S-a stins o stea

Când noaptea-ntunecă creștetul dealurilor
Și-nnegrește limpezi ale lacuri malurilor,
În întunericul ce lumea toată-mi cuprinde
Al tău chip de înger o candelă aprinde.

Căci ochii tăi negri sunt singura lumină,
Smeritul tău zâmbet în cer vise-mi anină
Pe al umărului marmor capu-l plec ușor,
E-o oarecare dulce durere de amor. 

Dulce floare-a copilăriei,
Ce-mpreună cu tine-am crescut
Veștejește-ntra sufletului murdărie,
Din clipa-n care te-am pierdut.

Amândoi dormeam la margine de râu,
Sau prin lanuri aurii de grâu
Și-obișnuiam să privim către stele,
Iar acum ești printre ele.

Mereu în gând te voi avea
Plângând sub luminata stea,
Și tot acolo-am să rămân
Până ne vom revedea.

Iar dacă nu va fi așa,
Înseamnă c-asta ne-a fost soarta:
Să fim singuri pe vecie
Fără nicio bucurie.

A fost, în inima Atenei
Și-n al meu zadarnic dor
Chipul rece-al unei dame,
Chipul crudului amor;

Negre văluri înconjoară
Trupul alb și mlădios,
Dar patima de odinioară
Ascund ochi-i de abanos.

Marmura candide-i fețe
Ce-nflorește ca un crin,
Ascunde-o tristă frumusețe
Care nu-i decât venin.

Ce n-aș da, să nu mai fiu
În lumea asta, așa pustiu.
Să-mi fi lumină, să m-alini
Cu ochii tăi așa senini.

Să lucești, precum o stea,
Ce-mi învie inima;
Să ne privim duios, himeric,
Să-mi scapi viața de-ntuneric.

Iar dacă-mi vei fi, și Soarele va străluci,
În brațe-mi stai, să nu-l pot deosebi
De culoarea părului bălai
Și de-al tău ochilor rai.

Parc-aș vrea să-ți spun ceva,

Dar din răsputeri mă abțin

Ca pentru tine, dragostea mea

Să nu se frângă asemeni petalelor de crin.

Și cât de mult mi-ar fi plăcut,   

Odată să te fi avut;

Odată să-mi fi fost șoptit un cânt,

Cu al tău dulce sărut blând.

Aș fi dorit, un vis să am,

Să ne fi plimbat sub frunzele prinse de ram;

Lumina feței tale să reflecte în ele

Dorința de tine care astăzi piere.

Cade-o ploaie liniștită
Pe-al tău neschimbat obraz,
Iară vântul ce adie
Îmi șoptește cu-al tău glas.

Codrul cel himeric sună
Pe când gura mică tace,
Nu știe cum să-mi mai spună
Că vrei să te las în pace.

El ne știe, dar nu vede
Simte, dar nu poate face
Nici nu poate ca să scrie,
Dară încearcă să ne împace.

Timpul ce gonește harnic
Căci ne vrea pe amândoi,
Nu mai e zadarnic când
Sărut a tale buze moi.

Ș-aud o voce, soptită d-afară

Și ma strigă pe mine, parcă

Și încerc ca s-o ingnor,

Dar în casă-mi intră un negru nor

În timp ce totu-nvie,

Pe-năuntru toate mor

Mortea iară o să vie

Așternându-se peste tot,

Ca un vechi amor

Dară-n casă-mi intră un negru nor

Și încerc ca să-l ignor

Și mă strigă pe mine, parcă

Ș-aud o voce șoptită d-afară.

Mergând de dimineață la cosit

M-am întâlnit cu cineva cu coasa,

Am încercat s-o rog să mă ajute

A râs, s-a-ntors și a fugit fricoasa

N-am înțeles ce vrea să spună

C-a mormăit ceva încet  în barbă,

Am urmărit-o coborând la vale

Și-apoi m-am apucat de treabă

Și cum era o zi bună de coasă

Am dat jos brazdă cu brazdă,

Și că veneau norii de ploaie

Fânul l-am adunat grămadă

Spre seara obosit de muncă

Am revenit la casa noastră,

Și de departe am văzut soția

Semne făcând de la fereastră

Îngândurat am deschis poarta

Și mi-am zărit soția-n prag,

Cu ochii plânși, abia șoptind

Că am pierdut pe omul drag

Atunci gândul rapid s-a dus

La întâlnirea stranie pe deal,

Că cea văzută era chiar baba 

Ce căuta să-mi ia ceva vital

..............................

Nimeni nu scapă de-ntâlnirea

Cu cea trimisă de Cineva de Sus,

Ea vine doar când firu-i rupt

Și viața noastră cu sensul...dus!

Dacă mâine ar fi să mori, ce ai face?

Mă întreb dacă te trece un fior?
Oare cum se simte pe interior?
Ai striga cel mai probabil după ajutor?
Regretându-ți faptele într-un mod chinuitor?
Tot ce faci aici, acum, are consecințe
E singura viață ce ți-o permiți, ține minte

Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,

Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.

Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,

Să împărțim același pat și masa cea din urmă.

M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,

De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,

Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,

Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.

De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,

Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.

S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,

Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.

„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,

A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,

Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,

Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”

Pe pământ este infern,  

când carnea trebuie să înfrunte oțel.  

Muzicieni sarjând spre moarte,  

fără speranțe.  

Violiniști cu inima crăpată  

și basi grei răsună din cer,  

iar dirijorii se tem.

Pic, pic, pic.

Ține-mă încă un pic.

Pic,

Peste oase, și frumoase

Și adormite

Și pline de viermi și de surprize.

Timp,

Zile și veacuri am așteptat 

Să îmi faci inima să bată cu un pic

Mai mult, am ezitat.

Flori,

Plante cu capetele retezate,

Cu frunze mumificate,

De păianjeni, de tine.

Orori,

Am dat noroc cu un diavol

Mi-a zis să facem schimb

Ție să îți dau viața 

Și mie să-mi dea moarte, zi-mi:

Viață,

E tot ce trăiai?

Dorința,

E tot ce îți doreai?

Speranța, 

E tot ce nu aveai?

Nu pot să mai fac un pact cu tine

Când tot te are pe tine

Când tot e despre tine

Când diavolul ești tu.

Un pic, de mă chemai la dialog

Pe stâncă, pe iarbă sau pe un nor

Un pic mai dura teroarea

Un pic te mai iubeam și iară,

Trebuia să se repete, din nou

Un pic? Un pic mai mult?

Arde-mă și fă-mi oasele scrum.