,,Furtuna''

Din pumnul meu ,în coasta ta, 

Din inima mea adânc în viața ta,

Și în lumea ta strălucim ca o stea,

Te vom găsi chiar și acolo unde se retrage zeul Ra.

Poeți, fără fețe acoperite suntem secreți,

Peste umbra ta fără trup suntem discreți,

Te temi de viață și te temi de moarte

Chiar dacă ești realist , nu ai speranță pentru toate.

( Ezer Kenegdo)

Umbră indigenă în căutări subite de lumină.

Și-a uitat numele care nici tu nu-l ții minte.

Eu te-aș fi numit om cu aștepări pripite, deși nu te cunosc,

Deși după, când erai ignorat de sine,

Acel ce te știe m-a numit ,, Preaiubit'', recunosc din ape, m-a uimit.

,,Prieten așteptat și dorit'' , în ochi noi învață să iubească,

Omul ce mi-a zis cândva să las tot ,să-l urmez și voi fi fericit.

M-a așteptat și mă rabdă,curios.

(Mireille - Jeanne)

Chiar îi pasă.

Cerneală-ntunecată pe-o pagină lividă,

Circulare mișcări cu mâna avidă,

Cuvintele-i planează-n șiroaie fluide,

Pân' ce metaforele-i devin lucide.

Așa portretu-i, aplecat puternic, amplu,

Respirând greoi peste-al creației sale ansamblu,

Își preia conturul aievea. Un om simplu, un poet,

Trăind din grele sentimente ce-l sfâșie-n secret.

(Poet Secret)

Bolnavi. Dar medici.

Noi vă infectăm. Adevăr vă prescriem.

Din spitale va scoatem și în lume va aruncăm!

Acolo nu mai suntem medici. Suntem anormali.

Identificând boala, ea se asimilează în noi.

Noi n-avem mască, Noi nu suntem ca voi.

Nu ne mândrim când cuvântul doare,

Ci doar adevărului suntem loiali.

(Elda)

Un strigăt de ajutor, 

Înfundat în plâns dogoritor,

Ascunzi în lacrimi -

Ce nu rostesc cuvintele.

Pășești în întunericul viselor tale:

Răscolești abisul

Și cauți paradisul 

Și strigi... dar nu aude nimeni.

(Nor de Plumb)

 Identitatea mea, e plumb ce-l port de mic în ochi,

Îl simt din ce în ce mai greu.

În inimă-ncerc să ascund aceste gropi

Chiar dacă zborul mi-i încurcat mereu.

Văd briza ce aruncă în aer gânduri

Și parcă plânge sufletul cumva,

Încerc să-mi scriu viața în rânduri,

Uitat-am în minte vocea ta.

(Nu știu)

Nu vreau să fiu discret - 

Identitatea doare.

Pășind pe-o scară lungă 

Societatea moare.

Atunci - eu voi scrie,

Iar tu vei scri cu mine,

Și ne întoarcem ambii, 

Cu inima-n iubire.

Te iubesc, mă gândesc mult la tine,

Te iubesc atât de mult precum cerul de sub stele.

Te iubesc, dragostea e mai mult de-un cuvânt,

De aia îți voi spune două , sper să nu rămâi plângând.

Te iubesc ,mă gândesc la tine mult

Încă cinci minute aș putea să te mai ascult,

Iar apoi să dispari  și să te întorci frumos

De parcă ce se întâmplă aici pentru tine n-are rost.

Însă asta nu contează atâta timp cât ești prezentă,

Părerea ta echivalentă cu o bună noptieră

Ce la momentul potrivit îți poate lumina nevoia ta

Iar dacă-i mereu la îndemână atunci îmi luminează noaptea mea .

E un joc într-o lume deloc adevărată

Și sper că jocul să se întâmple pe bună dreptate 

Căci altfel lumina ta ar putea fi orbitoare

Iar dacă va lumina prea tare atunci te duce în eroare.

Iar ochii tăi , mai mult decât niște comparații bizare,

Chiar dacă vei fi mereu în negru o să percep drept o splendoare

Chiar și sub raze de soare , tu vei încălzi mai tare 

Și când va fi amiază mă voi gândi ce taine ai putea avea deseară

Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.

Vântul de abia leagănă florile din câmp.

Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,

Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?

Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,

Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.

Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.

Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,

Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,

Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,

Dar stai singur în casă.

Închis în propriile idei,închis în interior,

Prea multe gânduri negative,prea multă ură,

Te zbați în agonie,strigi după ajutor !

Dar toți dorm...

                                 ...

Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,

Consumând aerul curat,un aer pur.

Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.

Ar fi oare un protest în adresa mea ? 

Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.

La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.

Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .

Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.

Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.

                                     ...

Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,

Pentru tine și pentru ceilalți.

În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.

Ca un om bun conform propriei teorii,

Ca un om ce trăiește bucuros.

Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.

Propriul gând bun,propria iubire.

Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,

O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.

Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților

Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.

Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă

Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.

O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni

Important e marșul,nu durerea mamelor.

O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari

O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.

Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,

Împotriva ta,în favoarea regimului.

Împotriva familiei,împotriva prietenilor,

Împotriva celor care te înconjoară,

Vei fi cel mai bun slujitor,

Dar mai puțin bun pentru țară

                        ...

O dimineață înzăpezită,prin troienele mari

Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,

Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,

A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.

Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .

Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.

Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,

Afară se întunecă,norii încep să plângă.

Soarele se mărește și vine spre pământ,

Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.

Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.

Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,

Cad spirite încinse,cade lumea toată.

Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,

Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.

                               ...

În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.

Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.

Și prin curaj și demnitate vei înainta,

Ferit de a luptei impotență.

La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,

În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,

Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,

Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,

La o parte de relele lumii.

În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,

Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,

Nefiind singur,iubit de cineva,

Luminată mereu să fie viața ta.

Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,

Te simți uitat de lume,uitat de tot,

Nu uita că-ți este cineva alături,

Printr-o prezență spirituală,în acel loc.

Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,

Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,

Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.

Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,

Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.

Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,

Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.

Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,

și lucruri imateriale,

Și prezența ta.

Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.

Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,

Al tău fiu iubit,al tău băiat,

Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,

Un neînțeles geniu al propriei vieți.

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !

Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...

Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...

Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...

Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...

Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...

Merg pe un șirag de perle cu picioarele goale, și murdare.

Plutesc pe un pământ imaginar, desi îl pot avea pe cel adevărat, diferența este ca cel imaginar este mult mai curat pentru picioarele mele care în comparație cu el par mai curate. 

Vreau sa simt iarba fina printre degete și sa simt șiragul de perle la gât, dar este mult pana voi ajunge de sus în jos.

Vreau sa am cerul aproape, vreau sa fiu în centrul oceanului sa ii simt respirația, vreau sa știu ce știu ei……

Dar limitarea noastră este de neimaginat în comparație cu acesta răsuflarea de cunoaștere, este ceva ce este de neatins, de necuprins cu mâinile, dar cu picioarele curate pe pământul adevărat s-ar putea afla…..

Se unește neștiința cu știința, care au fost împreună de la sfârșit, și nu am ascultat ca trebuie sa fie împreună pentru a funcționa ca un tot unitar, rotita  care iti arata necunoscutul deja cunoscut de tine, dar ai ținut sa ascunzi, pentru ca ai considerat ca este valoros, dar altceva ii da valoarea, ci anume aflarea lui…..

Chiar dacă este neînțeles la o anumită perla din șirag, va face sa se vadă adevarata înțelegere.

La finalul începutului perlele se vor face ce trebuia sa fie de la început, acel pământ adevărat care sa aflat tot timpul în dedesubtul tău, desi tu ai dorit și ai crezut ca este sus.

Niciodată nu vom știi care este scopul, pentru ca deja este îndeplinit, și nu ai prins momentul aflării pierdută fiind în pamantul imaginar…..

Clapele de pian așteaptă să fie apăsate;

Înema din piept parcă prea tare aprig bate.

Inima din creier, încă, zisă și diencefal

Preia întreg controlul, ca la un terminal.

Acum,tot pianistul, prea bine antrenat

Începe să înșire un cântec programat,

Un cântec sabatin, lun cântec adventist,

Un cântec despre Domnul, un cântec optimist.

O lacrimă de mulțumire ud - o clapă.

Din clipa aia, cântul curge ca o apă.

Ultima notă -i gata. Ysus e bucuros

Iar pianistul nostru nu va mai fi: fricos!

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Stau câteodată și-mi pun întrebări ,

Ce se întâmplă uneori? 

Când te maturizezi devreme ,

Și te adâncești în profunzime .

Când te adresezi oricui ,

Atunci mireasma parfumului 

Se putrezește din senin 

De la un răspuns blajin

Ochiul viitorului se sparge ,

Gura ,ca o cărare se șterge 

Mintea după gratii se retrage ,

Iar din ureche un izvor de sânge-ți curge .

De aici vine o dependență 

Care provine dintr-o influență 

Care te închide pe dinăuntru ,

Să rămâi captiv ca stingheru'.

Astfel țipetele,urletele sună 

Din adâncul inimii, ce răsună,

Când glasurile apelează la ajutor 

Din interior apasator

Dar zadarnic se întâmplă ,

Atunci când nimic nu răsuflă 

Cand totul ce-i închis se oprește 

Din cutia inimii ce ruginește .