Odihnă veșnică!

Muza mea unde ești ?

Mai stai și spune -mi povești

Poveștile tale-s frumoase

În suflet  și-n gânduri rămase.

Ajută-mă muza mea 

Să scriu pe hârtie 

Povestea mea și a lor

Cine știe , povestea poate fi adevărată

Ascunsă într-un scrin al inimii

Și uitată...

Mititel și drăgălaș

Greieraș ,botezat de naș,

Campion la sărituri

Prin fânețe și păduri .

Douâ antene poartă în frunte

Cântăreț  din vale-n munte,

Și-și acordă  lira bine

Cu acorduri  foarte fine.

Dă concerte minunate

Mai în fiecare noapte

Și așa face toată vara

Tot cu scrpca și chitara.

Ocupat cu deplasarea

Uită că se duce vara,

Și că e goală cămara:

Iar când toamna se așterne

Și din nori  ,stropi reci se așterne

Micul nostru  greieraș

Ca un trubadur trufaș ,s-a retras.

Casă n-are, nici provizii

Se hrănește cu iluzii;

Dar povestea ne mai spune

C-a umblat după împrumut

O ,așa insultă ,unde s-a

Mai pomenit?...

AUD  IAR ȘOAPTE, VIN DE DEPARTE,

VIN  PARCĂ  DIN  NOAPTE,PE  FRUNZA  ÎN  DUNGĂ,

VÂNTUL  LE-ALUNGĂ,LE  MÂNĂ  ÎN  ZARE,

SPRE  SOARE  RĂSARE.

VIN  IAR  ȘOAPTE  DE  PRETUTINDENI ,SE  CER  CHEMATE

SE  CER  CHEMATE,VEȘNICE  ȘOAPTE...

LE  SIMT  LÂNGĂ  MINE  ,SUB BRAZDĂ-N  GRĂDINĂ

UNDE  SUNT  MOȘII  ȘI  STRĂMOȘII ACESTORI  MELEAGURI.

NE CHEAMĂ  LA  FAPTE , NE-NVAȚĂ  DE  BINE:

CLĂDIȚI  VIITOR  PESTE  RUINE,

NE  SPUN ,STAȚI  DE  STRAJĂ LA PORȚI  DE  CETATE,

AVEȚI  O VATRĂ  ȘI -O   CASĂ  , E ÎN  PUTEREA  VOASTRĂ

SĂ  FIE  FRUMOASĂ.  ALĂTURI , UMĂR  LA  UMĂR,

CÂND  VREMEA O CERE  ȘI  LA  BUCURIE  ȘI  LA  DURERE.

SĂ  FLUTURE  STINDARDUL ÎN  VÂNT  ;

ROMÂNIE, VATRĂ  STRĂBUNĂ  ,

TREI  FRUMUSEȚI  LEGATE  ÎN  CUNUNĂ!

Unde-i zâmbetul șăgalnic,

Unde-i mângierea pură,

Unde-i fructul crud din floare

Îvvelit în pânza-i nudă?

Tot e marfă  pe tarabă,

Tot-i văz și-i  dezbrăcat,

O, tu, suflet de fecioară

Lumea-i toată un păcat...

Am văzut cum orele ,zilele ,zboară

Azi sunt tânăr ,iubesc,

Azi ,mâne -s aproape bătrân

Ce am iubit ,am uitat

Ce fac cu zilele ce vin?

Măcar să ascult : ploaia  și  vântul

Ele  vor ști unde mi-i mormântul

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

Sub sabia mea de fier,

Dușmanii vor cădea.

De sabia mea de fier,

Toți se vor temea.

Autor:  Alina Zamurca 🎀

Ma uit la inima mea goală

In corpul meu fost’ feudală,

Nici soarele n-o poate incalzi,

Nici un chip frumos n-o poate inveseli.

Se uita si ea la mine,

Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,

Urlu dupa ea sa vina inapoi,

Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.

Soarele a apus,

Iar inima mea s-a dus.

Am ramas goala si neajutorată,

De parca nu eram asa odată.

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Bătrânul cu turban şedea pe bancă,

Îmblându-și degetele-n barba albă

Și, cu privirea cerului senin,

Sorbea trecutu-și ca un elixir.

Zâmbea tăcut la umbra unui nuc,

Și gându-i iureș traversa-n văzduh.

Nimic nu-i pare a fi real,

Dar nici a amăgire-n van.

Cuprinde spațiul dimprejur

Cu brațul drept deprins pe-un trup

Ce n-a îmbrățișat de mult.

Dar parcă aievea, un plăpând crud tremur...

O uliță, o horă-n sat, un glonț, o vatră, un samsar, o șură-n foc, din cal măgar, trei fete, un năduf amar... 

Bărbia-i lunecă în piept, visu-i firav mocnește...

Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!