M-am destrămat...

Ascunsă privirii stăinilor,căsuța strălucea în razele soarelui de dimineață Aleea , pavată

cu prundiș  și nisip mărunt se oprea în fața porții Nu era vilă și nici castel ,dar era foarte

plăcută la vedere.La întrarea principală ,doar 5-6 trepte late ce conduceau spre casă, măr-

ginite de duoă statuiete mici.Alături ,două jardiniere încărcate cu dalii pitice de toate culorile

înfloreau din primăvara timpurie și până toamna târziu.Pe toată lungimea casei se întindea

un strat neted ,acoperit cu flori de ghiață viu colorate.De îndată ce primele raze de soare

le atingeau petalele lor se desfăceau și încânta privirea prin frumusețea culorilor,parcă aduse

din  curcubeul cerului după ploaie.

        La capătul trotuarului, pe partea stângă,un boschet  de zmeură și unul de afine ascundea un

chioșc aproape în întregime, unde îmi petreceam zilele de vară ascunsă de razele soarelui

În toamnă urma să plec cu părinții mei la București ,îmlinisem  7 ani și începeam școala.Pe terasa

pardosită cu mozaic ornamentată cu figuri geometrice-cercuri, romburi, triunghiuri alb-negre-grena

am făcut primii pași,ajutată de mânile grijulii ale bunicilor.Aici am adus o mare bucurie în sufletul

celor doi bunici.Mama mea  venise pe lume atunci când bunicii își pierduse orice speranță iar plecase

devreme de acasă pentru liceu ,apoi la facultate după care urmează căsătoria ,iar întânlirile au fost

tot mai rare Când m-am născut eu ,bunicii m-au primit ca pe un dar și au avut bucuria să mă crească

        De aceia le-am înțeles grija aproape bonlăvicioasă pentru mine dar  râsul ,bolboroselele, în încer-

carea de a vorbi, bătăile din palme,chemările, și alte isprăvi  ale mele au adus multe bucurii în căsuța  lor 

Căsuța albă ,frumoasă ca o imagine din cărțile poștale,a fost leagănul cel mai dulce  al copilăriei mele.

De îndată ce înzerzea pădurea ,pomii din livadă  înfloreau iar eu zburdam,fermecată de tot ce vedeam

și descopeream zi de zi.Astfel am învățat să iubesc nature,,animalele și florile Ascutam cu aviditate  poeș-

tile din pragul serii,așezată în brațile bunicii  care mă legăna cu dragoste.               .                                                                                                                                                                                    

Scăldată în ploaia de culori

Îmi prind un curcubeu în plete,

Mă ascund în ruginiul toamnei

Ca sub o ploaie caldă.

Înfloresc în urmă stropi de lumină

În care sufletul își va usca trupul.

Acum sau poate altă dată

Vom scrie poeme

Și povești de dragoste

Întregului  univers.

Anii se scurg pe nesimțite,

Am îmbătrânt fără să știu

Câteodată uit zilele când am fost fericit

Și tot îmi pare in viață un pustiu.        

Bătrâneța să știți că doare

Știm că mai avem un singur drum

Ziua fuge grabnic spre înserare

Dar, ce simt ,nu am cui să spun.

E tăcerea neagră ce mă apasă,

Seara somnul fuge și ne lasă ,

Ne trăim amintirile, în gând

Tot ce-a fost și mă trezesc plângând.

E greu să fii bătrân și uitat?

Însă neputința-i cea mai grea,

Când vezi ce ruină lași în urma ta

Geamuri sparte, un perete dărâmat.

Ași vrea s-mi văd casa văruită ,

Cărările ascuse de iarbă,unde erau flori

Faptul că nu mai ești bun la nimic,

Și încă ce va mai urma, îmi dă fiori.

Bătrânețe,haine grele,se spune mereu

Numai dacă o trăiești, știi cât este de greu

Și pe toți ,asta ne așteaptă, nu spun eu,

Așa a hotărât soarta, sau poate Dumnezeu? 

Ciudate gânduri mă cuprind uneori,

Noaptea mă ține treaz, până în zori,

De mă așteptai, voiam să merg cu tine

Nu-s doar visuri, uneori, ci gânduri fine...

Un gând îndrăzneț și o vagă speranță,

Dincolo de lume în neantul nedescoperit,

Poate găsim o nouă viață, pură cutezanță

Ce omului pe Terra îi este strict oprit.

Călător prin Galaxie.....marele ideal

Să rămâi în putere, tânăr măcar o sută de ani,

Să fii imun la boli și bătrânețe 

Să nu știi ce-s acele războaie,ură și nevoia de bani 

Pentru două milioane câștig 

Trag ca vita ,trag în jug 

Sfredel  dur în piatră dură 

De la cap în jos se fură.

Dialoguri  neînțelese,

Ochi mirați te țintuiesc 

Când le spun că nu plătesc

Fiincă toate adunate 

Trec de pensia jumate.

De înțeles ,n-am înțeles 

Unde,   cât mai am de dat

Să mă văd de aici scăpat 

Să-am liniște la noapte?

Geaba vreau să înfrunt ursita 

Că la ea nu merge mita.

Noaptea se lasă tăcută pe vale

Drumul e lung pe îngusta cărare

Pădurea-i în beznă

Doar luna și o stea

Face lumină în inima mea .

Foșnetul frunzei sparge tăcerea ,

Fructele coapte își anunță căderea ,

Păsări nocturne își tânguie glasul

Drumul e lung și-i lungă cărarea ...

Noaptea-i târzie și-i neagră

Mă așteaptă-n grădina din vale

Iubita mea dragă!...

Dacă am fi doar noi și o maimuță pe o insulă pustie,

Probabil am mânca maimuța, ca să trăim,

Am afuma-o la rece, s-o ținem pentru zile grele,

Apoi am privi apusul împreună, până adormim.

Am construi a doua zi un adăpost din frunze de palmier,

Un dulap din nuci de cocos pentru colecția de piepteni ciudați,

Iar deasupra patului am avea un tablou straniu,

Cu două capete de cerbi împăiați.

Eu aș fi soba ta, tu soba mea,

În zilele cu ploaie tropicală,

Apoi am merge la pescuit, plini de speranță,

Dar am sfârși făcând maimuța tocană.

După un timp simt tot mai tare că vreau să vorbim,

Dar pentru asta mă duc să-mi adun curajul pe partea cealaltă a insulei,

Mă antrenez cu un păianjen gigant,

Mama maimuței pe care am mâncat-o

Și un trib de indieni canibali.

Și dacă supraviețuiesc

Mă întorc și-ți spun, privindu-te în ochi…

Cât de mult te iubesc!

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.

Vom face așa să explodeze,

Inimile stelelor să ne-nfieze,

Să cadă lin pe irisul albastru,

Să ne-aducă o parte din astru

Pe care-l vom înălța,

Prin sărutare ne vom cățăra

Spre porțile unde nimeni nu va aștepta,

Ci doar păsări nocturne ne vor mângâia

Și întunericul ne va clătina

În pătucul său unde orice rău se va ierta.

Lasă pământul să se usuce,

De pe deget să-l suflăm și ne va duce

Vești despre trecutul înflorit pe cruce.

Lasă aerul să ne sărute,

Cu polen să ne ascundă ridurile multe,

Cu rouă să ne curețe de măști nevrute

Și să mai presară peste-a lumii poală

Ploaia stelelor din ochii noștri, iară...

Nu vreau să alegem un zâmbet nou de pe cuier,

Căci tot ce-i putred aici, în cer

E sortit căderii spre un pustiu etern,

Însă doar cu tine sunt de-acord

Să ne prăvălim pe ținutul mort.

De altfel vei orbi,

De atâtea vise te vei biciui,

Vei vedea doar zei,

Toți aplecați către genunchii tăi

Ca apoi să răstoarne săbii din scântei,

Să te cuprindă în îmbrățișări

Din șerpi ce adoră umerii tăi,

Să ucidă toate păsările ce-ți duc gândul

Către mine odată cu vântul,

Spre bârlogul meu ce tresare,

Se încarcă cu emoții și dispare,

Îmi lasă în loc de piele petale căzătoare

Pentru a amăgi natura și a nimeri în brațele tale

Unde suspinul devine strigăt de speranță,

Unde apele așteaptă porunca ta măreață

Ca să rămânem fără răsuflare,

Adormiți în corăbii din nisip, în apele liniștitoare

În așteptare ca viitorul să-și scrie o carte

Despre noi, copii născuți de noapte visătoare.   

    Citind până târziu în ochii tăi,
    Am adormit şi pleoapa-mi obosită,
    A tremurat, când ai fost tristă,
    De-aripi înfrânte-n zori de zi...
    
    Dar tu să ştii: nu-s felcer să te vindec,
    Dar pe durere pot s-aştern,
    Uitare şi ulei de pin,
    Sărut pe buze şi-un pocal cu vin...

Dintr-un vis ce-abia mai suflă 

Se aprind noi fantezii

Unde-o inimă pierdută 

Scrie-n noapte poezii.

Fie stele, lună, soare

Inima îmi scrie-n gol

Căci iubirea nu dispare

Ea renaste-n orice dor.

Și visul se reaprinde

Pe cerul nemărginit 

Și timpul mi se desprinde

De al clipei asfințit. 

Luna-și cerne-un vis aprins,

Pe cărări de-o nouă taină.

Iar sub cerul larg, întins.

Un suflet poartă-o nouă haină,

Stele-n dans ușor se-aprind

Scriu pe cer povești in noapte

Ochii lui în mine aprind

Umbre dulci și fermecate.

Totul e trist fără tine...și zilele dor

Se aprind, se sting pe rând, fără glas, în al timpului zbor

Te caut prin vise...gândul abia te mai găsește 

Ești doar o umbră, ce abia mai sclipește 

Pe străzile reci mă pierd obosită 

Purtând amintirea ce nu mă invită 

La un toast de final... să mă rup de trecut

...dar cum sa renunț la ce... final n-a avut?...

Lipsa ta mă săgeată în piept 

Îmi șoptesc că ce trăiesc nu e drept

De când nu mai ești și lumea e mută

Iar eu doar o păpușă ce zâmbetul imită..

Simt cum mă pierd de dor in poezie

Speranțele vor sa le dedic un vers

Să prindă viață, a ta umbră,

Să prindă glas, culoare...sens.