Uneori

M-ai făcut din lut

Eram morman la început

Apoi cu mâini de priceput

M-ai modelat precum ai vrut

Și m-ai copt, cu multă grijă, tu nu știi cât a durut

Și m-ai vopsit, ca o copilă, forme, flori,  cum ai știut

Și m-ai vândut, fără de milă, nu știu cum de ai putut

Și-atunci, pregătit pentru al meu scop, am luat-o de la început

Și m-am ciobit

Și-apoi m-am spart

Așa rapid s-a terminat

Viața unu-i vas de-argilă

Îți spun eu, e cam fragilă

Iar sculptorul cu lutu’-n mână

Este si va fi țărână

Râdeam cu tine

Totul era bine

Râdeam amândoi

Nu mai suntem noi

Știam prea bine

Ma gandeam la tine

Stiam și noi

Vino inapoi...

Îți spun ca esti îndeajuns pentru mine

Pe malul lacului ce se golește în neștire

Șoapte suave se disting din departare

Curenții de aer conferă formă apei

Ne uitam și noi în balta de cer

Seninul dintre nori sclipește 

Precum soarele creează raze de speranță

Așa amandoi ne îmbrățișăm

Ne încălzim cu trupurile de țărână

Ne răcim atunci când bate vântul

O singură lacrimă e necesară

Să știu că vrei să vezi viitorul

Îți spun ca vei avea ce îți dorești

Iar tu vrei doar fericire 

Atunci pe loc buzele sau atins

Ochi ne priveau din departare

Simteam momentul ca niciodată

Amintirile rămân, ma fac sa plâng

Ochii, sentimentul nu se uită

Stau plângâd lânga mormânt.

Atunci cand ma gandesc la tine

Simt ca plutesc in zero gravitatie

Nimic pe lume nu e mai usor

Decat sa iti spun cat de mult tin la tine

Nu pot sa cred ca am ajuns intr-un punct

Si lucrurile au continuat de la sine

Vreau sa stii ca ma pot schimba

Si iarasi ma gandesc la tine

Îmi plac florile de nu mă uita

Ele reflectă cerul infinit

Albastru neîntrerupt de nori

Albastru neîntrerupt de noi

Plăpânde și cu petale mici

Frumoase și cu multe înțelesuri

Oglinda sufletului, ochii

Oglinda sufletului, ochi albastrii

Flori de câmp răsfirate pretutindeni

Păstrează amintirile tuturor

Sentimente de dor și tristețe

Sentimente de "nu te voi uita"

Albastru ca reflexia in apa

Albastru ca cerul de ieri

Albastru ca ochii de mâine

Albastru de "vreau sa te uit"

Singur călăuzit de vise.

Plimbări pe străzi cu becuri stinse.

Gânduri grele, la acasă...

Eu n-aș vrea, dar iar mă lasă.

Merg, alerg, fac tot ce pot.

Ce se-ntamplă nu socot.

Ce va fi, ceva să fie...

Timpul, dedicat doar mie.

Dar singur nu-s, ci-nconjurat.

Visul e acum uitat.

Lumina unei lămpi rămâne...

Acasă sunt, și chiar si mâine.

N-am sa plec, dar am sa plâng.

Timpul trece, la toți prin gând.

E ca o capodoperă,

Tot ce-a fost si nu s-a scris,

Era demult sortit uitarii

Căci eternul monstru din abis

Din amintiri hranea călăii

Nu mai era nici paradis

Si nici flori de primavara,

Un pustiu de nedescris

Speranta aștepta sa moara

De-atunci noi le transformam in vis

Si le pastram in fiecare seara

Ca sa fim liberi in sfarsit

Sa nu fim sclavi de-odinioara

Zilele treceau necontenit

Si multe vise s-adunara

Si nimeni nu s-ar fi gandit

Ca nu demult ele erau sa piara.

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Când fericire e îi mulțumim lui Dumnezeu

Când e durere Îl rugăm s-aducă bine

Ultimă șansă cați în ceruri când e greu

Căzând rănit pare că nu ascultă nimeni

Ești răzvrătit, ar spune mulți, un fariseu

Ar fi mai bine să citiți atent prin carte

Să fii mai bun, să fii onest poate fi greu

Țineți prieteni și familie  aproape

Hazardul reavăn e stăpân, și e ateu

Tu ești speranța de mai bine pentru mâine

Puțin noroc și cutezanță nu-i clișeu

Mâinile tale sunt puterile divine

Un ecou reflectă o voce.

O voce se poate estompa în depărtare

și poate chiar avea o rezonanță cosmică.

O voce se aude doar atunci când

cineva vorbește.

Imaginați-vă ecoul unui monolog

care devine piesă de teatru.

Un cuvânt se eliberează de sine,

nemaifiind legat de originea sa~

pentru a deveni fantomatic;

o fantomă nu mai aparține niciodată

sinelui uman din timpul vietii.

O fantomă poate semăna chiar

cu rămășițele traumatizate

ale acelor vrăjitori care țipă și

care au intentii morbide.

Un cuvânt este o idee tangibilă;

folosim cuvintele pentru a forma

expresii vocale.

Uneori, impactul expresiilor grele

poate genera

o neliniște seismică în jur;

efectul de fluture sau

schimbare la față și transfigurare;

a țese povești în ceață;

tonurile răutăcioase și

splenice pot deveni ecouri

pe vârfurile de munte,

acolo unde rugăciunile devin mesaje

către cer; ascensiune; clarviziune;

îngenuncherea în rugăciune,

în ciuda tensiunii dinților încleștați,

se face doar atunci cand avem idei esențiale

si care, in anumite circumstante,

sunt efectul unor revelatii divine.

Orice idee esentiala are întotdeauna

nevoie de inspirație, inspiratie 

care se gaseste intotdeauna doar

în cuvintele adânc înrădăcinate;

a crea versuri melodioase care

captivează inimile tuturor

celor care ascultă.

Imaginați-vă cenușa acelor inimi care

au tânjit după sfințire.

Cenusa este asemănătoare ecourilor;

a îndura suferință, in mod benevol,

pentru o zeitate in care crezi cu adevarat;

existenta atât la timpul perfect simplu,

cât și la timpul viitor anterior.

Cuvintele sunt refractate ecouri

ale sinelui lor de odinioară.

Imaginați-vă golul divinității și

gândurile care au fost abandonate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.