Tânguire

Caut ceva adânc în subconștient,

Tu apari ca ghioceii în martie...

Sortez amintiri, mă mișc foarte lent,

Tu apari ca stelele-n noapte.

Găsesc în final o falsă trăire,

Te bucuri de fericirea mea...

Cad într-un abis orbit de iubire,

Te vezi, eu nu ma văd în ea.

Rămân zăpăcit în cătunul uitat,

Știu cum te uitai la mine...

Trec prin orașul acum pictat,

Și mi se scurg lacrimi de melancolie.

Mă regăsesc, mă ridic și merg,

Nu mai contezi pentru mine.

Cad în oglinda pe care o sparg,

Am loc pentru beatitudine.

Și astfel am devenit mai atent

Mai mult ca niciodată,

Să nu mai caut în subconștient

Clipele de altă dată.

Lucrurile merg pe dos...

Tu m-ai iubit cu toata ființa și m-ai strigat

Iar eu orb și surd nu am surprins chemarea

Ai insistat, mi-ai desenat, mi-ai scris...

Eu nu mi-am deschis ochii să vad fericirea

Te-ai suparat și eu nu stiam de ce

Ne-am îndepartat, nimic nu era lafel

Viața și-a facut treaba și ai pe cineva

Iar eu speram să pot reveni la ce eram...

Iar când mă gândeam cel mai mult la tine

Ne-am întalnit în lumina nopții pe o trecere de pietoni

Tu aveai un suflet pereche, eu doar la tine ma gândeam

Și în lumina nopții ți-am răpit o clipă

Ce s-a simțit ca mulți ani de liceu pierduți

Mă uitam în ochii tăi ce straluceau pe fond întunecat

Dar am trecut fără a mă opri

Un simplu "salut" nu e îndeajuns

Vreau să știu tot ce ai mai făcut

Nu conteaza că iubesti pe altul

Tot esti acea fată perfectă din inima mea

Lasă-mă să-ți fiu măduva spinării

Cu brațe de fibre, cu nervi de iubire

Ca să poți simți tot, să te simt pe tine

Lasă-mă să preiau controlul

Să știu ce vrei să spui, ce gândești

Să îți văd perspectiva, ce iubești

Lasă-mă să-ți fiu măduva spinării

Voi fi alert, te protejez

Sunt egoist, exagerez?

Lasă-mă să te susțin

Voi fi acolo, in spatele tău

La propriu, îți voi face rău?

Lasă-mă să mă gândesc

Să-ți fiu acolo, să fiu mut

Nu de asta m-am temut?

Nu mă lăsa să-ți fiu acolo

Gandesc prea mult, alo... ALO?

Atunci cand ma gandesc la tine

Simt ca plutesc in zero gravitatie

Nimic pe lume nu e mai usor

Decat sa iti spun cat de mult tin la tine

Nu pot sa cred ca am ajuns intr-un punct

Si lucrurile au continuat de la sine

Vreau sa stii ca ma pot schimba

Si iarasi ma gandesc la tine

Cu ochii înlăcrimați de dor

De casă și de-al tinereții odor

Cu suflet de copil matur

Jurăm iubirea fără cusur

Cu multe clipe-n buzunar

Cu speranțe și gust amar

Cu toate cele ce mai vin

Stăm în pat cu baldachin

Cu viitorul ce ne-asteaptă

Suntem al celuilalt soartă

Și așteptăm să-mbătrânim

Amintiri să retrăim.

Pe câmpul cu flori omonime

Tu vii să-mi spui sinonime

Pentru acest cuvânt, “iubire”

Iar eu nu îmi pot veni în fire

Mă rogi să îți dau antonime

Dar nu am cuvintele la mine

Și nu știu cum sa îți spun pe loc

Că sentimentul este reciproc

Și chiar atunci în fragedul moment

Mi-ai furat un sărut atât de ardent

În care m-am topit fără să realizez

Însă pe care de mult timp îl visez

Iar, când îmi revin din frenezie

Sinonimele vin ca într-o poezie

Pentru cuvântul acela, “iubire”

Pe câmpul cu flori omonime

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Atâtea dureri...

Atâtea întrebări fără răspuns.

Atât de multe răni sângerând.

Săgeți înfipte în inimă.

De nimeni înțelese.

De multi batjocorite.

Răni dureroase.

De nimeni mângâiate.

Strigând după ajutor.

Ei părând surzi.

Nori negri atât de grei.

Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.

Zilele trec.

Durea devine tot mai insuportabilă.

Cel rău șopotind... fă-o.

Dar nu vreau a mea mamă să sufere.

Nici în Foc să ard o veșnicie.

Să fie ăsta sfârșitul?

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coada momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

Complet aprins când încerc să salvez,
Morții de viață, de o altă problemă,
Scenariul mă înțeapă până ecranizez,
Crizele prin firele desenate sub dermă,

Peste rană, lângă ramă, colorând prin vene, cu spaimă
Orbit de poveste... obosesc,
Slăbit, flămând, mă văd cum cresc,
Într-un salvator problematic, însetat,

Portretizat în fantezii sălbatice, îngâmfat,
Salvând ce am pierdut într-un mod stupid,
Oglindit de amintiri – trezit în vid.
Rigid, surprins de noi lumini,

Ca un bec stins printre spini,
Între crini înviind o încercare
La recreere, trăind cu secare,
Uit de gust și sper la savoare.

Dă-mi doar o direcție,
Măcar o nouă proiecție,
Să uit de proasta adorație
Pentru vise moarte și prezent fără reacție.

Tată știi ,și eu știu că  mama

Are un loc în inima mea ,

Și acolo va rămâne .

Dar și tu ,ai locul tău

Alături de ea .

Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori

Și arde o lumânare ,

Sunteți aevea ,parcă vii ,

Și stați în așteptare .

Eternitatea e încăpăroare ,

Pe pământ viața-i trecătoare

Ne pregătim de drum

Chiar de la început

Contra morții nu avem nici -un scut !

Primavara-n suflet sau doar printre noi?

Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.

Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,

O singura alinare,sa-mi fie de temut.       

Cat de fragil si tandru,este un simplu om,

Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.

Transformand realitatea, intr-un vis lucid

Rasunand din rasputeri,urletul neauzit. 

De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?

Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.

Prea multa rautate,durere si suspin,

Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.

Un sir lung de ganduri,despre viata toata 

O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.

Dar ce sens au toate framantarile interioare?

Daca la final,moartea are rezolvare.