Dor de dor
Am dor de dor, de-un gând pierdut,
Ce-n suflet mi-a rămas tăcut,
Ca un ecou în zori, fugar,
Îmbrățișat de-un vis amar.
Mi-e dor de dor, mi-e dor de mine,
De pașii mei rătăcitori,
Ce-au alergat pe drumuri line
Și s-au pierdut printre ninsori.
Am dor de dorul ce mă doare,
De clipe ce nu s-au născut,
De-o amintire trecătoare
Dintr-un trecut ce m-a durut.
Dorul de dor mă cheamă iar,
Ca o chemare din abis,
Să-l port cu mine în zadar,
În orice zi, în orice vis.
Стихи из этой категории
DE CE ?
De unde știe neaua ca-i vremea
Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple
Și c-o să fie iarnă ?
De ce norul pânge în ploaie ?
De ce floarea trece în fruct ?
De ce umbra în noapte piere ?
De ce acești ochi zânbesc tristi ?
De ce iubitul meu ,pe al vieții drum
Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .
Ce cătușe ne mai despart ,
Și cât sunt de grele ?
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Sufletul ochilor
Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,
Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.
Arhitectura disperării o cunoşti,
Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.
Sub călcătura ta piatra se sfarmă,
Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.
Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,
Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.
Sărut public
Voi căuta un loc aglomerat
Cu mii de ochi și gură cască
Și-am să te strâng în brațe tare
Fără vreo jenă sau rușine
Și voi striga în gura mare
Că te iubesc,de fapt nimic nu-i nou sub soare...
Și-ți voi trimite un sărut pe gură...
Pe ochii tăi ca două perle ce-au ieșit din mare
Iar te voi săruta domol,
Să mă iubești și tu mai tare,
Că dragostea e prea frumoasă și nu doare!
(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Promisiune!
Fereastra-mi este larg deschisă
Și simt în nări aer rece de toamnă,
E frigul dimineții de octombrie
Când gându-mi e la tine doamnă
Și nu doar gândul îmi e plecat
Cu el s-a dus și dorul pentru tine,
Acum eu stau la geam și-aștept
Să-ți aud pașii, venind spre mine
Când ai plecat nu am putut să cred
Că nu te vei întoarce din nou la mine,
Și seama nu mi-am dat ce te-a durut
Nici câte supărări ai adunat în tine
Abia când singur am rămas în viață
Am înțeles ce mult și unde am greșit,
Punând accent și interes pe muncă
Uitând că unde nu-i iubire, e sfârșit
Am să renunț la egoism și la rutină
Și îmi voi face timp pentru iubire,
Știind că doar așa o-ntorc la mine
Și-n viața să trăim din nou..în fericire!
DE CE ?
De unde știe neaua ca-i vremea
Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple
Și c-o să fie iarnă ?
De ce norul pânge în ploaie ?
De ce floarea trece în fruct ?
De ce umbra în noapte piere ?
De ce acești ochi zânbesc tristi ?
De ce iubitul meu ,pe al vieții drum
Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .
Ce cătușe ne mai despart ,
Și cât sunt de grele ?
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Sufletul ochilor
Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,
Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.
Arhitectura disperării o cunoşti,
Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.
Sub călcătura ta piatra se sfarmă,
Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.
Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,
Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.
Sărut public
Voi căuta un loc aglomerat
Cu mii de ochi și gură cască
Și-am să te strâng în brațe tare
Fără vreo jenă sau rușine
Și voi striga în gura mare
Că te iubesc,de fapt nimic nu-i nou sub soare...
Și-ți voi trimite un sărut pe gură...
Pe ochii tăi ca două perle ce-au ieșit din mare
Iar te voi săruta domol,
Să mă iubești și tu mai tare,
Că dragostea e prea frumoasă și nu doare!
(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Promisiune!
Fereastra-mi este larg deschisă
Și simt în nări aer rece de toamnă,
E frigul dimineții de octombrie
Când gându-mi e la tine doamnă
Și nu doar gândul îmi e plecat
Cu el s-a dus și dorul pentru tine,
Acum eu stau la geam și-aștept
Să-ți aud pașii, venind spre mine
Când ai plecat nu am putut să cred
Că nu te vei întoarce din nou la mine,
Și seama nu mi-am dat ce te-a durut
Nici câte supărări ai adunat în tine
Abia când singur am rămas în viață
Am înțeles ce mult și unde am greșit,
Punând accent și interes pe muncă
Uitând că unde nu-i iubire, e sfârșit
Am să renunț la egoism și la rutină
Și îmi voi face timp pentru iubire,
Știind că doar așa o-ntorc la mine
Și-n viața să trăim din nou..în fericire!
Другие стихотворения автора
Crăciun fără tată
Acest Crăciun e gol, nemângâiat,
Lumina-n casă parcă a plecat.
Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,
Căci fără tine, totul mă îngheață.
Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,
Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.
Îți simt privirea în amintiri șterse,
Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.
De astă toamnă cerul te-a luat,
Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.
Din zâmbete s-au stins și bucurii,
A rămas doar tăcerea nopții gri.
Și totuși, tată, mă rog liniștit,
Să-ți fie locul cald, senin, dorit.
Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,
E un drum ce mă duce spre a te vedea.
Tăcerea privirii
Pe patul mut, cu ochiul trist,
Privesc spre cerul nevăzut,
În gânduri parcă mă despart
De tot ce-a fost și ce-am pierdut.
E liniște și-o pace rece,
Ce-nvăluie al nopții ceas,
Iar eu în taină-mi caut vreascuri,
Să aprind iarăși al vieții pas.
O lacrimă-n tăcere cade,
Pe chipu-mi palid, ostenit,
Și-n roșul hainelor se-așterne
Tot dorul meu ne-mplinit.
În ochiul stins se-ascund povești
Ce nimeni poate nu le știe,
Dar astă seară, în tăcere,
Îmi fac din ele poezie.
Cu tine lumea-i mai frumoasă
Cu tine lumea-i mai frumoasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Privirea ta îmi dă lumină,
Iar inima nu mai suspină.
Când ești aproape, totul cântă,
Chiar și tăcerea e mai blândă.
Tu ești răspuns la orice dor,
Tu faci din clipă viitor.
Cu tine zilele-s senine,
Iar nopțile sunt pline, pline.
De vise calde și iubire,
De pace, dor și fericire.
Cu tine lumea prinde viață,
Iar timpul parcă nu mă-ngheață.
Rămâi cu mine, viața-mi pasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Eu sunt
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Ne-am lipit de pământ și-am uitat Cerul
Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,
Uitând de zbor, uitând de stele,
Privirea jos, spre lut murdar,
Am dat uitării Cerul clar.
Cu mâini întinse doar spre tină,
Am strâns comori ce se termină,
Iar sufletul, tăcut și plâns,
Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.
Ne cheamă Cerul, blând, ușor,
Să ne ridicăm din lutul lor,
Dar pașii noștri sunt prea grei,
Și-am rătăcit pe alte căi.
Hai, ridicăm privirea-n sus,
Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,
Pământul trece, norii pier,
Dar veșnic stă deschis un Cer.
Trandafiri ce-n umbră stau
Trandafiri ce-n umbră pier,
Petale-arzând în tăceri,
Răsfrânți pe zid, o amintire,
Dintr-un trecut cu strălucire.
Pe masă-i verdele de sticlă,
Iar floarea cade, parcă-i mică.
Un dans al umbrelor târzii,
Povestea vieții-n răzleții.
Au fost odată strălucire,
Dar timpul smulge-a lor iubire,
Și-n foșnet mut de frunze goale,
Ascund regrete ancestrale.
Chiar de se sting, rămân mărturie,
În umbre lungi, o poezie.
Iar raza ce îi mai atinge,
În floarea stinsă visul plânge.
Crăciun fără tată
Acest Crăciun e gol, nemângâiat,
Lumina-n casă parcă a plecat.
Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,
Căci fără tine, totul mă îngheață.
Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,
Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.
Îți simt privirea în amintiri șterse,
Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.
De astă toamnă cerul te-a luat,
Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.
Din zâmbete s-au stins și bucurii,
A rămas doar tăcerea nopții gri.
Și totuși, tată, mă rog liniștit,
Să-ți fie locul cald, senin, dorit.
Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,
E un drum ce mă duce spre a te vedea.
Tăcerea privirii
Pe patul mut, cu ochiul trist,
Privesc spre cerul nevăzut,
În gânduri parcă mă despart
De tot ce-a fost și ce-am pierdut.
E liniște și-o pace rece,
Ce-nvăluie al nopții ceas,
Iar eu în taină-mi caut vreascuri,
Să aprind iarăși al vieții pas.
O lacrimă-n tăcere cade,
Pe chipu-mi palid, ostenit,
Și-n roșul hainelor se-așterne
Tot dorul meu ne-mplinit.
În ochiul stins se-ascund povești
Ce nimeni poate nu le știe,
Dar astă seară, în tăcere,
Îmi fac din ele poezie.
Cu tine lumea-i mai frumoasă
Cu tine lumea-i mai frumoasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Privirea ta îmi dă lumină,
Iar inima nu mai suspină.
Când ești aproape, totul cântă,
Chiar și tăcerea e mai blândă.
Tu ești răspuns la orice dor,
Tu faci din clipă viitor.
Cu tine zilele-s senine,
Iar nopțile sunt pline, pline.
De vise calde și iubire,
De pace, dor și fericire.
Cu tine lumea prinde viață,
Iar timpul parcă nu mă-ngheață.
Rămâi cu mine, viața-mi pasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Eu sunt
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Ne-am lipit de pământ și-am uitat Cerul
Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,
Uitând de zbor, uitând de stele,
Privirea jos, spre lut murdar,
Am dat uitării Cerul clar.
Cu mâini întinse doar spre tină,
Am strâns comori ce se termină,
Iar sufletul, tăcut și plâns,
Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.
Ne cheamă Cerul, blând, ușor,
Să ne ridicăm din lutul lor,
Dar pașii noștri sunt prea grei,
Și-am rătăcit pe alte căi.
Hai, ridicăm privirea-n sus,
Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,
Pământul trece, norii pier,
Dar veșnic stă deschis un Cer.
Trandafiri ce-n umbră stau
Trandafiri ce-n umbră pier,
Petale-arzând în tăceri,
Răsfrânți pe zid, o amintire,
Dintr-un trecut cu strălucire.
Pe masă-i verdele de sticlă,
Iar floarea cade, parcă-i mică.
Un dans al umbrelor târzii,
Povestea vieții-n răzleții.
Au fost odată strălucire,
Dar timpul smulge-a lor iubire,
Și-n foșnet mut de frunze goale,
Ascund regrete ancestrale.
Chiar de se sting, rămân mărturie,
În umbre lungi, o poezie.
Iar raza ce îi mai atinge,
În floarea stinsă visul plânge.