,, Aprilie - Mai''

A căzut în ceață un trup neînsuflețit

Acolo unde sunt crizanteme roșii,

Sunt gata să aștept până la infinit 

Momentul când se vor întâlni ochii noștri.

Un licăr de lumină ce se ivește în zare

Ar putea fi luminițe de pe brad

Sau sub o piatră goală o lumânare

Unde de la vijelie crucile cad.

Ziua de mâine s-ar putea să nu vină

Să nu ne aștepte nici pe mine nici pe tine 

Așa că măsoară-ți visurile ce le ai în inimă

Și păzește-ți inima să nu moară mâine.

Fiecare petală își are propria floare,

Un loc special destinat pentru a străluci,

E destul ca cineva să-ți răspândească polenul

Iar celelalte zeci se vor ivi din semințele tale.

Fiecare rază își are propriul soare,

Un sector întunecat ce îl poate încălzi.

Acolo unde e nevoie de tine îți vei demonstra lumina,

Cei care duc lipsă te vor ruga să rămâi.

Fiecare picătură își are propria sa  ploaie,

Un loc destinat pentru a cădea.

Asta ar putea provoca suferință la oameni

Dar în cantități mici viața o poate stimula.

Fiecare literă își are propriul său text,

Un pasaj necesar în care va fi inclus,

Într-o bună zi i se va găsi rostul

Acelui cuvânt nespus.

Între raze de soare și blocuri de beton,

Între case pustii și un suflet gol 

Poate fi iubire ,una fără condiții

Să fie o dragoste pentru om.

Sexul nu e dragoste ,un animalic instinct

Iubirea nu golește sufletul ci îl umple dragă

O valoare deosebită ce trebuie apreciată 

Căci dragostea ca și viața moare subit.

Iubește și vei fi iubit sigur cândva 

A iubi înseamnă să-ți trăiești frumos viața

Și dacă ai putea să-i oferi sentimente cuiva

Atunci să știi i-ai dăruit o speranță.

Dragostea e un lucru frumos și suprem

Mai luminos decât soarele de pe cer

Așa că iubește mereu.

Din pumnul meu ,în coasta ta, 

Din inima mea adânc în viața ta,

Și în lumea ta strălucim ca o stea,

Te vom găsi chiar și acolo unde se retrage zeul Ra.

Poeți, fără fețe acoperite suntem secreți,

Peste umbra ta fără trup suntem discreți,

Te temi de viață și te temi de moarte

Chiar dacă ești realist , nu ai speranță pentru toate.

( Ezer Kenegdo)

Umbră indigenă în căutări subite de lumină.

Și-a uitat numele care nici tu nu-l ții minte.

Eu te-aș fi numit om cu aștepări pripite, deși nu te cunosc,

Deși după, când erai ignorat de sine,

Acel ce te știe m-a numit ,, Preaiubit'', recunosc din ape, m-a uimit.

,,Prieten așteptat și dorit'' , în ochi noi învață să iubească,

Omul ce mi-a zis cândva să las tot ,să-l urmez și voi fi fericit.

M-a așteptat și mă rabdă,curios.

(Mireille - Jeanne)

Chiar îi pasă.

Cerneală-ntunecată pe-o pagină lividă,

Circulare mișcări cu mâna avidă,

Cuvintele-i planează-n șiroaie fluide,

Pân' ce metaforele-i devin lucide.

Așa portretu-i, aplecat puternic, amplu,

Respirând greoi peste-al creației sale ansamblu,

Își preia conturul aievea. Un om simplu, un poet,

Trăind din grele sentimente ce-l sfâșie-n secret.

(Poet Secret)

Bolnavi. Dar medici.

Noi vă infectăm. Adevăr vă prescriem.

Din spitale va scoatem și în lume va aruncăm!

Acolo nu mai suntem medici. Suntem anormali.

Identificând boala, ea se asimilează în noi.

Noi n-avem mască, Noi nu suntem ca voi.

Nu ne mândrim când cuvântul doare,

Ci doar adevărului suntem loiali.

(Elda)

Un strigăt de ajutor, 

Înfundat în plâns dogoritor,

Ascunzi în lacrimi -

Ce nu rostesc cuvintele.

Pășești în întunericul viselor tale:

Răscolești abisul

Și cauți paradisul 

Și strigi... dar nu aude nimeni.

(Nor de Plumb)

 Identitatea mea, e plumb ce-l port de mic în ochi,

Îl simt din ce în ce mai greu.

În inimă-ncerc să ascund aceste gropi

Chiar dacă zborul mi-i încurcat mereu.

Văd briza ce aruncă în aer gânduri

Și parcă plânge sufletul cumva,

Încerc să-mi scriu viața în rânduri,

Uitat-am în minte vocea ta.

(Nu știu)

Nu vreau să fiu discret - 

Identitatea doare.

Pășind pe-o scară lungă 

Societatea moare.

Atunci - eu voi scrie,

Iar tu vei scri cu mine,

Și ne întoarcem ambii, 

Cu inima-n iubire.

Acceptă Poeții Secreți drept constelația cea mai întunecată,

Cât de tare nu ar lumina stelele noastre Oricum vom fi înconjurați de o beznă totală.

Fiecare pereche își găsește destinul prin Valea Trandafirilor,

Însă emoțiile mele negative percep cimitirul Visterniceni drept parcul iubirii.

Privesc pietrele de mormânt și văd cum trăiesc răposații.

Pentru mine cei vii sunt morți demult iar lor de mine deloc nu le pasă.

Gândurile suicidale să le arunc cât mai departe,

Fericirea vieții să o pot simți din toate,

Experimentele Căii Lactee asupra vieții mele

Să fie decodificate la fel ca importanța anumitor ,, stele''.

Aceeași luptă cu sine,între noapte și zi,

Dintre întuneric și lumină, vedem care primul se va trezi.

Ziua la plimblare obișnuiesc să se ivească mai multe cupluri,

Însă până deseară s-ar putea să se transforme în trupuri.

Manipularea acestor cuvinte , ai putea să le numești trucuri,

Îmi cer iertare pentru că ți-am deranjat somnul, sper să

nu te superi.

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

Atâția oameni și nicio ființă,

Doar blocuri de ghips așezate în rând,

O masă inertă lipsită de voință,

Schițată în grabă pe-un soclu de gând.

Sunt mii de profile tăiate în piatră,

Sunt pași rigizi ce se-aud pe trotuar,

Niciun fior și nicio vatră,

Doar marmură rece și timp secular.

Suntem mereu reci monumente,

Purtăm în priviri un îngheț sideral,

Doar forme, volume, fragmente,

Aliniate pe un vechi piedestal.

Fiecare e-o mască sculptată solemn,

Un bronz obosit ce nu poate iubi,

O lume de ceară, de fier și de lemn,

În care și zeii au prins a muri.

Dar undeva, într-o crăpătură ascunsă,

O singură floare din piatră a crescut,

Cu petale subțiri și de rouă atinsă,

Sfărâmă în tăcere granitul tăcut.

Ea sângeră roșu pe marmura dură,

O pată de viață în juru-i stingher,

Și-un singur parfum dintr-o vie făptură

Întoarce privirea statuilor spre cer.

În prea înaltul cerului există sigur viață

Dar sunt ani prea puțini să poți ajunge

Nici gândul nu poate răzbi așa distanță

De licăre o noapte în zori ușor se stinge.

Cu mâna ușor pare ,să poți atinge luna

Să vezi pe stele cum licăresc în palma ta

De poți visa măcar ,îndepărtezi furtuna

Ce nu vrea să te lase ,când vrei a încerca.

Și mintea sănătoasă de poate să reziste

Să poată a discerne ,pe margine de vis

Opreliști dă la suflet pe calea stării triste

Aproape simte iadul și nu pe paradis.

Feerică visare pe un crâmpei de clipă

Animă zborul lin pe calea către stele

Dar frica de trezire pe gând se înfiripă

Sădește îndoiala ce mișcă aripi grele.

Sunt luminițe mii pe cerul prea senin

Dispar și reapar în bezna nopții tale

De scapi de aripi grele și le atingi puțin

În beciul minții tale e multă alinare. 

Spectacolul splendid în dansul licăririi

Pune balsam pe suflet ,tresaltă inima

Trăirea îi sublimă pe cactusul iubirii

A fost prea mult pierdută,simte a învia.

În focul nebuniei doar mintea e prezentă

Închipuitul o zbughește și scapă neatins

Furtuna peste bine ,doar pare indolentă

Renunță să privească cum cerul ai atins.

Născut în Chișinău, pe-un drum de lumină,

Cu suflet de foc, dar cu viață puțină.

Într-o lume gri, fără multe culoare,

Danic visa… cu inima mare.

Crescut printre lacrimi, cu gânduri de fier,

A învățat singur cum să zboare-n eter.

Nu fumează, nu bea, nici n-a dat înapoi,

Deși viața l-a pus, deseori, în nevoi.

Poezia i-e refugiu, muzica – armă,

Din rime își face un scut, o alarmă.

Scrie despre iubire, despre Olga, destin,

Despre vise călcate și speranță din plin.

În haine de rege, dar cu buzunare goale,

Danic rămâne demn, nu cere nimic în cale.

Se poartă ca-un domn, respectă oricine,

Chiar dacă în lume, respectul e puține.

Cu versuri și beat-uri, construiește imperii,

Dar nu uită trecutul – dureri și tăceri.

Din chirie plătită și mâncare atentă,

Își face viitorul cu voință ferventă.

E mai mult decât rapper, e un glas pentru toți

Ce au plâns în tăcere, cu inimi de gheață și ochi roșii-n nopți.

Danic nu cântă doar note, ci viața ce doare,

Și speră că-n lume, va aduce culoare.

Ma framanta mult

Gandul ca am sa fiu adult

Si ca n-am sa realizez

Tot ceea ce-mi doresc

Ma framanta gandul

Ca nu am sa mai simt vantul

Ca o sa ma las purtat de nori

Si am sa fiu gasit in ale adancii comori

Ma gandesc

La tot ce vreau sa deslusesc

Tot ce vreau sa memorez

Pe carti,litere si foi sa ma concentrez

Portalul literaturii

Este linistea viiturii

Viata e o viitura

Care nu trece spunand din gura

Ma gandesc

Ca-s o enigma de neinteles

Si de tot ma folosesc

De carti,stilouri si pixuri

Ca sa patrund ale lumii visuri

Ma gandesc

Cat pot sa mai controlez......