Sărmană țară !

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Heller Rotwein ist gut

Heller Rotwein ist gut,

Im Spätherbst geerntet,

Mehr über den Frost, mehr über den Mann,

Ich trinke viel mehr und betrinke mich nicht.

Ich habe geschworen, nie wieder zu trinken

Aber ich kann mich nicht zurückhalten

Guter Wein, gut, ich mag ihn,

Ich weiß nicht, was sie mit ihm machen werden.

Seltener Apfelwein

Er klettert ohne Leiter in seinen Kopf,

Weinrebe aus grünen Drehgestellen

Machen Sie den Mann unsichtbar.

Der Wein ist gut und lecker,

Wenn man es mit einem gutaussehenden Mann trinkt.

Aber wenn du es mit einem hässlichen Mann trinkst,

Der Wein bleibt im Hals stehen.

La mulți ani ,iubită Românie!
Patria mea,prea-mândră glie
Azi te cinstim ,gătiți în ie,
Pe tine,mândră Românie!
Indiferent de locu-n care,
Ne amintim cu drag de tine,
Tot țara noastră ,strămoșească,
Rămâi tu,dulce ,Românie!
Unii din noi,te-am părăsit,
Prea-mândră ești,dar roditoare?
Rodul tău se varsă-n Orient
Sau Occident,p-undeva peste hotare!
Bătrânii noștri încă își țin credința
De a fi veterani ai țării lor
Și cred că peste noi o mai veni dreptatea
Alături de prea buni,copiii lor!
Iubim pământul,tradiția străbună
Dar ne deprimă tristul mod în care ,
Putem doar să visăm la o viața bună
Și că-ntre noi și neamul nostru nu vor mai fi hotare !
Rogu-te mândra noastră țara ,să nu te stingi precum o păpădie ,
Și într-o zi întregul neamu’ tău,
Să te cinstească pe-aceeași câmpie!
Să cânte și cei de departe ,imnul a lui nostru neam,
Și toți să strige într-un glas:”O să mă-ntorc acasă iar…
…o să mă-ntorc și n-oi mai pleca vreodată
Căci am acu’ aici tot ce-i mai bun
Am traiul pierdut ,acela bun,de altă dată
Și-acum sunt cu-adevărat mândru că-s român!”

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Hai români în ziua sfânta a Unirii,

Cu toții, să nu mai gândim cu Ură,

Hora noastră fie-n sensul Iubirii,

Și stop să punem noi...la imposTură

Azi vreau unul pe altul să ne iubim,

Uniți la bine și la greu mereu să fim,

Pâinea de-i albă, neagră s-o împărțim,

Și multă bunătate în jur să dăruim

Imnul, noi să-l cântam sub tricolor,

Și-al lui mesaj să ajungă peste hotare,

Să afle toți că-n România e un popor,

Ce a luptat pentru Unire și Onoare

În timp prea mulți ne-au folosit ca slugi,

Pentru că noi de ,,frați" am fost vânduți,

Și sub papuc am stat pe perioade lungi,

Și-am dat avutul țării pe niscaiva bănuți

Și azi vedem, cum tara se vinde,

Către străini de cei aleși prin vot,

Și tot mai des, nimeni nu-l prinde,

Pe-acel ,,lobist" cinstit, ce nu e hoț

Acum, în zi de sărbătoare mare,

Să ne unim și viitor să construim,

Un neam puternic să devenim sub Soare,

Și pe vecie, români, stăpâni, aici, să fim!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,

trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.

El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,

despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.

El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,

să-și vadă măicuță care stă la fereastră.

Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,

și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.

Inima îi bate, îi bate atât de tare,

iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.

Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,

dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.

I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,

dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.

În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,

iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.

Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,

lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.

Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,

din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.

Cu prețuire, Andrei Guțu.

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Cine ești tu?

Nu te cunosc

Deși te știu de mult.

Dar ce porti în suflet

Ce ascunzi în tine?

Nu pot citi în ochii tăi.

Pari a fi om bun.

Atunci de ce mă tem

Cine ești tu?

Nu te cunosc 

Deși te știu demult.

Dar ce porți în gând ,

Și ce ascunzi în suflet

Nu pot citi în ochii tăi

Pari a fi om bun 

Atunci de ce mă tem?

/

Doar o dată întâmplător ,

Ne-am întânlit privirea

Și de atunci , din clipa aceia ,

Am cunoscut iubirea .

În câți ochi m-am oglindit ,

Cu trecerea prin vreme ,

Nici o privire na știut

Ca tine să mă cheme .

În ochii tăi am deslușit ,

Pentru întâia oară ,

Ce e fiorul dorului ,

Când trupul se înfioară ?

Și dor mi-a fost de-atunci ,

De ochii tăi negri , adânci ,

Și tu ai înțeles izvorul

Dorințelor din ochii mei ...

Mi-ai aprins în suflet 

Atâta vâlvătaie ...

Credeam că , dacă ai să pleci ,

De dor , eu am să mor ...

Trebuie să recunosc cât sunt de fericit ,

Că-ci te iubesc - AUZI FEMEIE ? -

Și văd că sunt iubit ...

Și ce va fi la urmă ?

Și mă gândesc când sunt nebun ...

Iubirea de ne moare ,

Ce vom face noi , cu viața noastră ,

Vom mai trăi noi oare ?

Hai să ne păstrăm iubirea ,

S-o ascundem , la nevoie , 

Căci tu esti , pentru mine tot ;

Altar , și mamă și femeie .

Sunt iubiri de multe feluri 

Mulți se laudă cu ea ,

Iubirea noastră a fost una ,

Cu alta nu pot compara .

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Fericire unde ești ?

Vino ,bate-mi  în ferești

Casa-i mică și năucă

Fără tine îmi este frică .

Hai ,te rog să mai rămâi

Pe unde treci tu cresc

Meri ,gutui și înfloresc salcâmii

Cerul râde printre nori

Calea  mi-i plină de flori!

S-a descătușat iarna

Din lacăte cu multe chei .

Vine zăpada ,

Mătură lunci ,

Ucide  frunze ,

Le calcă în picioare ,

Îngheță  ape ,

Ucide izvoare ,

Lacrimi  de floare ,

Anină în crengi ,

Strânge  cu trena-i

Frnzele  moarte .

Ucide  și sufletul  meu!...

E zi de toamnă târzie

Așteptăm ca iarna să vie

Soarele privește printre gene

Natura toată pare că se teme .

E un fel de tristețe în toate

Ziua î-și pierde ora în noapte ,

Soarele , chiar el pare mai blând

Cu omul acestui pământ .

De ani , î-și îndură destinul

Deși , nu acesta ne e drumul

Cu credința , că a venit clipa

Că-și poate întinde aripa .

Prin votul din toamnă , toți am sperat

Că de profitori și hoți am scăpat

Să ne chemăm copii acasă

Să construim o țară frumoasă .