Vindecare imposibilă
Vindecare imposibilă
M-aș fi vindecat de tine,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aprinzi din nou suspine,
Într-un suflet obosit.
M-aș fi șters din amintire,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aduci a ta privire
Ca un dor ce m-a rănit.
M-aș fi regăsit pe mine,
Dacă nu te-aș fi văzut,
Dar mă pierd din nou în tine,
Ca un vis ce n-a trecut.
Te-aș uita… dar știu prea bine,
E târziu și e în zori,
Căci te-ntorci mereu la mine
Să mă frângi de-atâtea ori.
Стихи из этой категории
🎤 I need you
I yearn for you like dawn for light,
A fleeting ghost in endless night.
Your fragrance lingers, soft yet bold,
A whispered tale the winds still hold.
Your smile, celestial, graced the air,
A golden hymn beyond compare.
Now silence hums where laughter grew,
A hollow space where love once flew.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
We wove our days with threads of fire,
Each moment etched in soft desire.
Now echoes of our footsteps fade,
As solitude becomes my shade.
Night calls your name, yet finds you not,
A specter lost, a star forgot.
I reach through dreams, though dreams deceive,
For shadows lie, yet hearts believe.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
If time could weave its threads anew,
I’d find my way—back home to you.
Am stiut...
Cică atunci când va fi să îți apară,
Vei ști dintr-o dată, ca-n dimineți de primăvară.
Un fior adânc, un răspuns fără glas,
O clipă ce pare că e... fără de ceas...
Și eu am știut, nu demult...odinioară
Cu inima plină, pe-acorduri de chitară.
Alăturea-i simțeai cum se oprește timpul,
De nici nu știai că trece anotimpul.
Dar timpul s-a stins între zile și nopți.
Și prezența lui, azi, n-o mai aștept
Rămasă cu gândul, cu visul înfrânt,
Scriu amintiri... cu dor în cuvânt.
Când va fi să-ți apară, vei ști dintr-o dată
Și am știut... mi-era privirea de el fermecată
Nu-i vina nimănui că nu a înflorit...
Unele flori se usucă de atâta privit.
Poate că știi... doar atunci când e scris,
Sau poate că știi.. dar rămâne un vis.
Dar nu-mi pare rău c-am simțit atât de profund
E mare lucru să simți chiar de-n tăcere, de dor, mă scufund.
Vreme si vremuri
E vremea încâlcită afară
Ba plouă, ba ninge, ba e soare
Ba vântul bate... te doboară...
Totul în jur, e fără de culoare...
Orașul este cenușiu... sau poate,
Sunt eu cea mult prea tristă
Și toate îmi par exagerate,
De gândul ce la tine insistă...
Parcul central e monoton
E gri, e liniște, rece, pustiu...
Mă încălzesc cu gândul la Bordeaux
De va rămâne doar un gând... nu știu.
Și mă gândesc cum oare-ar fi
Să mă pot alinta cu un pahar,
Să pot să scriu frumoase poezii
Tonul să-mi fie un pic mai solar.
Zâmbesc... sunt doar iluzii de moment
Așa sufletul încerc să-l păcălesc
Iluzii pe post de medicament
În realitate toate vor lipsi și....lipsesc
Îngerul iubirii
Îngerul îngenuncheat plangea,
Iubirea nu o mai atingea,
Dupa ea se uita nedumerit,
Dar era de negăsit.
Din ochii verzi ca măslina
Curgeau lacrimile amare,
Se uita, nu gasea straina,
Ce candva era o chemare.
Am vrut...
Am vrut să-ți fiu Eminescu,
Tu-mi erai Luceafăr
Am vrut sa ti dau stelele,
Tu voiai grădinile.
Grădini pentru ce?
-Pentru florile din ele,
SIi nucile sa le am!
Iarna când va veni
Vor dispărea, dar,
Stelele si luna,
Vor rămâne pentru totdeauna.
Să-ți mai scriu,
N-are rost.
Oricum nu mi vei răspunde
Tu ești acuma,
O străină pe cer,
Printre mulțime am sa te pierd
Dar amintirea va rămâne aceeași.
Povești fermecate am trăit,
Albinele au murit,
Florile s-au ofilit,
Dar eu tot te vad zâmbind.
Ești puternica, mă-ntreb' oare,
Sau de iubit, n-ai fost in stare,
Ci doar ai recitit
Ca iubirea noastră moare
🎤 I need you
I yearn for you like dawn for light,
A fleeting ghost in endless night.
Your fragrance lingers, soft yet bold,
A whispered tale the winds still hold.
Your smile, celestial, graced the air,
A golden hymn beyond compare.
Now silence hums where laughter grew,
A hollow space where love once flew.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
We wove our days with threads of fire,
Each moment etched in soft desire.
Now echoes of our footsteps fade,
As solitude becomes my shade.
Night calls your name, yet finds you not,
A specter lost, a star forgot.
I reach through dreams, though dreams deceive,
For shadows lie, yet hearts believe.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
If time could weave its threads anew,
I’d find my way—back home to you.
Am stiut...
Cică atunci când va fi să îți apară,
Vei ști dintr-o dată, ca-n dimineți de primăvară.
Un fior adânc, un răspuns fără glas,
O clipă ce pare că e... fără de ceas...
Și eu am știut, nu demult...odinioară
Cu inima plină, pe-acorduri de chitară.
Alăturea-i simțeai cum se oprește timpul,
De nici nu știai că trece anotimpul.
Dar timpul s-a stins între zile și nopți.
Și prezența lui, azi, n-o mai aștept
Rămasă cu gândul, cu visul înfrânt,
Scriu amintiri... cu dor în cuvânt.
Când va fi să-ți apară, vei ști dintr-o dată
Și am știut... mi-era privirea de el fermecată
Nu-i vina nimănui că nu a înflorit...
Unele flori se usucă de atâta privit.
Poate că știi... doar atunci când e scris,
Sau poate că știi.. dar rămâne un vis.
Dar nu-mi pare rău c-am simțit atât de profund
E mare lucru să simți chiar de-n tăcere, de dor, mă scufund.
Vreme si vremuri
E vremea încâlcită afară
Ba plouă, ba ninge, ba e soare
Ba vântul bate... te doboară...
Totul în jur, e fără de culoare...
Orașul este cenușiu... sau poate,
Sunt eu cea mult prea tristă
Și toate îmi par exagerate,
De gândul ce la tine insistă...
Parcul central e monoton
E gri, e liniște, rece, pustiu...
Mă încălzesc cu gândul la Bordeaux
De va rămâne doar un gând... nu știu.
Și mă gândesc cum oare-ar fi
Să mă pot alinta cu un pahar,
Să pot să scriu frumoase poezii
Tonul să-mi fie un pic mai solar.
Zâmbesc... sunt doar iluzii de moment
Așa sufletul încerc să-l păcălesc
Iluzii pe post de medicament
În realitate toate vor lipsi și....lipsesc
Îngerul iubirii
Îngerul îngenuncheat plangea,
Iubirea nu o mai atingea,
Dupa ea se uita nedumerit,
Dar era de negăsit.
Din ochii verzi ca măslina
Curgeau lacrimile amare,
Se uita, nu gasea straina,
Ce candva era o chemare.
Am vrut...
Am vrut să-ți fiu Eminescu,
Tu-mi erai Luceafăr
Am vrut sa ti dau stelele,
Tu voiai grădinile.
Grădini pentru ce?
-Pentru florile din ele,
SIi nucile sa le am!
Iarna când va veni
Vor dispărea, dar,
Stelele si luna,
Vor rămâne pentru totdeauna.
Să-ți mai scriu,
N-are rost.
Oricum nu mi vei răspunde
Tu ești acuma,
O străină pe cer,
Printre mulțime am sa te pierd
Dar amintirea va rămâne aceeași.
Povești fermecate am trăit,
Albinele au murit,
Florile s-au ofilit,
Dar eu tot te vad zâmbind.
Ești puternica, mă-ntreb' oare,
Sau de iubit, n-ai fost in stare,
Ci doar ai recitit
Ca iubirea noastră moare
Другие стихотворения автора
A plecat tata..
A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,
Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,
O tăcere grea s-a lăsat peste noi,
Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.
Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,
Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,
N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,
Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.
Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,
În serile lungi și-n vechi amăgiri,
Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,
Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.
Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,
Lăsând în urmă doar umbra ta?
În inimă port durerea, dar și-al tău chip,
Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.
Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,
Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,
Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,
Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.
Ești rană
Ești rana închisă-n adâncul din piept,
O amintire ce-n suflet am drept,
Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,
Un vis ce în taină mă face-a iubi.
Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,
Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,
Durerea ce-ascunde și bine, și rău,
O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.
Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,
Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.
Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,
Și rana din piept mi-e a vieții avere.
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Fără cuvinte
Zilnic îți scriam,
cu dor și teamă,
dar tu tăceai,
ca o rană.
Te făceai că n-ai
nici glas, nici minte,
iar eu vorbeam
doar cu cuvinte.
Îți trimiteam
inimi, nu fraze,
dar le lăsai
să ardă-n raze.
Un semn așteptam —
măcar un punct,
dar tu tăceai
ca un drum frânt.
Acum e gol,
nici nu mai doare.
Când nu primești,
iubirea moare.
Trandafiri ce-n umbră stau
Trandafiri ce-n umbră pier,
Petale-arzând în tăceri,
Răsfrânți pe zid, o amintire,
Dintr-un trecut cu strălucire.
Pe masă-i verdele de sticlă,
Iar floarea cade, parcă-i mică.
Un dans al umbrelor târzii,
Povestea vieții-n răzleții.
Au fost odată strălucire,
Dar timpul smulge-a lor iubire,
Și-n foșnet mut de frunze goale,
Ascund regrete ancestrale.
Chiar de se sting, rămân mărturie,
În umbre lungi, o poezie.
Iar raza ce îi mai atinge,
În floarea stinsă visul plânge.
Recunoștință
Recunoștință, floare blândă în suflet înflorit,
Pentru tot ce am primit și ce-am împlinit,
Pentru raze de soare și ploi în amurg,
Pentru pașii făcuți pe-al vieții drum lung.
Mulțumesc pentru zile și nopți ce-au trecut,
Pentru fiecare clipă și drum parcurs tăcut,
Pentru oameni dragi și îmbrățișări calde,
Pentru lecții de viață, fie ele dulci sau amare.
Pentru zâmbet și lacrimi, pentru-al meu cămin,
Pentru liniștea serii și foșnetul lin,
Pentru tot ce am azi, pentru ce am trăit,
Cu recunoștință adâncă, mă-nclin smerit.
Învăț să iubesc chiar și-n clipele grele,
Să prețuiesc darurile mici și-n tăcere,
Căci în inima plină de recunoștință curată,
Găsesc bucurie, pacea adevărată.
Așadar, mulțumesc, în gând și-n cuvânt,
Pentru binecuvântările ce vin pe pământ,
Pentru fiecare dar, fie mare sau mic,
Căci cu recunoștință, totul e mai limpede și-unic.
A plecat tata..
A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,
Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,
O tăcere grea s-a lăsat peste noi,
Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.
Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,
Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,
N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,
Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.
Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,
În serile lungi și-n vechi amăgiri,
Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,
Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.
Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,
Lăsând în urmă doar umbra ta?
În inimă port durerea, dar și-al tău chip,
Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.
Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,
Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,
Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,
Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.
Ești rană
Ești rana închisă-n adâncul din piept,
O amintire ce-n suflet am drept,
Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,
Un vis ce în taină mă face-a iubi.
Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,
Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,
Durerea ce-ascunde și bine, și rău,
O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.
Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,
Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.
Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,
Și rana din piept mi-e a vieții avere.
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Fără cuvinte
Zilnic îți scriam,
cu dor și teamă,
dar tu tăceai,
ca o rană.
Te făceai că n-ai
nici glas, nici minte,
iar eu vorbeam
doar cu cuvinte.
Îți trimiteam
inimi, nu fraze,
dar le lăsai
să ardă-n raze.
Un semn așteptam —
măcar un punct,
dar tu tăceai
ca un drum frânt.
Acum e gol,
nici nu mai doare.
Când nu primești,
iubirea moare.
Trandafiri ce-n umbră stau
Trandafiri ce-n umbră pier,
Petale-arzând în tăceri,
Răsfrânți pe zid, o amintire,
Dintr-un trecut cu strălucire.
Pe masă-i verdele de sticlă,
Iar floarea cade, parcă-i mică.
Un dans al umbrelor târzii,
Povestea vieții-n răzleții.
Au fost odată strălucire,
Dar timpul smulge-a lor iubire,
Și-n foșnet mut de frunze goale,
Ascund regrete ancestrale.
Chiar de se sting, rămân mărturie,
În umbre lungi, o poezie.
Iar raza ce îi mai atinge,
În floarea stinsă visul plânge.
Recunoștință
Recunoștință, floare blândă în suflet înflorit,
Pentru tot ce am primit și ce-am împlinit,
Pentru raze de soare și ploi în amurg,
Pentru pașii făcuți pe-al vieții drum lung.
Mulțumesc pentru zile și nopți ce-au trecut,
Pentru fiecare clipă și drum parcurs tăcut,
Pentru oameni dragi și îmbrățișări calde,
Pentru lecții de viață, fie ele dulci sau amare.
Pentru zâmbet și lacrimi, pentru-al meu cămin,
Pentru liniștea serii și foșnetul lin,
Pentru tot ce am azi, pentru ce am trăit,
Cu recunoștință adâncă, mă-nclin smerit.
Învăț să iubesc chiar și-n clipele grele,
Să prețuiesc darurile mici și-n tăcere,
Căci în inima plină de recunoștință curată,
Găsesc bucurie, pacea adevărată.
Așadar, mulțumesc, în gând și-n cuvânt,
Pentru binecuvântările ce vin pe pământ,
Pentru fiecare dar, fie mare sau mic,
Căci cu recunoștință, totul e mai limpede și-unic.