,,Arome de iarnă''
Pădurea neagră sub iarna albă,
Ne prevestește o mare boală.
Puncte cenușii se ivesc în zare
Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.
Era rece zăpada,iar acum s-a topit,
Și a spălat apa oasele de câine
Ce a murit subit la începutul iernii,
Iar lângă el un tablou miraculos -
O cioară pictată pe asfalt
Pe drumul noroios în apusul serii .
Category: Poems about death
All author's poems: Maxim Coberman
Date of posting: 20 февраля
Views: 173
Poems in the same category
Ultima clipă
Vicii pe mină,
Lacrimi pe pat,
Viața nui dulce
Țin în mine și tac
Tristețe în suflet,
Cuțite piaproape,
Ma concentrez
Închid ochii și moarte
De ce să m-apuc?
Și ce să mai fac?
Ce va fi înainte ?
Mă retrag eu și tac,
Dar acum nu mii frică
De spaimă nu mor
Căci ultima clipă
Se trăiește ușor.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Pășea copilul nimănui..
Curge spaima pe buze
Din bolta-nlăcrimată,
Cad gloanțe și obuze
Peste gloata-ndoliată.
Printre ruini ce fumegă
De gemete și strigăte,
Moartea hădă spumegă,
Umblă după suflete.
Băiețașul zdrențăros,
Smiorcăind necontenit
Prin pălcul neguros,
Jalea părintele rănit.
Ce se zbate vlăguit,
Implorăndu-l în surdină,
În iadul dezlănțuit
În răgaz sa nu rămână.
Pășea copilul nimănui
Prin ținutul pârjolit
Cu gustul amărui
Al plânsului înăbușit ..
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Gânduri negre
Ziua trece timpul tace
Nu mai e o cale de întoarcere
O nostalgie mă cuprinde
Citind versuri fara rime
Stau și simt
Cum inima mi-e înghețată în timp
Zburdând îmi tece un gând
Ziua morți va veni și ca nu fulger va lovi
Și în urma va rămâne visul meu distruns de zile
Ma afund în gânduri negre
Nu mai ești,bunico
Nu mai ești,bunico
Decât suspin prin aer
Și-un gând ce-l poartă vântul,
Pe-aici din când in când
Ți s-au dus si florile,
Care-ți creșteau în palme
S-au dus cu tine toate,
Dar au plecat râzând
E goală prispa casei,
Dar nu ți-a șters și umbra
Și parcă-mi faci cu mâna,
În semn de rămas-bun
Nu mai ești bunico,
Dar ai rămas prin toate
Ce-au fost cu tine odată,
Cât ai fost pe pământ
Ultima clipă
Vicii pe mină,
Lacrimi pe pat,
Viața nui dulce
Țin în mine și tac
Tristețe în suflet,
Cuțite piaproape,
Ma concentrez
Închid ochii și moarte
De ce să m-apuc?
Și ce să mai fac?
Ce va fi înainte ?
Mă retrag eu și tac,
Dar acum nu mii frică
De spaimă nu mor
Căci ultima clipă
Se trăiește ușor.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Pășea copilul nimănui..
Curge spaima pe buze
Din bolta-nlăcrimată,
Cad gloanțe și obuze
Peste gloata-ndoliată.
Printre ruini ce fumegă
De gemete și strigăte,
Moartea hădă spumegă,
Umblă după suflete.
Băiețașul zdrențăros,
Smiorcăind necontenit
Prin pălcul neguros,
Jalea părintele rănit.
Ce se zbate vlăguit,
Implorăndu-l în surdină,
În iadul dezlănțuit
În răgaz sa nu rămână.
Pășea copilul nimănui
Prin ținutul pârjolit
Cu gustul amărui
Al plânsului înăbușit ..
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Gânduri negre
Ziua trece timpul tace
Nu mai e o cale de întoarcere
O nostalgie mă cuprinde
Citind versuri fara rime
Stau și simt
Cum inima mi-e înghețată în timp
Zburdând îmi tece un gând
Ziua morți va veni și ca nu fulger va lovi
Și în urma va rămâne visul meu distruns de zile
Ma afund în gânduri negre
Nu mai ești,bunico
Nu mai ești,bunico
Decât suspin prin aer
Și-un gând ce-l poartă vântul,
Pe-aici din când in când
Ți s-au dus si florile,
Care-ți creșteau în palme
S-au dus cu tine toate,
Dar au plecat râzând
E goală prispa casei,
Dar nu ți-a șters și umbra
Și parcă-mi faci cu mâna,
În semn de rămas-bun
Nu mai ești bunico,
Dar ai rămas prin toate
Ce-au fost cu tine odată,
Cât ai fost pe pământ
Other poems by the author
,,Omagiu''
Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?
Împotriva cui lupți ?
În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,
Multe scopuri și nici o învingere,
E evident !
Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,
Cerințele cresc,dar nu ei !
Cine sunt ei ?
Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.
Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.
Nu mai poți ?
Nici eu nu mai pot.
Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.
Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,
Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:
-Îți mulțumim Soare !
Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !
Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !
Un tovarăș ce nu poate trăda !
Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.
Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?
Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!
Un omagiu adus ție pentru a nu uita,
Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !
,,Furtuna''
O vijelie nebună doboară copaci,
Îți taie ploaia ochii tăi
Și copacii uscați îți șoptesc încet
Că vei muri mâine la trei.
Cad oameni precum stâlpii,doborâți de ploaie,
Intră toți în pământul umed și murdar
Iar tu îi ocolești fără a le da crezare,
Și a răsărit un soare.
Și s-a uscat pământul,s-a așternut asfaltul,
Indivizi fără conștiință calcă pe el.
Te mai macină un gând ciudat -
Că vei muri azi pe la trei.
Ieși afară,înecat în tuse
Să-ți aerisești tuberculoza dragă,
Iar tu în parcul verde,cu o batistă albă
Te refugiezi pe o bancă.
Batista e roșie,un pic agitat
Te lovește în cap soarele.
Întunecată e zarea și privirea ta,
Undeva departe lucrează satele.
Ți se face somn,e timpul de amiază,
Obosit de boală îți sar scântei.
O ultimă durere,și te avânți în față -
A murit un om pe la trei.
,,Pe bună dreptate ''
Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,
O umbră ce a fost cândva o siluetă,
Un soare ce s-a luminat pe sine,
Ai fost un bun prieten.
O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,
A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,
Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,
Alături de care s-au liniștit apele.
Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,
Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,
Permite-mi să te felicit dragă,
Acum îmi ești un frate bun.
,,Către o stea de pe cerul întunecat''
Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,
Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.
Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,
Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.
Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,
și lucruri imateriale,
Și prezența ta.
Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.
Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,
Al tău fiu iubit,al tău băiat,
Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,
Un neînțeles geniu al propriei vieți.
,,Un cuvânt dulce''
Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.
Vântul de abia leagănă florile din câmp.
Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,
Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?
Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,
Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.
Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.
Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,
Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,
Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,
Dar stai singur în casă.
Închis în propriile idei,închis în interior,
Prea multe gânduri negative,prea multă ură,
Te zbați în agonie,strigi după ajutor !
Dar toți dorm...
...
Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,
Consumând aerul curat,un aer pur.
Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.
Ar fi oare un protest în adresa mea ?
Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.
La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.
Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .
Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.
Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.
...
Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,
Pentru tine și pentru ceilalți.
În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.
Ca un om bun conform propriei teorii,
Ca un om ce trăiește bucuros.
Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.
Propriul gând bun,propria iubire.
,,Omagiu''
Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?
Împotriva cui lupți ?
În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,
Multe scopuri și nici o învingere,
E evident !
Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,
Cerințele cresc,dar nu ei !
Cine sunt ei ?
Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.
Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.
Nu mai poți ?
Nici eu nu mai pot.
Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.
Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,
Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:
-Îți mulțumim Soare !
Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !
Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !
Un tovarăș ce nu poate trăda !
Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.
Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?
Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!
Un omagiu adus ție pentru a nu uita,
Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !
,,Furtuna''
O vijelie nebună doboară copaci,
Îți taie ploaia ochii tăi
Și copacii uscați îți șoptesc încet
Că vei muri mâine la trei.
Cad oameni precum stâlpii,doborâți de ploaie,
Intră toți în pământul umed și murdar
Iar tu îi ocolești fără a le da crezare,
Și a răsărit un soare.
Și s-a uscat pământul,s-a așternut asfaltul,
Indivizi fără conștiință calcă pe el.
Te mai macină un gând ciudat -
Că vei muri azi pe la trei.
Ieși afară,înecat în tuse
Să-ți aerisești tuberculoza dragă,
Iar tu în parcul verde,cu o batistă albă
Te refugiezi pe o bancă.
Batista e roșie,un pic agitat
Te lovește în cap soarele.
Întunecată e zarea și privirea ta,
Undeva departe lucrează satele.
Ți se face somn,e timpul de amiază,
Obosit de boală îți sar scântei.
O ultimă durere,și te avânți în față -
A murit un om pe la trei.
,,Pe bună dreptate ''
Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,
O umbră ce a fost cândva o siluetă,
Un soare ce s-a luminat pe sine,
Ai fost un bun prieten.
O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,
A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,
Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,
Alături de care s-au liniștit apele.
Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,
Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,
Permite-mi să te felicit dragă,
Acum îmi ești un frate bun.
,,Către o stea de pe cerul întunecat''
Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,
Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.
Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,
Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.
Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,
și lucruri imateriale,
Și prezența ta.
Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.
Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,
Al tău fiu iubit,al tău băiat,
Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,
Un neînțeles geniu al propriei vieți.
,,Un cuvânt dulce''
Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.
Vântul de abia leagănă florile din câmp.
Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,
Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?
Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,
Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.
Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.
Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,
Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,
Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,
Dar stai singur în casă.
Închis în propriile idei,închis în interior,
Prea multe gânduri negative,prea multă ură,
Te zbați în agonie,strigi după ajutor !
Dar toți dorm...
...
Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,
Consumând aerul curat,un aer pur.
Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.
Ar fi oare un protest în adresa mea ?
Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.
La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.
Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .
Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.
Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.
...
Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,
Pentru tine și pentru ceilalți.
În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.
Ca un om bun conform propriei teorii,
Ca un om ce trăiește bucuros.
Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.
Propriul gând bun,propria iubire.