Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
Poems in the same category
Exagerat
Poate am exagerat,
Nu știu cum m-am exprimat,
Dar vreau să fiu ascultat
Nu ignorat si atacat.
Nu gândim la fel,
Poate sunt exagerat,
De frici emancipat
Pentru ce am trăit defapt.
Încrederea nu o merita oricine,
Ar trebui să o știi foarte bine,
Iar sufletul când te reține,
Poate vrea să te aline.
El știe cel mai bine
Cine merită ,exagerat,
Încrederea ce-o ai de dat
Ca să nu mai fii trădat.
-4
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Balada frunzei de cireș
Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!
Noaptea taie iarăși venele
Blocuri arse, muzică-n pereți,
toți urlă vise ce n-or să le-nțelegi.
Dorm pe beton, cu gânduri ca gloanțe,
îmi scriu manifestul pe marginea nopții.
Mi-e scârbă de știri, de oraș, de lumină,
de vocile false din capul meu.
Fug de tăcere, dar ea mă ajunge
într-un tramvai cu destinații spre „greu”.
Am haine murdare cu praf de speranță,
n-am bani, dar am o mie de idei.
Însă nimeni n-ascultă, că toți sunt prea sfinți —
sau prea morți înăuntru, să zic ce vrei să-mi iei.
Și iarăși e noapte, iar eu sunt același,
cu ochii uscați de atâtea pixeluri grele.
Râde orașul cu gura spartă —
noaptea taie iarăși venele.
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Exagerat
Poate am exagerat,
Nu știu cum m-am exprimat,
Dar vreau să fiu ascultat
Nu ignorat si atacat.
Nu gândim la fel,
Poate sunt exagerat,
De frici emancipat
Pentru ce am trăit defapt.
Încrederea nu o merita oricine,
Ar trebui să o știi foarte bine,
Iar sufletul când te reține,
Poate vrea să te aline.
El știe cel mai bine
Cine merită ,exagerat,
Încrederea ce-o ai de dat
Ca să nu mai fii trădat.
-4
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Balada frunzei de cireș
Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!
Noaptea taie iarăși venele
Blocuri arse, muzică-n pereți,
toți urlă vise ce n-or să le-nțelegi.
Dorm pe beton, cu gânduri ca gloanțe,
îmi scriu manifestul pe marginea nopții.
Mi-e scârbă de știri, de oraș, de lumină,
de vocile false din capul meu.
Fug de tăcere, dar ea mă ajunge
într-un tramvai cu destinații spre „greu”.
Am haine murdare cu praf de speranță,
n-am bani, dar am o mie de idei.
Însă nimeni n-ascultă, că toți sunt prea sfinți —
sau prea morți înăuntru, să zic ce vrei să-mi iei.
Și iarăși e noapte, iar eu sunt același,
cu ochii uscați de atâtea pixeluri grele.
Râde orașul cu gura spartă —
noaptea taie iarăși venele.
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Other poems by the author
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
O NOAPTE ROMANTICĂ
Continuare
Spre seară,l-am găsit pe Robert în parcare,lângă mașina lui, un Opel de culoare cărămizie.
De cum am urcat,am observat pe bancă o sacosă. Curioasă, am descoperit în ea o sticlă de
vin și niște nuci,uitate de cineva.Aproape se ănsera când am plecat la drum.Traseul nostru
era prin partea deluroasă a Moldovei.Eram încântată să călătorim noaptea, nu mai făcusem
asta niciodată.Ne am urcat în mașină și ne-am făcut comozi..Se scufundase în asfințit.
O boare răcoroasă ne scălda fața și ne învăluia părul.Mă odihneam în gândurile mele.Din când în
când ,priveam spre Robert.Ceva din atitudinea lui mă mira.Părea și el prins de gânduri,dar simțind
privirea mea , mă surprprinde cu mirarea din ochi și îmi zâmbește nevinovat.
Eram la vârsra când îmi puteam permite orice,să fiu zvăpăiată,spontană, cu tendințe de alint.
Îmi plăcea să vorbesc . Vorbele mele curgeau limpede,fluide,învolburate ca apa unui izvor de munte.
Deodată începem o conversație doar din priviri.Privirea lui Robert era profundă,greu de descifrat.
Cred însă că el m-a citit,fiindcă mă lăsam descifrată ca o carte deschisă.
Simțeam o detașare și o stare de bine în compania lui
DECEMBRIE
Se strecoară în aer miresme ,
Cu sărbători ce bat în ferestre,
Pe un cer străveziu și curat
Cănd stelele se adună la sfat.
E decembrie și iarna se îmbracă ,
Cu haină pufoasă și țurțuri de ghiață.
Anul ce-a fost n-a fost ferice
Și nici bun bun ,cu lungile zile de post
Ziua-i mai mică acum
Orele-s pirdute pe drum
Bate doar un vânt hoinar
Să -mi alunge gândul amar.
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
Paștele Blajinilor -morților-
Pe aleele tăcute
Mult prea mult înghesuite
Se strecoară printre cruci
Umbre vii ,parcă-s năluci ,
Grea durere ,dor fierbinte
Îi aduce spre morminte .
Sub țărâna răvășită
Plânge o viață neâmplinită,
Plânge lacrima ce-o doare
Sub pământ doarme o floare .
Vântul pașii abia-și simte ,
Ocolind cruci și morminte .
Iz de ceară și tămâie
Să te oprești ,parcă te îmbie,
Chipuri pure și curate ,
De pe cruci te ademenesc ,
Deși-s morți ,parcă trăiesc .
Astăzi ,totuși e-o zi mare ,
Clopotele bat la porți
Este ziua de întânlire ,
Între vii și între morți!...
- -
Tainic șoapta se înfiripă ,
Se aduc vești de la cei dragi !...
Vântul bate din aripă
Toate sunt atât de vagi!...
Mai rămâne doar în urmă ,
Coji de:ouă ,cozonaci ,
Flori și lumânări aprinse
Zi de paște cu cei dragi .
- -
Se așterne iar tăcerea ...
Într-o lume adormită !...
Pe ce căi ?. Și-n care lume
De himere și mistere învăluită ?
Peste cer s-a tras cortina ...
Ce se ascunde după ea ?
Numai Domnul poate spune ...
Și Hristos când va-învia .
- -
Omul taina n-o desleagă ,
El poartă doar un destin ,
Privilegii să-și aleagă ?
De-l primești ...e dar divin !
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
O NOAPTE ROMANTICĂ
Continuare
Spre seară,l-am găsit pe Robert în parcare,lângă mașina lui, un Opel de culoare cărămizie.
De cum am urcat,am observat pe bancă o sacosă. Curioasă, am descoperit în ea o sticlă de
vin și niște nuci,uitate de cineva.Aproape se ănsera când am plecat la drum.Traseul nostru
era prin partea deluroasă a Moldovei.Eram încântată să călătorim noaptea, nu mai făcusem
asta niciodată.Ne am urcat în mașină și ne-am făcut comozi..Se scufundase în asfințit.
O boare răcoroasă ne scălda fața și ne învăluia părul.Mă odihneam în gândurile mele.Din când în
când ,priveam spre Robert.Ceva din atitudinea lui mă mira.Părea și el prins de gânduri,dar simțind
privirea mea , mă surprprinde cu mirarea din ochi și îmi zâmbește nevinovat.
Eram la vârsra când îmi puteam permite orice,să fiu zvăpăiată,spontană, cu tendințe de alint.
Îmi plăcea să vorbesc . Vorbele mele curgeau limpede,fluide,învolburate ca apa unui izvor de munte.
Deodată începem o conversație doar din priviri.Privirea lui Robert era profundă,greu de descifrat.
Cred însă că el m-a citit,fiindcă mă lăsam descifrată ca o carte deschisă.
Simțeam o detașare și o stare de bine în compania lui
DECEMBRIE
Se strecoară în aer miresme ,
Cu sărbători ce bat în ferestre,
Pe un cer străveziu și curat
Cănd stelele se adună la sfat.
E decembrie și iarna se îmbracă ,
Cu haină pufoasă și țurțuri de ghiață.
Anul ce-a fost n-a fost ferice
Și nici bun bun ,cu lungile zile de post
Ziua-i mai mică acum
Orele-s pirdute pe drum
Bate doar un vânt hoinar
Să -mi alunge gândul amar.
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
Paștele Blajinilor -morților-
Pe aleele tăcute
Mult prea mult înghesuite
Se strecoară printre cruci
Umbre vii ,parcă-s năluci ,
Grea durere ,dor fierbinte
Îi aduce spre morminte .
Sub țărâna răvășită
Plânge o viață neâmplinită,
Plânge lacrima ce-o doare
Sub pământ doarme o floare .
Vântul pașii abia-și simte ,
Ocolind cruci și morminte .
Iz de ceară și tămâie
Să te oprești ,parcă te îmbie,
Chipuri pure și curate ,
De pe cruci te ademenesc ,
Deși-s morți ,parcă trăiesc .
Astăzi ,totuși e-o zi mare ,
Clopotele bat la porți
Este ziua de întânlire ,
Între vii și între morți!...
- -
Tainic șoapta se înfiripă ,
Se aduc vești de la cei dragi !...
Vântul bate din aripă
Toate sunt atât de vagi!...
Mai rămâne doar în urmă ,
Coji de:ouă ,cozonaci ,
Flori și lumânări aprinse
Zi de paște cu cei dragi .
- -
Se așterne iar tăcerea ...
Într-o lume adormită !...
Pe ce căi ?. Și-n care lume
De himere și mistere învăluită ?
Peste cer s-a tras cortina ...
Ce se ascunde după ea ?
Numai Domnul poate spune ...
Și Hristos când va-învia .
- -
Omul taina n-o desleagă ,
El poartă doar un destin ,
Privilegii să-și aleagă ?
De-l primești ...e dar divin !