Gelozia doare?

Au urmat anii grei a războiului, seceta, foametea cumplită din Moldova,

care a făcut numeroase victime, oamenii au trecut prin mari nevoi.

Petrina,a cunosct un tânăr frumos,deștept, s-au căsătorit și a apătut pe lume 

un băiețel leit tatăl său.Era un început promițător , dar soarta a hotărât altăceva...

      Rămân doar mamă și fiu, o legătură trainică...pe viață...Daniel s-a dovedit a fi un 

copil foarte înzestrat, mândria mamei, ajutoul, suportul ei în clipe grele. De mic copil 

l-a preocupat treburile de pe lângă casă, cărțile și mersul la bibliotecă. Toate la un loc 

a făcut ca Daniel, să fie mai altfef decât copii și colegii din cartierul în care locuiau.

     Petrina a avut din oartea lui Daniel numai bucurii; premii școlare, aprecieri din 

partea profesorilor, poate puțină invidie din partea unor mameale colegilor săi.

     A venit vremea cănd, Daniel a cunoscut-o pe tănăra studentă, Liliana, foartă frumoasă

deșteaptă, modestă. Avea emoții ...mama și nora se vor place? Totul sa va limpezit când s-au cunoscut.

Nici măcar rodajul primilot ani de căsnicie, nu a lăsat urme de întrebare. Totul a mers,frumos, 

calm, blând. Liliana a avut ce învăța de la Petrina și Daniel. A venit pe lume și dorita moștenitoare,

o fetiță minunată, ce semâna cu tatăl ei, Costina. Fericirea, intrase în casa lor, pe uși și pe geamuri...

Întânlirile erau în familie erau tot mai dese, am plecat va  continua...

Alunec spre trecut,în amintiri

Mă scald în roua acelor dimineți ,

Tăcute umbre îmi fac semn

Cu-un soi de viață în priviri.

Un dor își pune azi peceta

Pe vremea anilor de-atunci,

Când soră îmi era natura

Și mamă satul dintre lunci.

Ce legătură nevăzută

Cu mult cântatele cărări ,

Mă duce-n ochiul din pădure

Și adorm pe lumile de flori ?...

Mi-am ascultat inima

O vedeam ce greu jelea,

Nici nu bea nici nu mânca

Doar suferea.

M-am gândit să plec departe,

Să citesc, să scriu o carte?

Să cunosc băieți și fete 

Muzica sămă îmbete.

............................

Doar o clipă te-am zărit 

Inima-n piept s-a răzvrătit,

Ce să-i dau să-i fie bine?

Acum știu ...te vrea pe tine.

Și mi-am spus ...ce-o fi să fie...

Am fugit, dar m-ai găsit,

Poate așa a fost sortit. 

Dar să știi, că te-am iubit.

Ce-a ajuns țara acum ?

Ajungi să spui,tot e minciună,

Minciună-i vorba ce-o arunci

Spunând că viața-i mai bună.

Mai bună viața pentru cine?

Ce-a fost sătac ,sărac rămâne

Căci leafa ta doi bani nu face,

Te mustră soața apoi tace.

Și vezi vitrinele încărcate

Găsești în ele tot  ce vrei

Dar prețurile nu-s de noi

Copii flămânzi ,flămânzi și goi.

Sunt mulți ca  mine,vai de ei

Muncim din greu ,dar nu avem lei

Leii noștri n-au valoare

S-au  dus schimbați peste hotare.

Voi,ce azi cârmuiți țara

Pe unde vă petreceți vara?

De unde atâtea milioane?

Le-ați primit comisioane?

Mă trezesc dint-un vis învolburat

Că sunt un mare împărat

Și că-mi pot permite chiar

Să împart,darurii tuturor

Celor ce muncesc cu spor.

Să aduc bucurii în țară

Și  dreptate și iubire

Și puțină fericire

Dar știu prea bine

Ecurată utopie

Vara aceasta vine și pleacă.

Aduce cu ea planuri și vise chiar dacă,

Se cer împlinite cu trudă și muncă depusă,

Examene grele, dragilor,vă bat la ușă.

Strădania voastră se vede și cere răsplată,

Marea vă așteaptă și nu cere plată,

Raze de soare vă sărută și vă bronzează

Și inima zburdă voioasă, dansează.

Vara e darnică te ospătează oricând,

Trăiește tinerețea să-ți rămână în gând

E amintirea ce te va vizita cel mai des

Roadele tinereții, să ai ce aduna la cules.

Vara e maturitatea vieții, cu fructele ei, cei mititei

Averea cea mult dorită,se crește și foarte greu,

Priortatea apoi în viață sunt doar ei

Și doar amintirile rămân cu tine mereu.

După revoluție, multă lume a plecat într-o modernă bejenie

și de mari proporții. Strămutări din unele continente în 

altele.Mă întreb, cum au prins rădăcini în locuri total diferite.

       Eu, am plecat doar la Tr. Măgurele pe un șantier dar 

dorul m-a adus acasă. În prima zi am colindat orașul de care 

mi-a fost atât de dor, unde am găsit amintirile, anii de școală,

străzile de promenadă, faleza Dunării, parcurile, grădina publică,

str.Domnească, care artăgea ca un aspirator tineretul în zilele de 

sărbătoare. Ce fac Românii noștri prin străini?

        Eu mă simt printre ai mei, nu pot să mă înstrăina, mă țin 

rădăcinile ....

  Cândva am visat să zbor, să văd lumea de sus. Atât de sus încât nimeni să nu-mi poată lua libertatea de a visa. Mi-am dorit să nu mai cobor, pentru că de sus totul pare diferit.

  De sus poți vedea fiecare pas greșit și fiecare pas bun. Înțelegi că fiecare om duce o luptă pe care ceilalți nu o văd. Problemele par mai mici, iar drumul pe care l-ai parcurs capătă un alt înțeles.

  Poate că nu vom putea zbura niciodată cu adevărat, dar putem învăța să privim viața de sus, cu mai multă înțelegere, mai puțină grabă și mai multă speranță.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

De beste cateringservice

(ironisch)

Het is vrijdagavond, het is laat, we zijn te lui om te koken. Wat is er nog lekkerder dan een Quattro Stagioni-pizza? We kijken naar de tablet, we selecteren deze door op "Toevoegen aan winkelmandje" te klikken, we kiezen de saus en een portie gebakken aardappelen. Dat gezegd hebbende, drukken we op "Plaats de bestelling", we voeren het adres en het telefoonnummer in , kiezen wij de betaalmethode. We wachten kwijlend, worden hongeriger en hongeriger, kijkend naar de foto's van de schoonheden die ze tentoonstellen. Thuis zijn wij zó enthousiast, daarentegen komen er al een tijdje een reeks leerling-koks naar het restaurant. Ze kunnen niet koken, maar ze gingen het leren van chefs met tientallen jaren ervaring. Fouten van welke aard dan ook worden vergeven omdat ze nog maar aan het begin staan en omdat ze alleen door fouten te maken zullen leren. Het maakt helemaal niet uit hoe vaak hij een fout zou maken, dat hij misschien de pan, het koken, de hele keuken of alleen de keuken en de badkamer zou verbranden die via een scheidingsmuur met elkaar communiceren. Dus we krijgen telefoontje na telefoontje waarbij de chef-kok zich verontschuldigt dat de bak met glühwein is gebarsten, dat de pizza te gaar is, dat hij niet genoeg heeft gebakken, dat de kaas te veel smeert, dat hij geen tomaten en champignons heeft toegevoegd , dat hij geen kwarteleitjes had gezet (het is een beetje een dieetpizza), dat ze geen tzatziki-saus aan het menu hadden toegevoegd, dat ze de dosis Pepsi Twist met citroensmaak waren vergeten, dat de donuts met citroenglazuur waren 't deed het niet zo goed chocolade en andere...

Verveeld door zoveel uitleg (ik wilde niet eens uitleg, ik wilde alleen eten), vertelde ik de betreffende chef-kok vriendelijk dat ik het eten graag vóór 12 uur 's avonds besteld had, ik zou rond 7 uur' s avonds bestellen. De chef-kok begreep het, nam de leerlingen netjes bij de vleugel en stuurde ze naar huis met een opdracht om klaar te maken.

Zo kwam er rond 23:45 uur een jongen op de fiets vlakbij het blok aan, belt mij en vraagt of ik thuis ben (waar zou ik anders kunnen zijn op dat late uur?, op de markt?, aan zee op de klif?, ik bedoel serieus, waar zou ik anders kunnen wachten op een pizza, bevroren of verbrand, wat dan ook?), Ik vertelde hem dat ik thuis was, maar vroeg hem om de lift te gebruiken en naar boven te gaan. Het kwam aan, ik betaalde, nam de pizza met al het andere waar ik om vroeg en opende de doos.

De pizza was eigenlijk een Quattro Stagioni Happy Meal, inclusief speelgoed naast wat ik bestelde. Hij maakte een kindermenu omdat de leerlingen al het deeg hadden opgebruikt om pizza te leren maken en dat was alles wat er nog over was.

De pizza was lekker, het wachten was het waard na alle zenuwen en zorgen, ook al was het een kinderportie.

Îl văd din nou, era vremea să-și facă gogoașa. Îl descopăr într-o ceșcuță

pe un raft dormind. În casă mai era și fiul meu cu prietenul lui, jucau șah.

Au văzut și ei minunea. Ne era simpatic și mai ales așteptam ce va urma.

       A fost o vreme, când nu l-am mai văzut. Îi simțeam lipsa. Într-o zi apare...

Era altcineva... era un fluture deosebit de frumos, energic, mă căuta pe mine ...

sau pe cineva? Mai crescusem viermi de mătase, dar în condiții normale.

Știam ce urmează! Bietul fluturaș...E ra îmbrăcat în culori vii, lucitoare.M-a tratat

ca pe-o cunoștință veche, mereu pe lângă mine.Știam că sacrificiul fluturașului 

nu duce la nimic. El, ea, avea nevoie de un partener sau parteneră, altfel nu pot 

lăsa urmași, sacrificiul, zbuciumul era zadarnic.În primele zile a fost energic, agitat,

mereu căuta ...ce?

        Nu mai căuta hrană ...apă...cât va rezista? Devine abătut, îmi era tare milă de el.

Se așeza în palma mea și parcă plângea...da, după un partener ce nu mai venea...

Cu ultima sforțare a expulzat un jet de ouă. Deci ea își aștepta perechea să-i binecuvânteze

viitoarea generație ... dar nu a fost așa....ea a murit...Aveam ambalajul de la  un mârțișor....

Era potrivit de un sargofag...și l-am păstrat ca pe un bibelou.

Ce e iubirea? Și de ce este atât de esențială, de ce ca sa simt un gram de iubire trebuie sa ma pierd pe mine. Ce e iubirea, de ce doare așa, de ce nu putem fii Fericiți, pur și simplu de ce…? cum pot sa devin un monstru care nu simte nimic, ce rost ar mai avea viața ca eu sa nu simt ca trăiesc și sa ofer ceea ce iubesc.

Dintr-un colț de suflet sa născut un sentiment de iubire ce nici universul nu va avea sa știe ca otrava iubiri va persista pe pielea care cândva încălzită de un sărut și o mângâiere a început a tremura in absenta ta.

Precum un copil mic, când îi dai o jucărie, așa mam bucurat când ai apărut in viața mea, o bucurie ce nici stelele nu o pot descrie, o raza de lumina in colțul ochiului ma făcut sa simt ca pot cuceri lumea întreaga.

Eram tineri și nu știam ce e dragostea, nu știam cât o sa doară, cât amar se va scurge pe buzele noastre arse de un sărut otrăvitor al cărui antidot se ascunde adânc in sufletul tău pustiu și întunecat unde am crezut ca voi găsi iubire, și mam rătăcit in negura inimii tale in speranța ca voi fi cea care să te sărute luminând-ți sufletul.

Tot aceleași buze sărutate cu pasiune, m-au înțepat și tăiat adânc in suflet, mâinile tale ce îmi cuprindeau soldul ușor relaxat in prezenta ta, atunci am realizat ca tot aceiași durere provocată de atingerea ta, ma face dependentă de mai mult.

Împânzită de dorința de a te mai vedea o data, ma uit la tine și nu-ți pot spune nimic, crezând ca tăcerea va spune multe, întru cât el sa simtă ce mult arde atingerea lui pe sufletul meu și fără o destinație fixa, fără săi pese de tot ce arde in jurul lui….. tăcerea este rupta in cele din urma de tot aceleași buze a cărui amar îl mai aveam in colțul guri, el ridica privirea la mine și îmi spune ,,nu simt nimic pentru tine”.

Moment in care o briza de are rece ma lovește in creștetul capului și corpul începe a tremura, pierzându-și ușor echilibrul.

Deasupra mea norii se aduna și dorința enorma de a face inima sa tacă, a cărui urlet ar putea muta și munții, al care-i sângerări ar umple un ocean de durere, știu ca nu pot schimba nimic, știu ca durerea o va lua doar timpul.

Așa ca strâng ușor din dinți și îmi ma pierd pe tărâmuri necunoscute, acolo unde nu ma vede și nu ma aude nimeni, locul unde ne-am cunoscut prima data, da este pictura imprimată adânc in mintea mea, ma întorc acolo in trecut unde te-am văzut prima data, eu cu spatele la tine, copil inocent nu știa ce avea sa urmeze, ca doua priviri va avea sa schimbe totul in viața lor…..ma întorc ușor cu fata, curioasa sa văd cine îmi striga numele, și tot ce aud in timp ce-ți privesc chipul zâmbitor este un ,,Hello”.

Fără sa realizez vreo secunda, după ce mia pus un zâmbet pe fața răvășită de oboseala emoțională și cu sete de priviri incendiare, brusc observ ca lângă mine un trandafir alb, ce petale, ce savoare de miros, ce m-au făcut sa ma întorc pe dos.

Trec zile și zile fără ca eu să-l mai fii văzut, așa cum mama a-și așteaptă pruncii de scoala, așa îmi așteptam dragostea, sa vina la mine obosita precum lacrima de pe obraz, rănită in mii de bucăți, ca eu sa le lipesc la loc, săi fiu ghid in a iubi și a merge împreuna in necunoscut, dar nimic din cei frumos nu durează mult.

După atâtea uite la ce sa ajuns, noi chiar nu mai avem nimic de spus….doar in amintiri mai suntem milionari.

Vreau să-mi amintesc de tine așa cum te știam, omul de care m-am îndrăgostit și îl iubeam, și nu am încotro ma doare sufletul tare ca am crezut in noi încă de la prima îmbrățișare.

Ana Maria Heghes

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Nachlass

Heute werden wir über einen besonderen Gegenstand sprechen, einen Gegenstand, der uns am Herzen liegt, denjenigen von uns, die immer noch Dinge auf dem Dachboden des Hauses aufbewahren, genauer gesagt, einem Filzhut. Der bayerische Hut, ein Hut von unbestreitbarer historischer Bedeutung, erlebte fünf Taufen, zwei Promotionen, mehrere Hochzeiten und das war’s auch schon. Einen Hut, den nur mehrere Generationen hatten, aber zum Tragen, ich glaube nicht, dass sie ihn trugen, er ist schon vor langer Zeit nicht mehr tragbar. Wie ich bereits erwähnt habe, ist es aus Filz, es ist blau (ein elektrisches Blau oder Königsblau) und an der Seite ist eine Feder befestigt.

Cecilias Urgroßmutter bestand darauf, dass sie unter den bestmöglichen Bedingungen gehalten wurde. Etwas, das passiert ist, nur der Lauf der Zeit hat das Sagen, es ist nicht mehr das, was es einmal war, es sitzt nicht mehr so, wie es einmal war. Sogar der Blauton ist nicht mehr lebendig, er wirkt schäbiger, alter, staubiger. Es eignet sich hervorragend für Vintage-Outfit-Ideen, aber ansonsten bleibt es hübsch, nur für die Kollektion.

Für Cecilia war es keine geringe Überraschung, dass der bisher so poetisch beschriebene Hut einen großen Mangel verbirgt, genauer gesagt, dass er eine Mottenfamilie beherbergt. Seien wir ehrlich: Wenn jemand einen Hut erbt, bekommt er nicht nur den Hut, sondern auch die Motten dazu.

Eine Familie würde im Hut leben. Familie?, so zahlreich?, Dynastie vielleicht, es hat auch einen König und einen Monarchen und so ziemlich alles, was es braucht, um eine vollwertige Monarchie zu sein. Aber wie kann einem das gefallen? Seit wann gibt es keine Mottenkugeln mehr? Seit wann wird Pronto zur Schädlingsbekämpfung eingesetzt? Eine wütende und grüblerische Cecilia stellt sich diese Fragen ständig. Wie bei all der scheinbaren Sorgfalt, die jeder auf sich genommen hat, der Hut letztendlich in diesem Tempo zerfällt. Wenn diese Urgroßmutter es wüsste und noch am Leben wäre, wäre sie äußerst wütend. Cecilia sitzt und sitzt und denkt über eine Lösung nach, wie sie ihren Glanz ein anderes Mal wiederherstellen könnte.

Er hat es gefunden, er weiß, was zu tun ist, er wird eine Lösung finden, die sie tötet, und nachdem sie gestorben sind, wird er den Teil des Materials nehmen und herausschneiden, der entfernt werden soll.

Gehen Sie wie beschrieben vor. Erst indem er die Schnittpartie immer weiter ausspielt und vertieft, erreicht er mit der Schere die andere Seite des Materials. Gute Leute, Sie besitzen es seit vier Generationen. Woher wissen Sie, wie Sie mit einem Vermögen umgehen sollen, das Ihnen jemand hinterlassen hat? Sie hat es dir nicht gegeben, um dir eine Verantwortung aufzubürden, sie hat es dir gegeben, weil sie dachte, es wäre schön für dich, etwas zu haben, das ihr sehr gut gefällt. Du hast wirklich die Grenze zur Frivolität überschritten! Wir verstehen, dass Ihnen der Hut selbst eigentlich egal ist, aber interessiert Sie nicht auch die Urgroßmutter, die ihn Ihnen anvertraut hat?

Cecilia begann mit dem Nähen aus Garn, das eine ähnliche Farbe hatte wie die ursprüngliche Mütze. Was ist der Sinn? Es gibt keine perfekte Synonymie, weder in den Farben noch in den Worten, leider war die Farbe einzigartig, sie war unersetzlich. Cecilia denkt bei +1,75 Dioptrien, dass es die gleiche Farbe hatte. Wir wissen nicht, was wir sonst noch sagen sollen... die Absicht war gut... „seinen Glanz ein anderes Mal zurückzugeben“, aber aufgrund zu großen Eifers war das Ergebnis etwas daneben. Cecilia, wir wissen das zu schätzen Kümmere dich darum, dass du es getragen, desinfiziert, gereinigt und gepflegt hast, was immer geschätzt wird, aber wenn du nicht so viel Spaß beim Ausschneiden gehabt hättest, wäre es immer noch sehr gut gewesen. Es ist immer ratsam, die Balance zu wahren alles. Warum ist es gut, unsere Handlungen und Entscheidungen zu messen? Denn sagen wir, wir fahren und müssen abbiegen, wir haben eine Kurve vor uns, wir müssen unsere Geschwindigkeit messen (denn zu viel könnte uns abschrecken). die Straße, weicht von unserem Weg ab), der Wunsch, mit dem wir diese Kurve überwinden wollen, egal wie lange es dauern würde, wie schnell, wie geschickt, was ich weiß nicht was.. was zählt, ist wie harmonisch und wie sicher wir durch alles zu kommen wissen. Niemand applaudiert uns, wir sind einfach wir selbst und wir brauchen keinen Applaus.

Auch im vorliegenden Fall hätte der geerbte Hut unversehrt bleiben können, es wären keine Eingriffe, Reparaturen, Renovierungen, Retuschen nötig gewesen, wenn unsere liebe Cecilia ihn nicht so leidenschaftlich hätte verbessern wollen. Erwägenswert ist auch, dass oft keine radikale Änderung erforderlich ist, um zu funktionieren. Eine teilweise oder nur eine vierteljährliche Änderung würde genauso viel helfen.

Cecilia ... Cecilia ... entweder hattest du keine sichere Hand, oder der Hut war dir zu wichtig.