„neliniștite păsări luând cu asalt norii”

semnează artistul într-un colț al pânzei

și-aruncă plictisit pen***cenzure***

desenase imaginea unei păsări necunoscute

din memorie

o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor

și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase

la micul dejun

fără prea multă tragere de inimă

fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate

cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne

între două felii de pâine

și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică

cineva

desigur

va descifra imaginea într-o cheie proprie

neînțeleasă de nimeni

altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă

iar tu

artistul flămând

care știi adevărul

vei ridica contrariat din umeri

până la urmă aceasta e arta…

Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este  tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția  și  apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.

Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia  cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să  mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni  în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.

„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori  bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.

Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea.  Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.

„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”

Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare  inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...

Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.

   - Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?

   - Cred că da,  răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!

Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.

   - Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!

   - Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!

   - Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel.  Vezi cât de încordat pare?

    - Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.

Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.

   - Acum ați venit, fir-ați ai dracului!

În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:

Priveghi la capul de mort

Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei

verdele acela purulent de buboi copt

scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei

nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis

într-o găleată de plastic

după o eticheta

dar erai acolo

poate un pic cam tras la față

cu buzele parcă mai albe decât le știam

în rest păreai împăcat

destul de curios

pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic

cu lucruri mult mai simple

precum Revoluția din `89

crimele de la Colectiv

Codruța Kovesi

nevasta

( cu treizeci de ani mai tânără! )

cu câte și mai câte

nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet

scarcastic

zeflemitor

un je m`en fiche  alunecos

ceva între nepăsare și teribilism juvenil

un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15

de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice

al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică

îndobitocirea publică

am înțeles

nu retractezi nimic

îmi lași mie toată mizeria asta

răspunderea pentru toate  defectele lumii

pentru toate defectele noastre

și ale urmașilor noștri

( niște ipochimeni vâduți poftelor

libidourilor )

băga-mi-aș…

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

Când spui „eu”

minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul  de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul

din această ecuație complicată a vieții

.
cu atâtea necunoscute ...

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

5. Oferită diavolului

O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.

Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:

— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.

Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.

— Unde sunt? Ce-mi faceți?

Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.

— Nu înțeleg.

Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:

— Mulțumesc!

Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.

— Vino!

Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.

— Vino!

La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.

— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?

Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.

Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.

— Pentru baronul Aaron von Pieler!

Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.

— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!

Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.

— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.

Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.

Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se într­un vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.

Astăzi a fost cald. Foarte cald. Ne aflăm în miezul verii. Aveam de gând să stau în casă, dar a trebuit să ies pentru a rezolva niște treburi care nu mai suportau amânare... Am mers prin soarele tare, căutând petice de umbră, oprindu-mă din când în când pentru a-mi trage răsuflarea. Și... mă gândeam...

... la ce înseamnă evoluția vremurilor... Pe când eram adolescent, la școală, ni s-a cerut o compunere scurtă despre cum ne imaginăm noi viitorul, despre cum credem noi că va fi omenirea în plin secol 21. Și-mi amintesc, că eu am scris, - o, sfântă naivitate! -, că omenirea va terraforma luna și o va coloniza, că voi face naveta pământ-lună în interes de serviciu și că vom mânca portocale cultivate pe lună!

Astăzi, mă îndrept către bancomat. E-hei!, totuși ce cale lungă este de la economiile bunicii strâns legate cu trei noduri într-o batistă și până la, banalul de acum, card de plastic! Mi-aduc și acum aminte de carnetul CEC, - ce frumos se numea "Casa de Economii și Consemnațiuni - Libret de Economii" -, pe care îl aveam în vremea adolescenței și prin intermediul căruia puneam deoparte fiecare bănuț pe care-l primeam, cum scriam la depunere suma în căsuța ei, iar alături, scriam și suma în litere, soldul total fiind trecut de către casierița băncii cu cerneală roșie! Fiindcă, da, pe atunci scriam cu toc și cerneală, orice bancă sau oficiu poștal, era dotată cu o masă pe care se aflau călimări mari, grele, din sticlă verzuie, transparentă, alături de care se puteau găsi tocuri dotate cu penițe pentru scris!

Pe-atunci, aveam obiceiul să scriem și scrisori sau vederi rudelor și prietenilor, obicei care în era e-mail-ului sau a wattsup-ului, din păcate, s-a pierdut... Dar, Doamne!, ce bucurie încercam atunci când în căsuța poștală, alături de ziare și reviste, găseam și câte-o scrisoare! 

Scriam și primeam scrisori, mai ales în sezonul rece, când afară se întuneca mai repede, iar gerul începea să ne muște prin mănuși alungându-ne de pe derdelușuri în case, unde, lângă telefonul cu disc mai găseam câte-o scrisoare de la vreun bunic sau vreo mătușă, scrisă frumos, citeț și îngrijit, destinatar cutare, expeditor X.

Citindu-le, în fața ochilor mi se derulau crâmpeie din viața rudelor sau cunoscuților, întâmplări vesele sau triste, fapte obișnuite sau ieșite din comun, cum curge viața odată cu timpul care trece prin noi. Însă, eu eram de fiecare dată fascinat de scrisul celor mai în vârstă: cuvintele erau scrise de mână, cursiv, întărit, apăsat... mie-mi păreau a fi vii, ca niște fluturi gata-gata să se desprindă de pe hârtie și să-și ia zborul, cuvintele pluteau luminoase în aer, iar buclele lor întortocheate îmi făceau semne, îmi zâmbeau făcându-mi cu ochiul: sperăm că sunteți cu toții bine sănătoși, noi vă așteptăm să veniți la noi de Crăciun, vor mai veni și... porcu' de anu' aista îi mare, nu mai mănâncă, doar își tânjește ignatul... noi vă ducem dorul, suntem sănătoși ceea ce vă dorim și vouă... cu drag, ai voștri bunici... Cuvintele au rămas suspendate în aer, cerneala lor fiind, din loc în loc, pătată de rouă...

Ciudat, să mă gândesc la Crăciun în mijlocul verii. Bancnota a fost scuipată cu indiferență de bancomat, o culeg cu vârful degetelor, îmi recuperez cardul și ies din bancă fără să schimb nicio vorbă cu nimeni; nu mai este personal de front office, totul este automatizat acum, supravegheat de ochiul inert al camerei de luat vederi. Nu mai există nicio masă, nu găsești nicio călimară cu cerneală, niciun toc cu peniță, doar un gust amar și regrete... Este cald. Foarte cald.

Într-o zi, nu știu ce-mi veni mie și jumătății mele de măr, să ne întrebăm fluturașul, care este prima ei amintire dintre toate, ce-și amintește ea dintâi... Și ne-a răspuns senină și zâmbitoare, că-și aduce bine aminte de prima ei întâlnire cu marea și că după un drum lung și istovitor - ea dormind mai tot drumul! - s-a "trezit" pe țărmul mării, și că apa fiind foarte caldă pe picioruțele ei rămase fără săndăluțe, s-a scufundat râzând fericită cu fundulețul în mare așa îmbrăcată după cum era...

Noi, cu nostalgie-n priviri, i-am completat prima amintire, spunându-i că ne aducem aminte că era îmbrăcată într-un costumaș de in brodat cu floricele, format din pantalonași albaștri bufanți și o bluziță albă cu volănașe azurii ca marea... 

Ne aduceam și noi bine aminte de ziua aceea înseninată de soarele blând, iar marea era când albastră ca cerul când verde ca sticla de mată... 

Mult mai târziu, am întrebat fluturașul care este culoarea ei preferată, și fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a răspuns sec, adolescentin: albastru...

Dintre toate culorile, albastru e și culoarea mea preferată. Albastrul ca marea, albastrul ca cerul, albastrul ca râul învolburat de stâncile grele... Albastrul ferm al amurgului sau albastrul indecis al zorilor... Căci toți, fără osebire, ne azvârlim lumina, sau umbrele în zile albastre...

Dar am simțit mulțumire în suflet știind că prima amintire a fluturașului nostru este legată de soare, cer și albastrul mării, că este una senină și surâzătoare, fiindcă prima mea amintire - deși legată tot de culoarea albastră, ce coincidență! - este una mai degrabă dulce-amăruie, căci s-a născut din neputință. Neputința unui prunc prea mic, sub dojana unui adult prea dur cu viața însăși...

Acum, privind la toate acestea din urmă, mi-am dat seama încă odată-n plus: cu-adevărat, cel mai prostesc lucru pe care l-am rostit vreodată a fost "vreau să cresc mare"....

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

Nu-mi amintesc câți ani aveai pe-atunci, erai mică, cred că vreo patru-cinci ani, când în oraș, într-o seară friguroasă de noiembrie, ne-am hotărât să participăm la "noaptea felinarelor de hârtie"...

Ne-am îmbrăcat bine și la ora stabilită, ne-am făcut loc prin marea de oameni care participau cu toții la acest eveniment, căutând un loc mai bun, ferit de vântul tăios, care își făcea din când în când simțită prezența, prin rafale scurte și reci...

Încântați de idee, am cumpărat la rândul nostru vreo două lampioane de hârtie, știți de care, dintre acelea roșii, dotate cu pastile de parafină, care odată aprinse, umflau aerul cald în interiorul de hârtie al lampionului, făcându-l să se înalțe către cer...

Nu erau prea multe lumini pe vremea aceea pe platoul din fața casei de cultură, așa că cerul întunecat, luminat ici și colo de steluțe palide, era decorul perfect pentru a lansa lampioanele colorate. Tu, ca de obicei, erai veselă ca o vrăbiuță, cu obrăjorii aprinși de frig, nerăbdătoare să lansăm lampionul și bineînțeles să ne punem câte o dorință!

În jurul nostru, părinți și copii deopotrivă, așteptau semnalul mult dorit, lampioanele luminau deja fețele noastre, iar aburul iscat de răsuflările noastre, făceau să le tremure jucăuș flăcăruile... Am început să numărăm: 10... 9..., 8..., iar tu aplaudai încântată de marea de luminițe, zburdând în jurul meu ca un licurici roz atras de lumină... 3..., 2..., 1..., și!

Apoi cu toții am dat drumul lampioanelor, care încet-încet, au început să se înalțe înspre cer, evadând din mâinile noastre și purtând spre împlinire, dorințele a câtorva sute de oameni, câți ne aflam la acel moment în piață. Urmăream cu ochii mijiți lampionele care dansau hipnotic, când iată, brusc cerul nu mai era atât de greu, străluminat de sute de puncte colorate care se îndepărtau încet de noi, nu aveam voie să ne spunem cu glas tare dorințele, doar în gând, căci numai așa puteam spera să se împlinească...

Lampioanele strălucitoare îmbrățișau cerul fiind purtate de vânt, încet, răbdătoare la strigătele de încântare ale copiilor și ale adulților deopotrivă de emoționați, fiindcă toți, până la unul, cumva în adâncul nostru, ne doream ca lampionul care ne purta dorințele să nu cadă înapoi pe pământ, făcându-ne astfel dovada că dorințele nu vor putea fi împlinite...

Dar lampionul nostru, atât cât am putut să-l urmărim cu privirile și să-l osebim printre altele, prinsese curaj și se înălța hotărât să ne facă pe plac, iar tu plină de bucurie mă întrebai dacă-l mai zăresc, iar eu te mințeam cu seninătate spunându-ți că lampionul nostru zboară printre primele, dacă nu chiar primul...

Nici în ziua de astăzi, nu știu ce dorință ți-ai pus, nu te-am întrebat respectând protocolul. Dar eu încă îmi amintesc bine ce mi-am dorit, acum pot s-o rostesc fiindcă dorința mea s-a împlinit: mi-am dorit să ajung să te văd mare. Pesemne lampionul nostru a călătorit departe și acolo sus, s-a prefăcut într-o stea care n-a încetat niciodată să lumineze...

Peste ani, ai crescut mare și-ai plecat departe urmându-ți calea, luând cu tine pe lângă dorința pe care ți-ai șoptit-o atunci în gând și o parte din noi. Am rămas în urmă-ți cu dor și nostalgia timpului petrecut împreună, amintindu-mi din când în când, de o noapte friguroasă de noiembrie, în care pe un cer sticlos și neîndurător, mi-am pus o dorință care mai târziu chiar avea să se împlinească prin trupul luminos al unui felinar de hârtie colorată...

Acu', după douăzeci și șapte de ani de la "eliberare", chiar nu-s nostalgic după haina militară, măcar că la "intrarea" în armată, noi teriștii, am primit uniforme noi. Știți voi de care: dintr-acelea verzi, de camuflaj, noi le ziceam "mozaic". Dar tot mai dau, din când în când, câte-o ocheadă pe site-urile de profil care vând efecte militare... 

În schimb, răcanii de la termen normal, au primit uniforme refolosite, de la ciclurile anterioare de soldați, de arătau ca ceata lui pițigoi: dai într-unul, țipă doi... Ce mai, erau jalnici, dar lor nu le păsa prea mult de uniformă, ci mai degrabă de dorul de "acasă", pe care trebuiau să-l suporte un an de zile...

Și fiindcă în ceata mea de teriști, s-a nimerit să fie un arhitect și un inginer genist de drumuri și poduri, colonelului Pricope, comandantul unității de transmisiuni unde mi-am desăvârșit armata, îi vine ideea să ridice într-o margine a unității o biserică militară, prima de acest fel din țară.

Colonelul se pune pe treabă, trimițând cadrele după sponsorizări pentru materiale și bani pentru constructor, pe arhitect îl scoate din formație și-l trimite în comandament pentru schițe și macheta bisericii, pe inginer îl pune să planifice lucrările și să calculeze devizele, iar pe noi, restul "obraznicilor" care mai chiuleam din unitate și eram prinși, la... săpat fundațiile bisericii, fiindcă locul fusese deja asanat și pregătit pentru amprenta clădirii.

Cumva, am reușit să mă fofilez de la săpături, atrăgând după sine, răutățile și invidia celorlalți tovarăși din trupă, dar cum spun eu întotdeauna: fiecare cu norocul lui! Apoi, rând pe rând, teriștii au început să se sustragă pe modelul meu: ba că sunt mai utili la număratul blidelor din unitate, ba că mai bine fac inventarul la magazia unității numărând bocancii, și așa mai departe, încât la final au rămas doar răcanii de la termen normal, că ei aveau timp slavă Domnului, iar "timpul" nostru fiind mai scurt, era prin urmare mai "valoros"...

Iar într-o bună zi, la poarta unității se prezintă vreo două betoniere care să-și verse "aluatul" în fundațiile săpate și întărite cu sudoare și chiar sânge de către răcani, - că pe lângă bătături, or fost și niscaiva accidentări. 

Toată acțiunea asta, o fost oficiată și de un popă care a început a binecuvânta lucrarea, să ție o mie de ani și mai bine, iar în fundații o fost băgat în beton și un cilindru din inox care conținea toate detaliile lucrării, copii după schițe, poze cu macheta tăiată în preșpan de către tovarășul nostru arhitectul, precum și liste cu toate numele și gradele tuturor celor care ne-am aflat la acel moment solemn în unitate...

Însă pentru mine, dar și pentru alții din unitate, grija cea mai mare era să bifăm pe calendar "AMR-ul", numărând zilele care Au Mai Rămas pân' la 'liberare. Sau, "Hai LIBI!", cum scria peste tot pe pereții unității! Nu prea ne-o păsat nouă de discursul col. Pricope, că am intrat în "galeria selectă a ctitorilor de biserici" și "nu-i e dat oricui să fie ctitor", visul lui "ce-a visatu' și împlinitu'", acum și-n vecii vecilor! Amin!

Facem cruce, și în formație, ne îndreptăm către cantină. Este ora prânzului și hămesiți după ore de stat în soare, nu ne-o mai păsat de zeama lungă pe care-o numeau "ciorbă cu carne, cartofi și fidea", specialitatea unității, sau de celebra "friptură de porc cu cartofi piure și sos de roșii", asezonate cu nu mai puțin celebrul și veșnicul "compot de mere"... 

În fapt, carnea era tot mai greu de găsit printre straturile de slănină, iar merele din compot era un vis la fel ca cel de ctitor al colonelului Pricope, fiindcă unitatea a strâns câteva luni bune cureaua, ca să aibe fonduri pentru biserică, nu că în rest mâncarea ar fi fost mai bună sau mai consistentă.

Drept urmare, într-o zi de prânz, aflându-ne în popota ofițerilor și nemaiîndurând crunta și nedreapta realitate, după ce aceștia au servit masa, având în vedere că în continuare eram săriți de la proteină iar cadrele nu, ne-am apucat sa facem grevă, bătând cu lingurile în blidele goale, fiindcă toți am refuzat mâncarea...

Auzind asta, col. Pricope, ca să nu riște o grevă generală în unitate, fiindcă popota ofițerilor dădea printr-o fereastră deschisă către cantina răcanilor, a venit să ne asculte solicitările:

- Dom' Comandant, înțelegem că nu sunt fonduri, da' măcar odată, de două ori pe săptămână, avem și noi dreptul la o bucățică de cărniță macră și nu împănată cu șuncă, de ni s-a acrit și ne luăm câmpii!, zice unul mai curajos și mai "grăsuț" dintre noi și care nu mai știu de ce era poreclit de către noi Jekko...

Comandantul a tăcut, a desfăcut băierile pungii pentru două săptămâni, de ne lăfăiam în fleici, dar după aia, lucrurile au revenit la normal, însă clipa grevei trecuse. Știa el ce știa! Pe semne că mai trecuse prin de-astea, da' noi n-aveam ce face, fiindcă toate cadrele plecau acasă cu "pachete" cu carne, când se împiedicau porcii în cuțite pe la GAZ-ul unității. 

Știu aceste adevăruri fiindcă le-am trăit, fiind SSB-eu la bucătărie, și deci, cu acces direct la informații de primă mână... în timp ce ceilalți doar bănuiau, fiindcă eram discret și nu suflam o vorbă. Nici eu și nici ceilalți SSB-ei, altminteri pierdeam și noi la rândul nostru, privilegiul accesului la oareșce trufandale... Poate că sună meschin, dar din porțiile noastre împărțeam cât să ajungă la toată lumea, nimeni nu rămânea pe dinafară, așa încât la final toată lumea era mulțumită chiar dacă primeam proteină doar odată sau de două ori pe săptămână... Vorba ceea: cine împarte, parte-și face...

Așa am supraviețuit până aproape de 'liberare, căci venise și perioada "înălțării" în grad, fiecare primind după faptă și răsplată, după rezultatele din toată perioada, dar mi-e nu-mi prea păsa de grade, știind că "tragerile" mele au fost mediocre, având în dotare o armă decalibrată, măcar că o chema Leana...

Și acum, mai am pe undeva, într-un sertar, livretul militar, cu gradul de sergent, următorul după soldat, de fapt toți teriștii am sfârșit cu aceleași trese bostănii, fiind "lăsați la vatră", ca atare. Dar și mai important pentru mine este calendarul AMR-ului, fiindcă în el am numărat și visat libertatea, în timp ce alții au visat la eternitatea conferită "ctitorilor" de biserici...