Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: T.A.D.
Data postării: 3 aprilie
Vizualizări: 108
Poezii din aceiaşi categorie
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Nu știu
Și să te simt, și să te miros,
Să-ți pot atinge firele de păr, să le gust,
Și să-ți ling urechile și obrajii,
Să-ți sărut pleoapele și sprâncenele,
Să pot simți pasta ta de dinți în respirația mea
Și să nu te mai las din priviri, să fii a mea și numai a mea.
Mort, asta sunt.
Ca un mort mă bălăngănesc, ca drogat iți visez atingeri de ceață și ca dement îmi închipui căldura-ți pe fruntea mea oarbă și învălurită.
Și ce lucru...da...ce lucru; de m-ai săruta și toate s-ar preschimba-n eternul iubirii mele, praful ar fi tot iar materia nimic, aș distruge-o cu simpla privire și iarba ar crește din venele-mi, sângele ar da viață și sudoarea lumină.
Am nevoie de timp, de un moment de răgaz și lipsă de sufocări, doar de aerul tău delirant și pielea-ți să ți-o mușc.
Negru....negru? Doar asta pot gândi când te văd, când te miros si când gândesc imposibilul atât de apropiat de inima-mi. Nu-l pot distruge, m-ar omorî. Nu vreau să-l distrug, am murit deja. Nu vreau să-l uit, te-aș omorî. Nu pot să te las, ne-am distruge.
Suntem doi fulgi de nea într-o mare de copii cartonate,
De kitschuri,
De mizilicuri,
Iar noi ne otrăvim cu singura trăire inedită, vie, palpabilă în metafizic și dincolo de infinitate,
Cu gânduri din inferiorități, în plebe; doi necunoscuți frați, soți, amanți, iubiți, două părți ale aceluiași suflet, aceleiași ființe, pe veci dezbinate de nimicul vieții materiale.
Nu mai pot plânge, lacrimile mi-au secat, au fost înghețate în pământ și s-au cristalizat
În piept, în ură și nimicnicie, în goluri de micegai și puroi ce mi se ridică ușor pe șiră.
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Pădure
Ies în pădurea dragă
toată atenția imi capturează,
si văd o veveriță cum aleargă.
Stau și mă plimb încet
și aud din crengi un clarinet.
Merg ce merg si mă opresc
si mă uimesc la ceea ce privesc,
că văd legat de o creangă,
o lungă frânghie largă.
Și ma trezesc sub pom,
și văd in depărtare un om,
ce se uită la acea frănghie,
și-l vad cum se agață de creangă,
iară pe mine un sentiment mă-njunghie,
ma ridic să-l depărtez de frânghie,
și cum se-ntâmplă sa mă-mpiedic,
și-l văd pe omul vrednic,
cum își ia adio tragic.
Somnul nemuritor
Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,
Pașii se șterg sub greutatea mea.
Când truda e somn și somnul e frig,
Ce altă odihnă aș mai căuta?
Când, pe zi ce trece, sunt obosit,
Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.
Dar, cât de obosit pot eu a fi,
Că a mea odihnă, e cea de veci?
Mă văd în oglindă, o umbră trecută,
Pășind în zadar pe cărări de negru.
Sunt faptele mele, doar frunze căzute,
În vântul tăcut, ce le lasă mereu.
Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,
Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă
Pe care să bată sfârșitul tău lin,
Să vină deodată, să vină străin.
Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,
Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.
Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,
Lângă poetii morți, dar încă în viață
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Nu știu
Și să te simt, și să te miros,
Să-ți pot atinge firele de păr, să le gust,
Și să-ți ling urechile și obrajii,
Să-ți sărut pleoapele și sprâncenele,
Să pot simți pasta ta de dinți în respirația mea
Și să nu te mai las din priviri, să fii a mea și numai a mea.
Mort, asta sunt.
Ca un mort mă bălăngănesc, ca drogat iți visez atingeri de ceață și ca dement îmi închipui căldura-ți pe fruntea mea oarbă și învălurită.
Și ce lucru...da...ce lucru; de m-ai săruta și toate s-ar preschimba-n eternul iubirii mele, praful ar fi tot iar materia nimic, aș distruge-o cu simpla privire și iarba ar crește din venele-mi, sângele ar da viață și sudoarea lumină.
Am nevoie de timp, de un moment de răgaz și lipsă de sufocări, doar de aerul tău delirant și pielea-ți să ți-o mușc.
Negru....negru? Doar asta pot gândi când te văd, când te miros si când gândesc imposibilul atât de apropiat de inima-mi. Nu-l pot distruge, m-ar omorî. Nu vreau să-l distrug, am murit deja. Nu vreau să-l uit, te-aș omorî. Nu pot să te las, ne-am distruge.
Suntem doi fulgi de nea într-o mare de copii cartonate,
De kitschuri,
De mizilicuri,
Iar noi ne otrăvim cu singura trăire inedită, vie, palpabilă în metafizic și dincolo de infinitate,
Cu gânduri din inferiorități, în plebe; doi necunoscuți frați, soți, amanți, iubiți, două părți ale aceluiași suflet, aceleiași ființe, pe veci dezbinate de nimicul vieții materiale.
Nu mai pot plânge, lacrimile mi-au secat, au fost înghețate în pământ și s-au cristalizat
În piept, în ură și nimicnicie, în goluri de micegai și puroi ce mi se ridică ușor pe șiră.
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Pădure
Ies în pădurea dragă
toată atenția imi capturează,
si văd o veveriță cum aleargă.
Stau și mă plimb încet
și aud din crengi un clarinet.
Merg ce merg si mă opresc
si mă uimesc la ceea ce privesc,
că văd legat de o creangă,
o lungă frânghie largă.
Și ma trezesc sub pom,
și văd in depărtare un om,
ce se uită la acea frănghie,
și-l vad cum se agață de creangă,
iară pe mine un sentiment mă-njunghie,
ma ridic să-l depărtez de frânghie,
și cum se-ntâmplă sa mă-mpiedic,
și-l văd pe omul vrednic,
cum își ia adio tragic.
Somnul nemuritor
Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,
Pașii se șterg sub greutatea mea.
Când truda e somn și somnul e frig,
Ce altă odihnă aș mai căuta?
Când, pe zi ce trece, sunt obosit,
Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.
Dar, cât de obosit pot eu a fi,
Că a mea odihnă, e cea de veci?
Mă văd în oglindă, o umbră trecută,
Pășind în zadar pe cărări de negru.
Sunt faptele mele, doar frunze căzute,
În vântul tăcut, ce le lasă mereu.
Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,
Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă
Pe care să bată sfârșitul tău lin,
Să vină deodată, să vină străin.
Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,
Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.
Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,
Lângă poetii morți, dar încă în viață
Alte poezii ale autorului
TRISTEȚE
Sunt un fir târziu de floare
Bucuroasă de culoare
Albă, galbenă și creață
Zilei de toamnă îi dau viață...
Toate florile-n grădină
Au pierit stinse de brumă,
Și-i așa multă tristețe
Când pământul stă să înghețe.
DOAMNE IARTĂ-L
Pare trist ,așa si este se mai stinge o poveste,
E povestea unui Om suflet vrednic,rodnic pom,
Ce-l ce-a fost cu ani în urmă
Demn conducător de turmă.
O spun alții, spun și eu
Un Om a lui Dumnezeu
Astăzi Om ca dânsul nu-i
Lasă în suflete loc gol.
Doamne iartă-l ,ia-l la tine
C-a făcut mult bine în lume.
Să-ți fie somnul ușor
Domnule director Titus Savin.
Negruța .
Din calendarul de perete ,fug filele una câte una.
Unde fuge oare timpul ? Și, odată cu ele și zilele
vieții noaste!...Cade și ultima filă a lunii martie.
Din geamul camerii mele urmăresc raza de soare ,
vie,luminoasă,dar fără puterea de a încălzi
mugurii amorțiți încă de vremea rece ce nu mai
pleacă de la noi .Stau la geam,cu ochii larg deschiși
spre cerul înalt și gol.Muguri mari,ascunși sub mantia
groasă, așteaptă zile mai calde să nască flori frumoase,
parfumate,multicolore.
Mă trezește din visare un scâncet dureros.Negruța a
ajuns într-o stare jalnică de bătrânețe și boală.
La început nu știam ce are, apoi mângâind-o,
mi-am dat seama că are dureri mari, încât și palma cu
care o ating ușor,îi provoacă suferințe.Cuvintele mele,
calde ,le aude ,le înțelege,dar mă roagă,cu ochii ei triști,
să nu mai pun mâna pe spatele ei, fiindcă de acolo
pornește o durere chinuitoare .Se plimbă încet cu capul plecat
și din când în când își strigă durerea într-un țipăt scurt ,de parcă
se rușinează.Mă uit la ea și parcă mă văd pe mine!...
Doar cu cincisprezece ani în urmă Negruța cea de azi era
o cățelușă mică ,fără ochi,pe care Ginuța,o fetiță inimoasă ,
a cules-o de la un colț de stradă ,unde fusese aruncată ,
înainte poate ,de a lua prima gură de lapte de la mama ei
Fetița a adus-o acasă,în șorțul ei de școlăriță din clasa întâia,
și i-a strecurat în gura uscată câteva picături de lapte ,dintr-o
pipetă,lapte pe care cățelușa l-a înghițit cu lăcomie și sete,dornică
de viață .Așa a întrat în viața familiei noastre Negruța ,la începutul
une veri. Cuminte și curată,iubită și alintată de toți -deși era un câine
cu totul obișnuit-Negruța s-a deosebit mult de suratele ei din mahala.
Nu a putut învăța să vorbească,știa însă să asculte și să înțeleagă
ce trebuie să facem noi pentru ea și ce trebuie să facă ea pentru noi.
Mulți dintre vizitatorii nepoftiți au făcut cunoștință cu coloții ei .
La început ,am vrut s-o pun la lanț,dar am văzut cum din ochii ei
triști se rostogoleau lacrimi mici N-a suferit umilința de a sta la lanț .
Când invitam pe cineva în curte,de teama de nu fi tentată să-l muște
se retrăgea la cușca ei ieșind doar în clipa când musafirul trăgea poarta
după el, mușcând cu furie din mâner în care urmele colților ei s-au
imprimat adânc.
Într-o noapte, m-a trezit din sonm lătrăturile ei tânguitoare și prelungi .
Am ieșit afară să văd ce s-a întâmplat și mi-am dat seama că ne-a scăpat de
la mare nenorocire .Careva dintre noi uitase aragazul deschis .Ce se întâmpla
dacă aprindeam un chibrit ?
Anii trec și lasă urme grele peste fiecare dintre noi.Câte dintre greșelile vieții
noastre ar putea fi evitate,dacă am putea lua viața de la început Mă uit la Negruța
îi înțeleg suferința,dar cu ce pot s-o ajut ?În fața sorții,și omul și animalul,sunt egali.
Așa a fost hotărât,dintr-un început ,de Cel care le-a creat pe toate...
O NOAPTE ROMANTICĂ-continuare-
--Uite Cacul Mare,Steaua,Polară,Luceafărul de zi, toate își au locul precis, unde le vei găsi
când sufletul îți va cere,îmi zice Robert,întorcând-și privirea spre mine. O privire ce îmi
îmi străbate toată ființa.
--Tu de ce fugi de dragoste Ana
--Nu fug,doar aștept s-o întâlnesc,până atunci mă opresc la prietenie.Și mai este ceva:
Orice dragoște începpe frumos cu vorbe calde gesturi pline de tandrețe,atingeri de mână, flori.
Dar dragostea are și partea ei vulgară.Dacă partea frumoasă se consumă ,cu ce rămâi?
Îndiferența celui care pleacă ,care părăsește corabia,cum se zice.Cel trădat rămâne cu suferința,
el știe ce înseamnă dragostea și trădarea.Atunci ,mai puterea să-ți cauți altă dragoste?
--Îmi place cum gândești deși ești foarte tânără.De-unde știi toate astea,de unde ai învățat?
--Din lumea în care trăiesc. Sunt atâtea drame și atâta durere.Tu ai mai multă experiență de viață.
Care este părereata?
--Dragostea este de mai multe feluri și nu tote au un sfârșit dureros Atunci când dragostea e împărtășită
și gășești la persoana pe care o iubești și înțelegere,comunicare dragostea e dulce e o binecuvântare.
LACRIMI
Fost-am ce-am voit să fiu
Toc și foie ca să scriu
Bocetele tuturora,
Lacrima ce joacă-în gene
Care plânge pe înfundat
Pentru traiul blestenat.
Pentru ziua care doare
Fără glorie și bani
Lângă semeni lași ,nesimțitori
Lângă ei trăiești și mori
VARA
Se așterne tăcerea in cărare
Și vâtul și boarea se ascund ...
E liniste în jur , pretutindeni ,
E căldura din amiaza cea mare .
Văpăi de foc se revarsă
Pe case , pe pomi si pe haturi ,
De sfârâie sudoarea în țărână...
Se usucă câmpia , de cădură e arsă .
Se uită omul în zare ,
După un petec de nor , îi e dor ,
Că norul de vine e ploaie
Și firul de iarbă nu moare .
T.A.D.
TRISTEȚE
Sunt un fir târziu de floare
Bucuroasă de culoare
Albă, galbenă și creață
Zilei de toamnă îi dau viață...
Toate florile-n grădină
Au pierit stinse de brumă,
Și-i așa multă tristețe
Când pământul stă să înghețe.
DOAMNE IARTĂ-L
Pare trist ,așa si este se mai stinge o poveste,
E povestea unui Om suflet vrednic,rodnic pom,
Ce-l ce-a fost cu ani în urmă
Demn conducător de turmă.
O spun alții, spun și eu
Un Om a lui Dumnezeu
Astăzi Om ca dânsul nu-i
Lasă în suflete loc gol.
Doamne iartă-l ,ia-l la tine
C-a făcut mult bine în lume.
Să-ți fie somnul ușor
Domnule director Titus Savin.
Negruța .
Din calendarul de perete ,fug filele una câte una.
Unde fuge oare timpul ? Și, odată cu ele și zilele
vieții noaste!...Cade și ultima filă a lunii martie.
Din geamul camerii mele urmăresc raza de soare ,
vie,luminoasă,dar fără puterea de a încălzi
mugurii amorțiți încă de vremea rece ce nu mai
pleacă de la noi .Stau la geam,cu ochii larg deschiși
spre cerul înalt și gol.Muguri mari,ascunși sub mantia
groasă, așteaptă zile mai calde să nască flori frumoase,
parfumate,multicolore.
Mă trezește din visare un scâncet dureros.Negruța a
ajuns într-o stare jalnică de bătrânețe și boală.
La început nu știam ce are, apoi mângâind-o,
mi-am dat seama că are dureri mari, încât și palma cu
care o ating ușor,îi provoacă suferințe.Cuvintele mele,
calde ,le aude ,le înțelege,dar mă roagă,cu ochii ei triști,
să nu mai pun mâna pe spatele ei, fiindcă de acolo
pornește o durere chinuitoare .Se plimbă încet cu capul plecat
și din când în când își strigă durerea într-un țipăt scurt ,de parcă
se rușinează.Mă uit la ea și parcă mă văd pe mine!...
Doar cu cincisprezece ani în urmă Negruța cea de azi era
o cățelușă mică ,fără ochi,pe care Ginuța,o fetiță inimoasă ,
a cules-o de la un colț de stradă ,unde fusese aruncată ,
înainte poate ,de a lua prima gură de lapte de la mama ei
Fetița a adus-o acasă,în șorțul ei de școlăriță din clasa întâia,
și i-a strecurat în gura uscată câteva picături de lapte ,dintr-o
pipetă,lapte pe care cățelușa l-a înghițit cu lăcomie și sete,dornică
de viață .Așa a întrat în viața familiei noastre Negruța ,la începutul
une veri. Cuminte și curată,iubită și alintată de toți -deși era un câine
cu totul obișnuit-Negruța s-a deosebit mult de suratele ei din mahala.
Nu a putut învăța să vorbească,știa însă să asculte și să înțeleagă
ce trebuie să facem noi pentru ea și ce trebuie să facă ea pentru noi.
Mulți dintre vizitatorii nepoftiți au făcut cunoștință cu coloții ei .
La început ,am vrut s-o pun la lanț,dar am văzut cum din ochii ei
triști se rostogoleau lacrimi mici N-a suferit umilința de a sta la lanț .
Când invitam pe cineva în curte,de teama de nu fi tentată să-l muște
se retrăgea la cușca ei ieșind doar în clipa când musafirul trăgea poarta
după el, mușcând cu furie din mâner în care urmele colților ei s-au
imprimat adânc.
Într-o noapte, m-a trezit din sonm lătrăturile ei tânguitoare și prelungi .
Am ieșit afară să văd ce s-a întâmplat și mi-am dat seama că ne-a scăpat de
la mare nenorocire .Careva dintre noi uitase aragazul deschis .Ce se întâmpla
dacă aprindeam un chibrit ?
Anii trec și lasă urme grele peste fiecare dintre noi.Câte dintre greșelile vieții
noastre ar putea fi evitate,dacă am putea lua viața de la început Mă uit la Negruța
îi înțeleg suferința,dar cu ce pot s-o ajut ?În fața sorții,și omul și animalul,sunt egali.
Așa a fost hotărât,dintr-un început ,de Cel care le-a creat pe toate...
O NOAPTE ROMANTICĂ-continuare-
--Uite Cacul Mare,Steaua,Polară,Luceafărul de zi, toate își au locul precis, unde le vei găsi
când sufletul îți va cere,îmi zice Robert,întorcând-și privirea spre mine. O privire ce îmi
îmi străbate toată ființa.
--Tu de ce fugi de dragoste Ana
--Nu fug,doar aștept s-o întâlnesc,până atunci mă opresc la prietenie.Și mai este ceva:
Orice dragoște începpe frumos cu vorbe calde gesturi pline de tandrețe,atingeri de mână, flori.
Dar dragostea are și partea ei vulgară.Dacă partea frumoasă se consumă ,cu ce rămâi?
Îndiferența celui care pleacă ,care părăsește corabia,cum se zice.Cel trădat rămâne cu suferința,
el știe ce înseamnă dragostea și trădarea.Atunci ,mai puterea să-ți cauți altă dragoste?
--Îmi place cum gândești deși ești foarte tânără.De-unde știi toate astea,de unde ai învățat?
--Din lumea în care trăiesc. Sunt atâtea drame și atâta durere.Tu ai mai multă experiență de viață.
Care este părereata?
--Dragostea este de mai multe feluri și nu tote au un sfârșit dureros Atunci când dragostea e împărtășită
și gășești la persoana pe care o iubești și înțelegere,comunicare dragostea e dulce e o binecuvântare.
LACRIMI
Fost-am ce-am voit să fiu
Toc și foie ca să scriu
Bocetele tuturora,
Lacrima ce joacă-în gene
Care plânge pe înfundat
Pentru traiul blestenat.
Pentru ziua care doare
Fără glorie și bani
Lângă semeni lași ,nesimțitori
Lângă ei trăiești și mori
VARA
Se așterne tăcerea in cărare
Și vâtul și boarea se ascund ...
E liniste în jur , pretutindeni ,
E căldura din amiaza cea mare .
Văpăi de foc se revarsă
Pe case , pe pomi si pe haturi ,
De sfârâie sudoarea în țărână...
Se usucă câmpia , de cădură e arsă .
Se uită omul în zare ,
După un petec de nor , îi e dor ,
Că norul de vine e ploaie
Și firul de iarbă nu moare .
T.A.D.