Category: Poems about death
All author's poems: Caraș Silvia Nicoleta
#ultramakani
Date of posting: 29 декабря 2024
Views: 251
Poems in the same category
Prevestire
Pesemne mă trezesc în vis
Fac ochii mari, ceva de nedescris,
Neîncetat mă minunez, așa ceva
Să vezi și să nu crezi…
E mai presus de noi,
Se naște o dilemă
Tu al cui ești?
Devine o problemă…
Respir adânc, pornesc în căutare
Ma liniștesc, răspund la întrebare
Tu ești! Al meu ursit…
Te vad, abia ce te-am zărit
Te urmăresc, abia îți tin pasul
Te regăsesc, atunci când sună ceasul
N-apuc să-ți spun…
Stânga-mprejur și mă întorc din drum.
Tu ai plecat, eu m-am salvat
Urma o rugăciune, un legănat
Mare păcat când am aflat
Că visul meu, a fost adevărat.
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Copilul sarman
Un copil sarman se joaca cu compasul, ii scapa din mana si isi taie nasul
Baiatul amarat, speriat si turmentat, a cazut pe nas si bratul i a scapat
Rostogolindu-se in durere si suspin, a mai trecut o ora si a murit in chin
Pe lumea cealalta, umplut el plin de ura s-a enervat mai tare, i-a mai cazut o mana
Cu nasul taiat, cu mainile pe jos, s-au enervat baietii, ficatul i-a fost scos
Fara ficat, inima si splina, a mai trecut o ora l au aruncat in mina
In mina abordat, de-un mare bulangiu sa nu-l vada deloc si-a scos ochiu pe viu
Cu un ochi ramas si fara speranta, tarandu-se pe jos a intalnit o rata
Nu era o rata, era o vrajitoare, fermecat el fiind ii scoate un ochi si moare.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Despărțirea
O veste trista am aflat,
Ca tu din lume ai plecat,
Bunica mea, e foarte greu,
Dar știu ca ești la Dumnezeu.
Deja mi-e dor de a ta voce,
De al tău chip, de a ta îmbrățișare,
Fără de tine totul e rece,
Și asta e ceea ce ma doare.
Acum, bunicul trist, singur în casă,
Ii este dor de-a sa nevastă,
De vocea ei dulce ca mierea,
De ochii care-ți luau durerea.
Îmi este dor de bunătatea ei,
De primirea-n casa, călduroasă,
Acum, te duci chiar de nu vrei,
Sa vizitezi bunicu' acasa.
Acum, cu ochii plini de lacrimi,
Înghit în sec, dar n-am ce face,
Au fost distruse multe inimi,
Ce nici acum nu mai au pace.
Florile la cimitir,
Sunt un simplu suvenir,
Dar o piatra prețioasă,
Nu mai este acum acasă.
Înapoi ea nu mai vine,
A plecat cu o dorința,
Nu mai vrea aicea jos,
Unde-i chin și suferință.
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
Prevestire
Pesemne mă trezesc în vis
Fac ochii mari, ceva de nedescris,
Neîncetat mă minunez, așa ceva
Să vezi și să nu crezi…
E mai presus de noi,
Se naște o dilemă
Tu al cui ești?
Devine o problemă…
Respir adânc, pornesc în căutare
Ma liniștesc, răspund la întrebare
Tu ești! Al meu ursit…
Te vad, abia ce te-am zărit
Te urmăresc, abia îți tin pasul
Te regăsesc, atunci când sună ceasul
N-apuc să-ți spun…
Stânga-mprejur și mă întorc din drum.
Tu ai plecat, eu m-am salvat
Urma o rugăciune, un legănat
Mare păcat când am aflat
Că visul meu, a fost adevărat.
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Copilul sarman
Un copil sarman se joaca cu compasul, ii scapa din mana si isi taie nasul
Baiatul amarat, speriat si turmentat, a cazut pe nas si bratul i a scapat
Rostogolindu-se in durere si suspin, a mai trecut o ora si a murit in chin
Pe lumea cealalta, umplut el plin de ura s-a enervat mai tare, i-a mai cazut o mana
Cu nasul taiat, cu mainile pe jos, s-au enervat baietii, ficatul i-a fost scos
Fara ficat, inima si splina, a mai trecut o ora l au aruncat in mina
In mina abordat, de-un mare bulangiu sa nu-l vada deloc si-a scos ochiu pe viu
Cu un ochi ramas si fara speranta, tarandu-se pe jos a intalnit o rata
Nu era o rata, era o vrajitoare, fermecat el fiind ii scoate un ochi si moare.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Despărțirea
O veste trista am aflat,
Ca tu din lume ai plecat,
Bunica mea, e foarte greu,
Dar știu ca ești la Dumnezeu.
Deja mi-e dor de a ta voce,
De al tău chip, de a ta îmbrățișare,
Fără de tine totul e rece,
Și asta e ceea ce ma doare.
Acum, bunicul trist, singur în casă,
Ii este dor de-a sa nevastă,
De vocea ei dulce ca mierea,
De ochii care-ți luau durerea.
Îmi este dor de bunătatea ei,
De primirea-n casa, călduroasă,
Acum, te duci chiar de nu vrei,
Sa vizitezi bunicu' acasa.
Acum, cu ochii plini de lacrimi,
Înghit în sec, dar n-am ce face,
Au fost distruse multe inimi,
Ce nici acum nu mai au pace.
Florile la cimitir,
Sunt un simplu suvenir,
Dar o piatra prețioasă,
Nu mai este acum acasă.
Înapoi ea nu mai vine,
A plecat cu o dorința,
Nu mai vrea aicea jos,
Unde-i chin și suferință.
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
Other poems by the author
Vinovăție pe nedrept
Sunt un copil fără crezare
Eu vinovată-n toate
O fată ce simte acuzare
Şi poate aveți dreptate.
Dar simt durerea ce o port
Că mă distruge-n viaţă
Simt că un suflet este mort
Și că vă dă speranță.
Simt cum se stinge-n fața voastră
Un suflet de nisip.
Mai bine rămân singură
Fără al vostru chip.
Nu sărbătoriile contează
Când eu am pierdut tronul meu
Simt cum toți mă-ndepărtează
Şi aşa va fi mereu.
Vreau doar puțină libertate
Ce e aşa de greu
Vreau să fie egalitate
Și să rămân tot eu.
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !
Soarele singurătății
e soare, vântul a-ncetat să bată
e de înțeles..acum iubește altă fată.
copacul stă și el, se uită trist la mine
căci când îi era rău, mie îmi era bine.
frunza de pe creanga lui stă și ea să cadă,
se duce vara și nu vrea să mă mai vadă.
e dezamăgită că mai voia să stea,
așa cum voiam și eu să stau în inima ta.
Vinovăție pe nedrept
Sunt un copil fără crezare
Eu vinovată-n toate
O fată ce simte acuzare
Şi poate aveți dreptate.
Dar simt durerea ce o port
Că mă distruge-n viaţă
Simt că un suflet este mort
Și că vă dă speranță.
Simt cum se stinge-n fața voastră
Un suflet de nisip.
Mai bine rămân singură
Fără al vostru chip.
Nu sărbătoriile contează
Când eu am pierdut tronul meu
Simt cum toți mă-ndepărtează
Şi aşa va fi mereu.
Vreau doar puțină libertate
Ce e aşa de greu
Vreau să fie egalitate
Și să rămân tot eu.
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !
Soarele singurătății
e soare, vântul a-ncetat să bată
e de înțeles..acum iubește altă fată.
copacul stă și el, se uită trist la mine
căci când îi era rău, mie îmi era bine.
frunza de pe creanga lui stă și ea să cadă,
se duce vara și nu vrea să mă mai vadă.
e dezamăgită că mai voia să stea,
așa cum voiam și eu să stau în inima ta.
Vinovăție pe nedrept
Sunt un copil fără crezare
Eu vinovată-n toate
O fată ce simte acuzare
Şi poate aveți dreptate.
Dar simt durerea ce o port
Că mă distruge-n viaţă
Simt că un suflet este mort
Și că vă dă speranță.
Simt cum se stinge-n fața voastră
Un suflet de nisip.
Mai bine rămân singură
Fără al vostru chip.
Nu sărbătoriile contează
Când eu am pierdut tronul meu
Simt cum toți mă-ndepărtează
Şi aşa va fi mereu.
Vreau doar puțină libertate
Ce e aşa de greu
Vreau să fie egalitate
Și să rămân tot eu.
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !
Soarele singurătății
e soare, vântul a-ncetat să bată
e de înțeles..acum iubește altă fată.
copacul stă și el, se uită trist la mine
căci când îi era rău, mie îmi era bine.
frunza de pe creanga lui stă și ea să cadă,
se duce vara și nu vrea să mă mai vadă.
e dezamăgită că mai voia să stea,
așa cum voiam și eu să stau în inima ta.