărul o privi.

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

— Ce este?

— Este o oglindă.

— A cui?

— A inimii.

Călugărul îi puse o întrebare:

— Ce cauți?

Constantin răspunse:

— Adevărul.

— Și ce vei face când îl vei găsi?

Constantin se gândi.

— Nu știu.

Bătrânul zâmbi.

— Atunci mai ai multe de învățat.

---

CARTEA IV

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

Acolo exista o temniță.

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

Constantin intră.

Un deținut îi strigă:

— Pleacă!

— De ce?

— Pentru că sunt rău.

Constantin îl privi.

— Și?

— Nu mai există iertare pentru mine.

Constantin tăcu.

Apoi spuse:

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

Omul începu să plângă.

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

— Da.

— Chiar și pe mine?

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

Paznicul o văzu.

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

---

CARTEA V

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

Constantin urcă pe un munte.

Era singur.

Privi cerul.

— Doamne, unde ești?

Niciun răspuns.

— Mă auzi?

Tăcere.

Constantin începu să plângă.

— Mi-e teamă.

Vântul bătea.

— Nu știu dacă fac bine.

Tăcere.

— Dar nu voi înceta să Te caut.

Atunci norii se despărțiră.

O rază de lumină coborî peste munte.

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

Dar simți pace.

Și înțelese:

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

---

CARTEA VI

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

Acolo întâlni o femeie.

Avea trei fii.

Toți plecaseră la luptă.

Niciunul nu se întorsese.

Mama stătea la poartă.

În fiecare seară privea drumul.

Constantin se apropie.

— Pe cine aștepți?

— Pe fiii mei.

— Vor veni?

Femeia tăcu.

Apoi începu să plângă.

Constantin nu știa ce să spună.

A îngenuncheat.

— Mă rog pentru ei.

Femeia se așeză lângă el.

— Și eu.

Au stat acolo până dimineața.

Constantin învățase o nouă lecție:

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

---

CARTEA VII

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

Era plină de aur.

Palate.

Piețe.

Turnuri.

Dar nu exista nicio biserică.

Nicio cruce.

Nicio icoană.

Nimeni nu se ruga.

Împăratul îl primi.

— Cine ești?

— Constantin.

— Ce cauți?

— Împărăția Luminii.

Împăratul râse.

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

Constantin îl privi.

— Ești fericit?

Împăratul tăcu.

— Ai aur.

— Da.

— Ai putere.

— Da.

— Ai tot ce îți dorești.

— Da.

Constantin întrebă:

— Atunci de ce ești singur?

Împăratul se ridică.

— Ieși!

Constantin plecă.

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

Pentru prima dată se întrebă:

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

---

CARTEA VIII

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

Primul purta o coroană de aur.

— Vrei bogăție?

— Nu.

Al doilea purta o coroană de argint.

— Vrei putere?

— Nu.

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

— Vrei să fii vestit?

Constantin răspunse:

— Nu.

— Atunci ce vrei?

Constantin își făcu semnul Crucii.

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

Cei trei oameni dispărură.

Erau umbre.

Ispitele îl urmăreau.

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

Este să-ți păstrezi inima curată.

---

CARTEA IX

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

Într-o noapte, Constantin visă.

Se afla într-o grădină.

Totul era perfect.

Florile.

Copacii.

Apa.

Lumina.

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

Apoi văzu căderea.

Văzu rușinea.

Văzu frica.

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

Un înger răspunse:

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

— Dumnezeu îi va abandona?

— Nu.

— Atunci ce va face?

Îngerul privi spre depărtare.

Constantin văzu o Cruce.

— Va veni după ei.

Constantin începu să plângă.

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

---

CARTEA X

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

Constantin găsi o peșteră.

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

„Cuvântul poate răni.”

Pe o altă piatră:

„Cuvântul poate vindeca.”

Un bătrân îi explică:

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

— Cum trebuie să vorbesc?

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

Constantin luă pana.

Scrise:

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

Apoi continuă drumul.

---

CARTEA XI

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

Era murdar și slăbit.

Dar nu pleca de la poarta unei case.

— De ce stai aici?

Câinele îl privi.

Casa era pustie.

Stăpânul murise cu ani în urmă.

Dar câinele rămăsese.

Constantin îi dădu pâine.

Animalul își puse capul pe mâna lui.

Constantin zâmbi.

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

Credincioșia.

Și plecă mai departe.

---

CARTEA XII

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

Se urcă într-o corabie.

La început, apa era liniștită.

Apoi cerul se întunecă.

Vântul începu să urle.

Valurile se ridicară.

Oamenii strigau:

— Vom muri!

Constantin tremura.

Dar își făcu semnul Crucii.

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Un om strigă:

— Roagă-te mai tare!

Constantin începu să se roage.

Și ceilalți i se alăturară.

Furtuna nu dispăru imediat.

Dar frica lor începu să scadă.

După multe ore, marea se liniști.

Căpitanul spuse:

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

Constantin privi cerul.

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

— Atunci ce face?

— Ne învață să trecem prin ea.

---

CARTEA XIII

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

Fiecare era diferit.

Unul era curajos.

Altul era înțelept.

Unul era tăcut.

Altul vorbea mult.

Unul se temea.

Altul nu se temea de nimic.

Constantin îi întrebă:

— De ce sunteți împreună?

Cel mai bătrân răspunse:

— Pentru că singuri suntem slabi.

— Și împreună?

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

Constantin înțelese:

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

---

CARTEA XIV

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

În depărtare se auzeau trâmbițe.

Un război se apropia.

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

Constantin ajunse între ele.

Un general îi spuse:

— Pleacă!

— De ce?

— Aici nu este loc pentru copii.

Constantin privi soldații.

— Și pentru oameni este?

Generalul tăcu.

Constantin ridică o cruce.

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

— Ce vrei să spui?

— Că și dușmanul are suflet.

Generalul îl privi lung.

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

Au îngropat morții.

Au dat apă răniților.

Unii au plâns.

Războiul nu s-a terminat atunci.

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

---

CARTEA XV

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

Dar acolo îl aștepta întunericul.

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

Constantin tremura.

— Ce vrei?

— Să te fac să uiți.

— Ce?

— Să uiți de Dumnezeu.

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

Moartea.

Războiul.

Sărăcia.

Suferința.

Singurătatea.

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

Constantin începu să plângă.

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

Se așeză în genunchi.

— Doamne...

Întunericul râse.

— Vezi? Nu răspunde!

Constantin închise ochii.

— Chiar dacă nu Te aud...

Se ridică.

— ...tot Te voi căuta.

Întunericul se opri.

— Chiar dacă mi-e frică...

Constantin strânse crucea.

— ...nu Te voi părăsi.

O lumină mică apăru în mâna lui.

Împăratul Întunericului se retrase.

— Nu!

Lumina crescu.

— Nu!

Constantin ridică crucea.

— Hristos este Lumina lumii!

Întunericul se sfărâmă.

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

---

CARTEA XVI

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

În fața lui Constantin apăru o cetate.

Avea ziduri albe.

Porți aurite.

Turnuri înalte.

Deasupra porții era o cruce.

Un înger stătea înaintea ei.

— Ai ajuns.

Constantin întrebă:

— Aici este Împărăția?

Îngerul răspunse:

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

— Nu este?

— Este mai mult decât un loc.

— Atunci ce este?

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

— Este Dumnezeu primit în inimă.

Porțile se deschiseră.

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

Dar nu intră.

Se întoarse.

— Nu pot rămâne.

— De ce?

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

Îngerul zâmbi.

— Acum ai înțeles.

---

CARTEA XVII

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

Era dimineață.

Preotul stătea lângă el.

— Unde ai fost?

Constantin privi în jur.

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

— Și ce ai învățat?

Constantin deschise Hronica.

Toate paginile erau pline.

Apoi observă ceva.

Ultima pagină era goală.

— De ce?

Preotul zâmbi.

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

Constantin luă pana.

— Cine trebuie să scrie mai departe?

Preotul îi răspunse:

— Tu.

---

CARTEA XVIII

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

Constantin se întoarse printre oameni.

Nu le povesti despre toate minunile.

Nu le spuse despre îngeri.

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

Le spuse ceva mai simplu:

— Rugați-vă!

— Pentru ce?

— Pentru familie.

— Pentru ce altceva?

— Pentru dușmani.

— Pentru dușmani?!

— Da.

— De ce?

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

Oamenii au început să se roage.

Bătrânii.

Copiii.

Țăranii.

Mamele.

Bolnavii.

Și, încet, satul s-a schimbat.

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

---

CARTEA XIX

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

Anii trecură.

Constantin îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

Se ruga.

Ajuta oamenii.

Îi învăța pe copii.

Și scria.

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

— Doamne...

Privi candela.

— Am mers mult.

În liniște, închise ochii.

— Uneori am fost curajos.

— Alteori mi-a fost frică.

— Uneori am avut credință.

— Alteori m-am îndoit.

— Dar Te-am căutat.

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Dacă am greșit, iartă-mă.

Candela ardea.

Constantin zâmbi.

— Acum înțeleg.

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

Și o voce blândă:

— Nu ai fost niciodată singur.

Constantin deschise ochii.

Înaintea lui era Hristos.

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

Constantin îngenunche.

— Doamne...

Și nu mai putu spune nimic.

---

EPILOG

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

Lângă el era Hronica.

Cartea era deschisă.

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

„Povestea nu se sfârșește aici.”

Sub ele era desenată o cruce.

Iar dedesubt:

„Lumina trece din inimă în inimă.”

Copiii satului se apropiară.

Unul dintre ei întrebă:

— Cine a scris cartea?

Preotul răspunse:

— Constantin.

— Și ce scrie în ea?

Preotul privi cartea.

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

— Și L-a găsit?

Preotul zâmbi.

— Nu acolo unde se aștepta.

— Unde?

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

În fiecare rugăciune.

În fiecare iertare.

În fiecare faptă bună.

În fiecare lacrimă.

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

Și mai ales în Hristos.

Clopotul începu să bată.

DONG!

Satul se trezi.

DONG!

Oamenii ieșiră din case.

DONG!

Soarele răsări peste deal.

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

Crucea străluci.

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

Vântul mișcă ușor paginile.

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

„CONTINUĂ.”

Copilul luă pana.

Și începu să scrie.

---

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Doresc să stau intr-un polen de floare…

Doresc să mă pătrund într-un bob de rouă așezat pe alba aripă a unui fluture când sărută o albă floare …

Să zbor aș vrea și-n zborul meu să mă atingă trilurile ciocârliei…

Să fiu, îmi doresc, clipa de lumină drept călăuză unui ușor nor azuriu , îndreptându-l spre cele patru puncte cardinale…

Doresc să fiu copilul din copilărie, în a lui privire să culeg efemerii maci roșii din câmpie, să fiu același care seara duce mâncare cărăbușilor și nu se culcă până nu înflorește ,, Regina - nopți,,… Și învăluit de așa zi mirifică să adorm in poala bunicii…

Doresc ce nu se poate… Doresc să fiu un om fericit…

Și totuși :

Dorința, e dorul ce înmugurește primăvara

O lină alinare în sufletul sărăcit de vise

Ea poate fi trăirea pe care destinul o aduce

În amurg, să ne înlăture de pe umeri povara

În drumul arid, cu multe, multe pietre la răscruce

…………………………………………………………………………………….

Dorința, poate fi și dorul ce nu se mai întoarce