Ereditatea”!

În foșnetul înserării

Amurgul își țese calea

Pe urmele potecii

Un izvoraș e în vale.

Se frânge încet lumina,

Cu ziua care moare

În mantii de nălucă

Păreri  de înnorare.

Pe marginea cărării,

Stârnind ades ecoul

Un cârd de ciute,mute

Pornesc să se adape.

Setea sau destinul 

Dureros le cheamă

Ele merg încet

Fremătând de teamă.

Geme-în val izvorul

Învolburat de sânge

Trufaș e vânâtorul

În noaptea care plânge.

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Aveam o bostană chiar la marginea satului.

Coboram un drum de țară, printr-o luncă de salcâmi 

tineri, parfumul florilor te ducea în altă lume și te făcea 

să mai rămâi să asculți concertul păsărelelor ce începuse 

cuibăritul. Mergeam cu tata să-l ajut să însemnițeze tarlaua.

     Anul acela vom avea o bostană, și porumb cu floarea 

soarelui la drum ca un paravan împotriva hoților de pepeni.

Se apropia vacanța mare și tata ca să ne facă o surpriză,

a hotărât ca noi fetele să fim paznicele acolo,deși nu era nevoie.

     Atât ne putea oferi, nu mare ,nu munte .A muncit vreo două 

zile și a făcut un pătul cu un etaj cu scară de unde priveam toată 

tarlaua. La capătul celălant aveam câtea trepte săpate din pământ, 

pe care le coboram și luam apă din lacul Pochina când era scăzut 

dar când era plin, chiar de pe mal. De pe vremea aceia m-am 

împrietenit cu natura și cu vietățile ei.M -am jucat cu broaște,cu arici,

cu gușteri cu puișori, cu căței cu pisici .

      Eu și cu sora mea ne-am luat rolul în serios și ne-am gospodărit

după pricepere. Veneam la bostană dimineață ,cu un pachețel de mâncare,

la început, apoi prindeam pește , am făcut un cotlon, am văzut la mama,

s-au copt roșiile, pepenii, porumbul era bun de copt de fiert, ne gospodăream.

       Ca jocuri le-am ales pe cele de - fermier- prășeam ,pliveam, udam apoi

culegeam. Pe arșița amezii, ne jucam pe pătul -pietrele-în vogă pe atunci.

Când apa lacului era calmă, îmi luam undițile și pescuiam. Pescuitul la undiță 

te îndeamnă la meditație , cere răbdare. Toată vacanța am petrecut-o la bostană 

      A început școala, ma-am întors cu drag la colegi, le-am simțit lipsa. Apoi am 

avut o surpriză plăcută A fost o sedință -solemnă- pentru noi, zece elevi din școală 

am primit CRAVATA  DE PIONER, pe care am purtat-o cu drag și toți am primit am 

primit -BURSĂ- AJUTOR MATERIAL-bine veni. Școala era școală- profesorii, ca niște părinți 

        Nu-i adevărat că suntem melancolici, asta o spun cei care au ajuns acolo,  nu le este locul. 

Negru nopții se topește,

Umbrele își spală fața,

Zorii zilei, ne trezește 

Bună, bună dimineața.

Omenirea întreagă, parcă 

Se trezește la un semn,

Ziua vine se deșteaptă ,

Păsări ciripesc în pom.

Dau perdelele deoparte,

Lumina să intre în casă,

Printre florile din geamuri 

Muguri noi surâd în ramuri.

Primăvara se trezește, câmpia o înverzește

Vântul, suflă cald o adiere este,

Norii se gonesc, se înfruntă 

Supărați se iau la trântă.

Ciocâlia, sus prin aer se avântă,

Navighează printe nori, voioasă cântă,

Cucul, solist singuratic, se ascunde în copaci 

Ascultându-i recitalul, te opreși, și taci!

         Îmi place de norul

Când plânge când plouă ,

Șuvoaie de apă ,se revarsă în vale

Salută orașe și sate ,ce le ies în cale.

Îmi place de grădina mea ,când râde sub soare

De vântul ce suflă ușurel ,cu plăcere

De aerul ce se așterne ca o mângâere ,

Peste munți ,peste păduri și ogoare .

Îmi place când în luncă se cântă ,

Îmi place bolta cu stele ,

Toate acestea pot fi ale mele ,

Doar să le observ ,să le văd ...

Că trăiesc printre ele!

O  altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor

at....Merg să-l

caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc  Dealul  Oarbei ,cobor o

vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..

ce mă fac ? Am început să urlu  de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa

până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit  stăpânul foarte mirat .

          -Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un

câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?

             Acum mă bucur că am  și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.

Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.

Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt

de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .

       -    Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!

Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!

            De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,

poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.

Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la

amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu

înțelegeam  tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n

ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să

creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de

frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.

Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem

destule probleme...Atos și Țiganu  adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile  din

curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?

În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele

geți voi tot? MERITAȚI  O RECOMPENSĂ?

Pe umeri port amurguri adunate,

Din toate clipele ce nu s-au spus,

Și-n piept îmi cresc tăceri înfometate,

Ca niște flori la care apa n-a ajuns,

Și în absența unei alte răni adânci,

Mă uit în gol și simt cum plângi.

Plutesc prin mine însumi ca prin ceață,

Cu valuri negre, fără țărm și fund,

Roiesc deasupra-mi albatroși de gheață,

Și-n propria durere mă scufund,

Și-apoi revin mai trist, mai obosit,

Pe-același țărm uitat de propriul răsărit.

De-ar fi să vii, aș coborî din vreme,

Ca ploaia peste câmpul pârjolit,

Și-aș murmura spre cer blesteme,

Într-un suspin adânc, necontenit,

Că vreau să văd cum noaptea își întinde,

Peste iubire umbra sa fierbinte.

Se scurge timpul prin odaia goală,

Ca un nisip dintr-un clepsidru frânt,

Și fiecare clipă mă înșală,

Cu umbra ta prelungă pe pământ;

Și-ți caut pașii în aerul din jur,

Că umbra ta mă-acuză de sperjur:

Că-n sânge port păduri de aspră iarnă,

Cu ramuri albe, fremătând suspine,

Iar inima, copacii tineri îi răstoarnă,

Ca frunzele să cadă toate peste tine,

Să stai ascunsă măcar un anotimp,

Până voi face iarăși rost de niște timp.

Tu știi că ești în sufletul meu

Chiar dacă 🐝 nu îți scriu mereu

Și chiar în acest moment…

Mi-am închis ochii și ți-am lăsat în treacăt un pupic obraznic în păr

Care face 🐝 cum face și fără 🐝 scăpare,

Ajunge pe buzele tale.

Sau hai să facem altceva mai bine,

Uită-te 🐝 acum pe fereastră anume,

Și dacă nu plouă…

Înseamnă 🐝 că ești cea mai iubită din lume.

Privește atent la ce forme au norii,

Dacă ninge, 🐝 dacă cerul a fost așa mereu,

Stai fără grijă, 🐝 nu am complotat cu vântul să te atingă,

Și să-ți fure un pupic pe care🐝 să îl port apoi 🐝 toată ziua în părul meu.

(ba da 😈)

Apropo, dacă pe parcursul poeziei

Ai văzut în loc  de lămâi, albine

Înseamnă clar că și ție

îți este dor de mine 😈

Fara cuvinte, ascunse intr-un glas,

Ramase-n gat, sau poate nestiute,

As vrea sa pot sa-mi iau un bun ramas...

Dar noaptea nu ma lasa-n patu-mi

Sa uit chemarea cea din urma...

As vrea sa te urasc, dar totusi

Intunecat fiind, cand dimineata suna,

Nu pot uita, nu vreau sa uit

Cea dintai strangere de mana

Si cel dintai sarut...

te simt departe, dar incerc

Sa-mi potolesc al neiubirii gand...

Tu nu-mi poti spune niciodata-Nu-

Mereu ma ierti,zambind pe sub mustata.

As renunta la tine,dar vezi tu...

E ca si cum,as renunta la Viata.

Tanjesc mereu sa ma doresti

Si-s dependenta de-a ta-mbratisare,

De a ta soapta, cand spui ca ma iubesti

Si imi zambesti,cand dragostea te doare.

Eu te voi tine-aproape,langa pieptu-mi

Departe de tradare si minciuna

Iubindu-te cum dragostea tu simti

Frumoasa,patimasa si nebuna.

Si sa-mi saruti in fiecare seara ochii,

Ingreunati de-atata plans

Caci numai sarutarea ta ar fi in stare

Sa stinga focul greu ce i-a cuprins.

Sa-i umpli de iubire si de soare.

Si gura sa-mi saruti

Si buzele-nclestate,

Ce vorba si surasul si-au pierdut

Si-ti vor zambi din nou,inseninate

Si-ndragostite ca la inceput.

Saruta-mi fruntea,gandurile grele,

Ca toate indoielile sa moara

Si-n loc,sa nasti doar Tu in visurile mele

Doar tu...cel ce mirosi a primavara.

Caci niciodata tu nu-mi poti spune-Nu-

Mereu ma ierti,zambind pe sub mustata,

Cum sa renunt la tine,caci vezi tu?...

E ca si cum,as renunta la Viata...

Te-am petrecut și lumea ți-am pus-o la picioare;
Unde-ai găsit durere să-mi dai, atît de mare ?
Din ochiul tău de înger primeam atîta viață
Si -acum mi-ai pus în suflet o arșiță și-o ceață .

Mă dor de umezeală, încheieturi și oase.
De pașii dupa tine, azi, tălpile mi-s roase,
Dar înăuntru -n suflet mi-i foc și mi-i cenușă,
Că inima ta poartă un lacăt greu, la ușă.

Mi-s amorțite brațe de mângâieri și-amor
Ce ți le-am dat pe toate cu dragoste și dor.
Mi-i palidă privirea și ochii - numai vine;
Te-au urmărit în viață, din toți, numai pe tine.

Si azi, mai vezi, cum plânsul în lacrimi mă îneacă,
Că nu-ți găsesc dorința și inima ți-i seacă,
Dar chiar dacă mă lași, în astă -ntuneciune,
Eu îți mai port de grija prin Sfânta Rugăciune.

Nu pot crede ,privindu-i mai bine 

Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.

Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții

Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă 

Acelaș sânge,acelaș mers bipet

Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea

Pe oameni îi împarte

În îngeri și în demoni

Pot jura că am întânlit 

Asemenea oameni...