Primele amintiri- Lecție de istorie!

Lungă-i  calea ,drumu-i greu,

Nu-l abandona de ai un țel .

De undeva ,se va vedea ,

Luminița din tunel !

Negru nopții se topește,

Umbrele își spală fața,

Zorii zilei, ne trezește 

Bună, bună dimineața.

Omenirea întreagă, parcă 

Se trezește la un semn,

Ziua vine se deșteaptă ,

Păsări ciripesc în pom.

Dau perdelele deoparte,

Lumina să intre în casă,

Printre florile din geamuri 

Muguri noi surâd în ramuri.

Primăvara se trezește, câmpia o înverzește

Vântul, suflă cald o adiere este,

Norii se gonesc, se înfruntă 

Supărați se iau la trântă.

Ciocâlia, sus prin aer se avântă,

Navighează printe nori, voioasă cântă,

Cucul, solist singuratic, se ascunde în copaci 

Ascultându-i recitalul, te opreși, și taci!

Amintiri din copilărie. Unele le-m uitat, altele îmi sunt vii în minte ,

parcă s-au petrecut mai ieri.Am fost și sunt mare iubitoare de animale.

În curte, aveam o căruță, la care tata înjuga un bou și o vacă- tata spunea că 

avantajul este:boul are mai multă putere, și vaca ne dă lapte de care avem 

nevoie. anumale mari cu care nu ne putem juca.Dar aveam câne și pisică, prietenii 

noștri, păsări: rațe,gâște,pentru care mama ne trimetea să aduna frunză de cătină

pe care o toca, o amesteca cu tărâță. Vedeam căt de bucuroase sunt când le dă acest 

supliment verde.Prietenul meu era Leu, un prieten de joacă afară, iar Dodi prietenul 

de joacă în casă.

       Pe Leu îl iubeam toți, dar mai ales tata.De câte îl certa mama - zicea, furi de la 

gura copiilor,- pe vremea foametei, îi ajunge cât îi dau eu.Dar cu comlicitatra mea 

îi dădea supliment lui Leu.

     Într-o zi mă duceam la PRUT cu cobilița după apă. Coborând dealul, o cioară 

a scăpat ceva din cioc. nu departe de cărarea pe care mergeam. Am auzit un 

ciripit disperat de ajutor. Cioara se învârtea deasupra ca să-l recupereze.

    L-am văzut, micuțul parcă a înțeles că eu nu sunt un pericol pentru el, s-a 

liniștit, Aveam un buzunar la fustiță și l-am pus acolo.

                     -Va continua- 

Ți-am adus în dar o floare 

Frumoasă ce-s seamănă ție 

De râzi ori zâmbești, mă simt bine,

Și-mi las iubirea să zboare.

Pune-ți floarea cât mai aproape, poate

Parfumul ei, îți va șopti ceva la noapte,

Cheamă-mă în visul tâu dor pe mine

Să stabilim ce ne este mai bine.

Floarea pune-o  în lumină la ferestră

Doar să fie vie, nu să mai crească,

Dorurile noastre, mereu să se cheme

Iubirea să uite de timp și de vreme.

Să rămână acolo ascunsă într-un vis,

Tu o nesfârșită primăvară cu soare

Vreau să rămâi tu în viața mea, ca scris

Să nu cunosc lacrima ce doare.

Ar fi mai bine să închid ochii

Și să-i deschid pentru culori 

C a cerul și ca lanul verde

Și să trăiesc doar clipa.

Ar fi mai bine să nu văd 

Dezastre și orgolii,ce rod 

Din viața unui om 

C a un roi de molii.

Ar fi mai bine să fiu orb 

Cu-o minte ce nu doare 

Să nu mă doară răul nimănui 

Când bine pe astă lume nu-i și nu-i.

Lângă stâlp ca o statuie

Împietrită mama tace,

Inima-i încetinește

Și cu mâna semn  ne face.

Cu privirea grea cernită 

Urmărește buna-mi  mamă

Cu ochi duși ce parcă cheamă

Blesteme pentru ursită.

Doar ursita-i vinovată,

Pentru tot ce se întâmplă

Pui luați de lângă mamă

Duși în lumea neștiută.

Puii  micuți infricoșați,

Scumpii mei unde plecați?

Bate vantul in fata mea,

Parca iar e o zi rea,

Nu vreau sa mi fac inima grea,

Când ma plimb cu sora mea.

Cuprinde cu privirea

Incandescent, patetic

Tot ce-ți dictează firea

De nu, disperi haotic.

Atinge cu suflarea

Din farmec și simțire,

Nemuritor ca marea

Ce plăsmuie-n gândire.

Schițarea unui zâmbet

Îmbătător, sortit

Să-mpodobească un zumzet

De gura ta șoptit.

O stea o poți culege

Ce căi să-ți lumineze.

Dar nu ai a alege

Ea cum să te urmeze.

Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...

Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...

Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...

Ochii tăi sunt ca toamna,

Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.

Închide-i-ncet și stai o clipă,

Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.

Eu te iubesc fără-ncetare

Lăsând amprentre-n vechi calendare,

Cu nopți umbrite  fără nume,

Cu pași rătăciți în lume.

Trandafirii roșii rupți de tine,

Îmi amintesc de primul „te iubesc”.

De ale tale bucle fine

Și de ochii-n care mă privesc.

Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire

Timpul a șters brațele tale

Ce mă învăluiau cândva cu iubire.

Iar noaptea îmi dictează

Nesomnul greu și abătut ,

Te văd aievea, dar vibrează

Imaginea al nostru-lui trecut.

Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,

Primesc prezentul ca tăcere.

Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,

Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.

Calc pe-alee în Copou, de care

multe amintiri mă leagă,

Încă de când eram student

și-am întâlnit o fată dragă.

S-a întâmplat tare demult

pe anotimp de toamnă,

Când toți eram tovarăși și

interzis cuvântul doamnă.

Eram și eu și ea atât de tineri

și fără a simți grija cotidiană,

Și nici s-avem habar, că mintea

omului este vicleană.

Îmi amintesc cu câte mreje

am fost încins de Cupidon,

Că toată ziua la ea visam,

iar noaptea n-aveam somn.

N-a fost ușor s-o cuceresc

și să-mi accepte prietenia,

Așa c-a trebuit neortodox,

să-mi folosesc și viclenia.

Dar fapta mea n-a fost ceva

de care să mă rușinez,

Și doar mici tertipuri,

s-ajung la ea și să flirtez.

Erau pe-atunci alte principii,

în perioada greu apusă,

Pe care mulți români n-o înțeleg,

decât dacă e spusă.

Aici pe-alei mi-am cunoscut aleasa

și o pereche am format,

Și simt că-n astă viața scurtă,

sunt omul și soțul...binecuvântat!

Privirea mea

De-ai putea să vezi prin ochii mei,

Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,

Cum te vedeam ca pe un zeu

Într-o lume plină de furtuna.

Erași lumină-ntr-un colț de cer,

Un vis nespus, un gând stingher,

Un foc aprins în noaptea grea,

O pace ce doar tu-mi puteai da.

Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?

Privirea mea te-a tot iubit.

A rămas tăcută, străpunsă de dor,

Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.

De-ai putea vedea ce-am ascuns,

În fiecare lacrimă ce s-a strâns,

Poate-ai înțelege ce-ai lăsat

În ochii mei, când ai plecat.