,,Arome de iarnă''
Pădurea neagră sub iarna albă,
Ne prevestește o mare boală.
Puncte cenușii se ivesc în zare
Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.
Era rece zăpada,iar acum s-a topit,
Și a spălat apa oasele de câine
Ce a murit subit la începutul iernii,
Iar lângă el un tablou miraculos -
O cioară pictată pe asfalt
Pe drumul noroios în apusul serii .
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Maxim Coberman
Дата публикации: 20 февраля
Просмотры: 174
Стихи из этой категории
Când o să plec
Doar cadru mă mai ține
Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține
Ploaie, se scurge din mine tot
Biletul spre sfârșit, un zgomot
Căci o să plec curând
Amintiri privind zărind
Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi
Dar tu nu-n cerca să mă salvezi
Nu spun când …sau cum
N-ai prea vrea să ști oricum
Trupul mie de piatră, cad în jos
Dar sufletu’ -i sticlos
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Pleci
Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare
Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară
Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer,
Atunci când te- aruncai in mare...
In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar,
Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva
Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig
Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin,
Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin
Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,
In lumi din care nu te mai întorci vreodată,
Să-mi spui povesti despre copii
Și lupta asta mă omoară, e că un război civil,
Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști
Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic
Moartea învinge întotdeauna...
Îngerul morții
Aripile îți sunt negre,
Sub halat ai doar un ceas.
N-ai vreo coasa,
La perete,
Îmi arăți cum sunt de fapt.
Îmi arăți doar a mea forma,
Fără corpul muribund.
Ca o lampă de lumină,
Ies din cameră,
Zburând.
Nu te-am uitat
Au trecut aproape doi ani
Doi ani de când zaci acolo sub pământ
Nici nu te mai simt,însă tristețe îmi emani
mereu când îți pun lumânări pe mormânt.
Mi-e așa dor de tine
Nici nu știu când trece timpul
Trece,trece și te alungă departe de mine
Așa cu el trece și anotimpul…
Nu s-a mai schimbat nimic pe-aici
Totul e la fel,doar vieți normale
Eu încă port dor de ale tale îmbrățișări
și de saluturile noastre speciale.
N-am să te mint… chiar îmi lipsești
Chiar aș vrea să te mai văd în forma ta originală
Te văd doar prin poze vechi
Chiar și așa n-am nici șansa ocazională.
Sper că ești bine acolo oriunde te aflii
Sper că nu ți-e frig la mâine
Că n-am să pot a le încălzi
N-am să pot a le atinge
Fiindcă tu nu te mai întorci,tu nu mai vii…
Oaste
Trec verile și au sa vină ierni o mie
Si eu tot stau sub sălcii obidoase,
Si simt că pân la vară au să mai fie;
Strigăte-n fulgere și ploi ce udă-n oase.
Peste pământ vin umbrele rapace,
Si eu caut în suvenir un anotimp;
În care n-ascultam vocile nopții,
Si urmele de pași ale lor mei sa prind.
Pacostea mea, are adăpost furtuna,
Ascunsă-n fulgere ce-astupa un război;
A cărui strigate chemă în zadar Fortuna.
Pe-un câmp de jertfe stinse, ce-alcătuie al meu stroi.
Când o să plec
Doar cadru mă mai ține
Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține
Ploaie, se scurge din mine tot
Biletul spre sfârșit, un zgomot
Căci o să plec curând
Amintiri privind zărind
Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi
Dar tu nu-n cerca să mă salvezi
Nu spun când …sau cum
N-ai prea vrea să ști oricum
Trupul mie de piatră, cad în jos
Dar sufletu’ -i sticlos
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Pleci
Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare
Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară
Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer,
Atunci când te- aruncai in mare...
In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar,
Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva
Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig
Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin,
Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin
Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,
In lumi din care nu te mai întorci vreodată,
Să-mi spui povesti despre copii
Și lupta asta mă omoară, e că un război civil,
Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști
Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic
Moartea învinge întotdeauna...
Îngerul morții
Aripile îți sunt negre,
Sub halat ai doar un ceas.
N-ai vreo coasa,
La perete,
Îmi arăți cum sunt de fapt.
Îmi arăți doar a mea forma,
Fără corpul muribund.
Ca o lampă de lumină,
Ies din cameră,
Zburând.
Nu te-am uitat
Au trecut aproape doi ani
Doi ani de când zaci acolo sub pământ
Nici nu te mai simt,însă tristețe îmi emani
mereu când îți pun lumânări pe mormânt.
Mi-e așa dor de tine
Nici nu știu când trece timpul
Trece,trece și te alungă departe de mine
Așa cu el trece și anotimpul…
Nu s-a mai schimbat nimic pe-aici
Totul e la fel,doar vieți normale
Eu încă port dor de ale tale îmbrățișări
și de saluturile noastre speciale.
N-am să te mint… chiar îmi lipsești
Chiar aș vrea să te mai văd în forma ta originală
Te văd doar prin poze vechi
Chiar și așa n-am nici șansa ocazională.
Sper că ești bine acolo oriunde te aflii
Sper că nu ți-e frig la mâine
Că n-am să pot a le încălzi
N-am să pot a le atinge
Fiindcă tu nu te mai întorci,tu nu mai vii…
Oaste
Trec verile și au sa vină ierni o mie
Si eu tot stau sub sălcii obidoase,
Si simt că pân la vară au să mai fie;
Strigăte-n fulgere și ploi ce udă-n oase.
Peste pământ vin umbrele rapace,
Si eu caut în suvenir un anotimp;
În care n-ascultam vocile nopții,
Si urmele de pași ale lor mei sa prind.
Pacostea mea, are adăpost furtuna,
Ascunsă-n fulgere ce-astupa un război;
A cărui strigate chemă în zadar Fortuna.
Pe-un câmp de jertfe stinse, ce-alcătuie al meu stroi.
Другие стихотворения автора
,,Furtuna''
O vijelie nebună doboară copaci,
Îți taie ploaia ochii tăi
Și copacii uscați îți șoptesc încet
Că vei muri mâine la trei.
Cad oameni precum stâlpii,doborâți de ploaie,
Intră toți în pământul umed și murdar
Iar tu îi ocolești fără a le da crezare,
Și a răsărit un soare.
Și s-a uscat pământul,s-a așternut asfaltul,
Indivizi fără conștiință calcă pe el.
Te mai macină un gând ciudat -
Că vei muri azi pe la trei.
Ieși afară,înecat în tuse
Să-ți aerisești tuberculoza dragă,
Iar tu în parcul verde,cu o batistă albă
Te refugiezi pe o bancă.
Batista e roșie,un pic agitat
Te lovește în cap soarele.
Întunecată e zarea și privirea ta,
Undeva departe lucrează satele.
Ți se face somn,e timpul de amiază,
Obosit de boală îți sar scântei.
O ultimă durere,și te avânți în față -
A murit un om pe la trei.
,,Pe bună dreptate ''
Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,
O umbră ce a fost cândva o siluetă,
Un soare ce s-a luminat pe sine,
Ai fost un bun prieten.
O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,
A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,
Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,
Alături de care s-au liniștit apele.
Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,
Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,
Permite-mi să te felicit dragă,
Acum îmi ești un frate bun.
,,Un cuvânt dulce''
Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.
Vântul de abia leagănă florile din câmp.
Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,
Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?
Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,
Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.
Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.
Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,
Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,
Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,
Dar stai singur în casă.
Închis în propriile idei,închis în interior,
Prea multe gânduri negative,prea multă ură,
Te zbați în agonie,strigi după ajutor !
Dar toți dorm...
...
Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,
Consumând aerul curat,un aer pur.
Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.
Ar fi oare un protest în adresa mea ?
Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.
La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.
Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .
Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.
Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.
...
Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,
Pentru tine și pentru ceilalți.
În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.
Ca un om bun conform propriei teorii,
Ca un om ce trăiește bucuros.
Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.
Propriul gând bun,propria iubire.
,,Omagiu''
Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?
Împotriva cui lupți ?
În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,
Multe scopuri și nici o învingere,
E evident !
Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,
Cerințele cresc,dar nu ei !
Cine sunt ei ?
Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.
Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.
Nu mai poți ?
Nici eu nu mai pot.
Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.
Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,
Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:
-Îți mulțumim Soare !
Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !
Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !
Un tovarăș ce nu poate trăda !
Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.
Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?
Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!
Un omagiu adus ție pentru a nu uita,
Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !
,,Manifest Cerului''
Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,
O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.
Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților
Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.
Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă
Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.
O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni
Important e marșul,nu durerea mamelor.
O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari
O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.
Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,
Împotriva ta,în favoarea regimului.
Împotriva familiei,împotriva prietenilor,
Împotriva celor care te înconjoară,
Vei fi cel mai bun slujitor,
Dar mai puțin bun pentru țară
...
O dimineață înzăpezită,prin troienele mari
Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,
Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,
A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.
Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .
Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.
Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,
Afară se întunecă,norii încep să plângă.
Soarele se mărește și vine spre pământ,
Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.
Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.
Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,
Cad spirite încinse,cade lumea toată.
Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,
Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.
...
În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.
Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.
Și prin curaj și demnitate vei înainta,
Ferit de a luptei impotență.
La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,
În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,
Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,
Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,
La o parte de relele lumii.
În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,
Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,
Nefiind singur,iubit de cineva,
Luminată mereu să fie viața ta.
Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,
Te simți uitat de lume,uitat de tot,
Nu uita că-ți este cineva alături,
Printr-o prezență spirituală,în acel loc.
Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,
Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,
Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.
,,Furtuna''
O vijelie nebună doboară copaci,
Îți taie ploaia ochii tăi
Și copacii uscați îți șoptesc încet
Că vei muri mâine la trei.
Cad oameni precum stâlpii,doborâți de ploaie,
Intră toți în pământul umed și murdar
Iar tu îi ocolești fără a le da crezare,
Și a răsărit un soare.
Și s-a uscat pământul,s-a așternut asfaltul,
Indivizi fără conștiință calcă pe el.
Te mai macină un gând ciudat -
Că vei muri azi pe la trei.
Ieși afară,înecat în tuse
Să-ți aerisești tuberculoza dragă,
Iar tu în parcul verde,cu o batistă albă
Te refugiezi pe o bancă.
Batista e roșie,un pic agitat
Te lovește în cap soarele.
Întunecată e zarea și privirea ta,
Undeva departe lucrează satele.
Ți se face somn,e timpul de amiază,
Obosit de boală îți sar scântei.
O ultimă durere,și te avânți în față -
A murit un om pe la trei.
,,Pe bună dreptate ''
Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,
O umbră ce a fost cândva o siluetă,
Un soare ce s-a luminat pe sine,
Ai fost un bun prieten.
O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,
A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,
Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,
Alături de care s-au liniștit apele.
Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,
Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,
Permite-mi să te felicit dragă,
Acum îmi ești un frate bun.
,,Un cuvânt dulce''
Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.
Vântul de abia leagănă florile din câmp.
Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,
Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?
Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,
Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.
Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.
Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,
Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,
Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,
Dar stai singur în casă.
Închis în propriile idei,închis în interior,
Prea multe gânduri negative,prea multă ură,
Te zbați în agonie,strigi după ajutor !
Dar toți dorm...
...
Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,
Consumând aerul curat,un aer pur.
Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.
Ar fi oare un protest în adresa mea ?
Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.
La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.
Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .
Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.
Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.
...
Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,
Pentru tine și pentru ceilalți.
În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.
Ca un om bun conform propriei teorii,
Ca un om ce trăiește bucuros.
Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.
Propriul gând bun,propria iubire.
,,Omagiu''
Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?
Împotriva cui lupți ?
În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,
Multe scopuri și nici o învingere,
E evident !
Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,
Cerințele cresc,dar nu ei !
Cine sunt ei ?
Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.
Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.
Nu mai poți ?
Nici eu nu mai pot.
Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.
Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,
Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:
-Îți mulțumim Soare !
Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !
Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !
Un tovarăș ce nu poate trăda !
Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.
Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?
Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!
Un omagiu adus ție pentru a nu uita,
Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !
,,Manifest Cerului''
Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,
O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.
Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților
Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.
Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă
Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.
O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni
Important e marșul,nu durerea mamelor.
O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari
O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.
Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,
Împotriva ta,în favoarea regimului.
Împotriva familiei,împotriva prietenilor,
Împotriva celor care te înconjoară,
Vei fi cel mai bun slujitor,
Dar mai puțin bun pentru țară
...
O dimineață înzăpezită,prin troienele mari
Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,
Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,
A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.
Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .
Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.
Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,
Afară se întunecă,norii încep să plângă.
Soarele se mărește și vine spre pământ,
Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.
Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.
Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,
Cad spirite încinse,cade lumea toată.
Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,
Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.
...
În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.
Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.
Și prin curaj și demnitate vei înainta,
Ferit de a luptei impotență.
La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,
În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,
Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,
Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,
La o parte de relele lumii.
În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,
Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,
Nefiind singur,iubit de cineva,
Luminată mereu să fie viața ta.
Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,
Te simți uitat de lume,uitat de tot,
Nu uita că-ți este cineva alături,
Printr-o prezență spirituală,în acel loc.
Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,
Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,
Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.