Calendarul Săvulescu

Mihai era primul copil al familiei sale, un băiat care venise pe lume cu speranța de a fi iubit, ocrotit și înconjurat de căldura unui cămin în care să se simtă în siguranță. Ca orice copil, își dorea să crească fericit, să se bucure de copilărie și să găsească în brațele părinților săi liniștea de care avea nevoie. Însă viața lui nu avea să fie atât de ușoară precum și-ar fi dorit. Încă de mic, Mihai a cunoscut suferința, tristețea și teama, iar anii copilăriei sale au fost marcați de întâmplări pe care avea să le poarte multă vreme în suflet.

În casa în care creștea, nu găsea întotdeauna înțelegerea și blândețea de care avea nevoie. Uneori, părinții îl certau aspru, îl înjurau și îl loveau atunci când greșea. Mihai nu înțelegea de ce oamenii care ar fi trebuit să-l ocrotească ajungeau să-i provoace atâta durere. Era doar un copil care învăța treptat să descopere lumea, să deosebească binele de rău și să înțeleagă urmările faptelor sale. Avea nevoie de răbdare, de explicații și de iubire, însă, în multe momente, în locul acestora primea vorbe grele și pedepse care îl făceau să se simtă neînțeles.

Cu timpul, Mihai a început să păstreze în suflet amintirile acestor întâmplări. Uneori, după ce se termina o ceartă, rămânea singur și se gândea la ceilalți copii, întrebându-se cum ar fi fost să aibă și el parte de o copilărie liniștită. Își imagina cum ar fi fost să se întoarcă acasă și să fie întâmpinat cu un zâmbet, să poată povesti ce făcuse peste zi fără să se teamă și să audă cuvinte care să-i dea curaj. Nu își dorea bogății, jucării scumpe sau lucruri ieșite din comun, ci numai să fie iubit și să simtă că prezența lui aduce bucurie în viața celor din jur.

Anii au trecut, iar Mihai a crescut, însă unele cuvinte rostite în copilărie au rămas adânc întipărite în memoria sa. Într-o zi, după ce făcuse o prostie, mama lui, cuprinsă de mânie, i-a spus că și-ar fi dorit să nu-l fi născut. Pentru un adult, o asemenea vorbă poate părea doar o izbucnire de moment, dar pentru un copil ea poate deveni o întrebare care îl urmărește ani întregi. Mihai a rămas cu sufletul îndurerat, încercând să înțeleagă dacă mama lui chiar credea ceea ce spusese și dacă venirea sa pe lume fusese, într-adevăr, o greșeală. De atunci, ori de câte ori își amintea acea întâmplare, simțea cum tristețea îi cuprinde inima, iar în mintea lui se nășteau întrebări la care nu găsea niciun răspuns.

Mihai ajunsese să creadă că trebuia să fie mereu cuminte, să nu greșească și să nu supere pe nimeni, pentru a putea primi puțină liniște. Încerca să înțeleagă ce așteptau ceilalți de la el și se întreba dacă, într-o zi, avea să fie privit cu mai multă blândețe. Totuși, oricât s-ar fi străduit, nu putea controla toate certurile și nici nu putea schimba singur felul în care adulții se purtau cu el. Era un copil care avea nevoie să i se spună că o greșeală poate fi îndreptată, că fiecare om învață din propriile fapte și că nimeni nu trebuie să fie lipsit de iubire pentru că nu este perfect.

Pe lângă toate aceste amintiri dureroase, Mihai purta în suflet un vis care pentru alții putea părea simplu, dar care pentru el însemna enorm: își dorea să aibă o casă la țară. Își imagina o gospodărie liniștită, cu o poartă de lemn, o curte încăpătoare, pomi înfloriți primăvara și o grădină în care să poată petrece zile întregi ascultând cântecul păsărilor. Își dorea să se plimbe pe ulițele satului, să privească dealurile în depărtare și să simtă că există un loc în care poate reveni oricând, fără să se teamă că nu este dorit.

Pentru Mihai, casa de la țară nu reprezenta doar o clădire, ci simbolul liniștii și al apartenenței pe care le căuta de multă vreme. În imaginația sa, acel loc ar fi fost un refugiu în care să lase în urmă grijile, să se bucure de natură și să simtă că are și el un colț de lume în care este primit cu dragoste. Însă nu avea o asemenea casă, iar dorința lui rămânea neîmplinită. De fiecare dată când se gândea la acest vis, își imagina cum ar fi fost să petreacă vacanțele acolo, să îngrijească pomii și să se bucure de liniștea serilor de vară.

O altă amintire îi apăsa sufletul. Când era mic, mătușa sa îi spusese că nu avea să-l mai primească la țară. Poate că acele cuvinte fuseseră rostite într-un moment de supărare, însă Mihai le păstrase în memorie și, pe măsură ce anii treceau, se întorcea tot mai des cu gândul la ele. Își amintea de locul în care și-ar fi dorit să petreacă timp, de curtea în care ar fi vrut să se joace și de toate bucuriile pe care și le imaginase. Apoi își amintea vorbele mătușii sale și simțea că o altă ușă se închisese înainte ca el să poată afla ce înseamnă să fii primit fără teamă.

Nu era vorba despre dorința de a lua ceva de la cineva, ci despre nevoia de a avea un loc în care să nu se simtă o povară. În timp ce alți copii vorbeau cu bucurie despre vacanțele petrecute la țară, Mihai asculta și își imagina cum ar fi fost dacă și el ar fi avut parte de aceleași experiențe. Uneori, se întreba de ce lucrurile care păreau atât de simple pentru alții deveneau atât de greu de atins pentru el. Cu toate acestea, nu renunța la visul său, chiar dacă uneori tristețea îl făcea să creadă că nu va reuși niciodată să aibă ceea ce își dorea.

Când a împlinit șaptesprezece ani, Mihai era deja un adolescent care trecuse prin multe încercări sufletești. Cei din jur puteau vedea că devenise mai mare, că se maturizase și că începea să se pregătească pentru viața de adult, însă puțini puteau înțelege câtă suferință ascundea în spatele tăcerii sale. Trecutul continua să-l urmărească, iar amintirile reveneau uneori în cele mai neașteptate momente. O ceartă îi amintea de copilărie, o vorbă aspră îl făcea să se gândească la cuvintele mamei sale, iar discuțiile despre casele de la țară îl duceau cu gândul la visul pe care încă nu reușise să-l împlinească.

Într-o seară, după o zi în care se simțise mai singur ca niciodată, Mihai s-a așezat lângă fereastră și a privit cerul care se întuneca încet. Lumini blânde se aprindeau în casele vecinilor, iar liniștea serii îl făcea să se întoarcă în amintirile sale. Și-a adus aminte de copilul care fusese, de momentele în care îi fusese teamă, de vorbele care îl răniseră și de toate dorințele pe care le păstrase în suflet. S-a gândit la mama lui și la acea propoziție care îl urmărea de ani întregi, apoi la mătușa sa și la promisiunea unei case la țară care părea să nu se împlinească niciodată.

Cu ochii îndreptați spre cer, Mihai a rostit încet, aproape ca și cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva: „De ce m-am născut?”. Era o întrebare născută dintr-o suferință adâncă, din nevoia de a înțelege de ce viața lui fusese atât de grea și din dorința de a afla dacă existența sa avea vreun rost. Nu mai știa cui să-i spună toate lucrurile care îl apăsau și nici cum să explice ceea ce simțea. Avea nevoie de cineva care să-l asculte fără să-l judece, să-i arate că viața lui are valoare și să-i spună că nu este vinovat pentru răul pe care îl suferise.

În acea seară, gândurile sale s-au îndreptat către Dumnezeu. Mihai își amintea de biserica în care văzuse icoanele Mântuitorului, de lumina candelelor și de cântările care răsunau în timpul slujbelor. Își amintea că Iisus Hristos îi primea pe copii și îi binecuvânta, fără să le ceară să fie bogați, puternici sau lipsiți de greșeli. În Evanghelia după Marcu, Domnul spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14). Aceste cuvinte i-au adus în minte imaginea unui Hristos blând, care nu îndepărtează sufletele aflate în suferință, ci le cheamă să se apropie de El.

Mihai a început să se roage în liniștea camerei sale. Nu știa să alcătuiască rugăciuni lungi și nici nu găsea cuvinte potrivite pentru toate durerile sale, dar a vorbit cu sinceritate: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu știi prin ce am trecut și cunoști toate lucrurile pe care nu am putut să le spun nimănui. Ajută-mă să nu cred că sunt lipsit de valoare, dă-mi puterea să merg înainte și arată-mi că viața mea poate avea un rost. Te rog, trimite-mi în cale oameni buni, care să mă asculte și să mă ajute să găsesc pacea”. După ce a terminat rugăciunea, a rămas câteva clipe în tăcere, fără să aștepte o minune spectaculoasă, ci doar cu speranța că nu va trebui să poarte singur toate aceste încercări.

În zilele următoare, Mihai a hotărât să meargă la biserică. A intrat cu sfială și a privit icoana Mântuitorului, încercând să-și găsească liniștea. În acel loc, unde lumina candelelor se împletea cu mirosul de tămâie, a simțit că putea să-și așeze gândurile înaintea lui Dumnezeu fără să se teamă că va fi judecat pentru ceea ce simțea. Nu toate durerile au dispărut, însă a început să înțeleagă că vorbele oamenilor nu puteau hotărî valoarea vieții sale. Faptul că mama lui rostise acele cuvinte nu însemna că el nu merita să se fi născut, iar faptul că nu avea o casă la țară nu însemna că nu avea dreptul să viseze la un cămin.

Într-o altă zi, Mihai a întâlnit un preot care l-a observat abătut și l-a întrebat cu blândețe ce îl apăsa. La început, băiatul a ezitat, fiindcă se obișnuise să-și păstreze suferința în tăcere. Totuși, răbdarea preotului l-a încurajat să vorbească. I-a povestit despre copilărie, despre momentele în care fusese lovit și înjurat, despre vorbele mamei sale și despre dorința de a avea o casă la țară. I-a spus și despre mătușa sa, ale cărei cuvinte îl făcuseră să creadă că nu va mai fi primit acolo. Când a terminat, Mihai și-a plecat privirea, rușinat parcă de faptul că îndrăznise să vorbească despre toate aceste lucruri.

Preotul l-a ascultat cu atenție și i-a spus că niciun copil nu merită să fie lovit sau umilit și că vorbele nedrepte ale altora nu pot deveni măsura valorii sale. I-a explicat că fiecare om are demnitate înaintea lui Dumnezeu și că iubirea adevărată se arată prin grijă, răbdare și respect. Apoi i-a amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare” (I Corinteni 13, 4). Preotul i-a explicat că iertarea poate fi un drum lung și că ea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat, nici să rămâi într-o situație în care ești în pericol. Mihai avea dreptul să ceară ajutor, să fie ocrotit și să vorbească despre lucrurile care îl răneau.

Pentru prima dată după multă vreme, Mihai a simțit că un adult îl asculta fără să-l învinovățească. Preotul l-a încurajat să se apropie de oameni de încredere și să nu rămână singur cu suferința sa. I-a spus că Dumnezeu îi poate ajuta pe oameni și prin cei care îi ascultă, îi ocrotesc și le oferă sprijin atunci când trec prin momente grele. În acea zi, Mihai nu a primit o casă la țară, iar trecutul nu s-a schimbat, dar a primit ceva de care avusese nevoie de multă vreme: înțelegerea că suferința sa merita luată în serios și că nu era obligat să înfrunte totul singur.

Încetul cu încetul, Mihai a început să privească viitorul cu mai multă nădejde. Nu însemna că amintirile dureroase dispăruseră sau că toate problemele se rezolvaseră, ci că începuse să înțeleagă că viața lui nu se reducea la ceea ce trăise în copilărie. Putea să învețe, să-și descopere talentele, să-și continue studiile și să construiască relații cu oameni care îl respectau. Putea să ceară ajutor atunci când îi era greu și să învețe să se privească pe sine cu mai multă blândețe. Nu putea schimba toate alegerile celor din jur, însă putea să caute un drum mai bun pentru viitorul său.

Într-o după-amiază, Mihai a luat o foaie de hârtie și a început să deseneze casa la care visa de atâta vreme. A desenat o poartă simplă, ferestre luminoase, o curte încăpătoare și câțiva pomi care să înflorească primăvara. A adăugat o cărare ce ducea spre grădină și o bancă așezată lângă un trandafir. A privit desenul îndelung, imaginându-și cum ar fi fost să se trezească într-o asemenea casă, să deschidă fereastra și să audă cântecul păsărilor. Apoi, în partea de jos a foii, a scris: „Un loc în care nimeni nu trebuie să se teamă că nu este iubit”.

Pentru Mihai, acel desen însemna mai mult decât un simplu vis. Era imaginea unei vieți în care oamenii se respectau, în care greșelile erau îndreptate prin răbdare și în care nimeni nu era făcut să creadă că nu merită să existe. Dacă într-o zi avea să-și întemeieze propria familie, își dorea să ofere copiilor săi ceea ce îi lipsise lui: siguranță, înțelegere și dragoste. Ar fi vrut să le explice greșelile fără să-i umilească, să-i încurajeze atunci când întâmpinau dificultăți și să le arate că iubirea nu trebuie câștigată prin frică. Înțelegea tot mai bine că răul suferit nu trebuie transmis mai departe și că fiecare om poate încerca să construiască relații mai bune decât cele pe care le-a cunoscut.

Într-o seară liniștită, Mihai s-a întors cu gândul la întrebarea care îl tulburase atât de mult: „De ce m-am născut?”. Acum nu avea răspunsuri la toate întrebările vieții și nu știa când avea să-și împlinească visul de a avea o casă la țară. Totuși, începuse să înțeleagă că viața lui nu era definită numai de tristețe, de cuvintele care îl răniseră sau de lucrurile pe care nu le avusese. Era un om care putea învăța, putea crea, putea iubi și putea descoperi frumusețea lumii. Avea dreptul la un viitor în care să fie tratat cu respect și în care să nu mai fie nevoit să-și ascundă suferința.

Înainte de culcare, Mihai și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat din nou. I-a cerut lui Dumnezeu putere pentru zilele grele, înțelepciune pentru a face alegeri bune și oameni sinceri care să-l ajute atunci când avea nevoie. Apoi și-a amintit cuvintele Psalmistului: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit” (Psalmul 26, 10, în numerotarea ortodoxă). Versetul i-a adus nădejdea că, atunci când oamenii îl dezamăgesc, poate continua să caute iubire, ocrotire și un drum mai bun. Nu a înțeles aceste cuvinte ca pe o promisiune că toate dorințele i se vor împlini imediat, ci ca pe o chemare de a nu renunța la speranță.

Mihai știa că drumul său avea să fie lung și că vor mai exista zile în care amintirile copilăriei îi vor apăsa sufletul. Dar începuse să creadă că trecutul nu trebuia să hotărască tot ceea ce avea să devină. Poate că într-o zi va avea casa la țară pe care și-o dorise atât de mult, cu o grădină plină de flori și pomi care să-i ofere umbră în zilele călduroase. Poate că va putea să stea pe banca din curte și să privească apusul fără să simtă tristețea care îl însoțise atâția ani. Iar dacă acel vis se va împlini, casa lui nu va fi doar un loc în care să locuiască, ci și simbolul unui nou început.

Povestea lui Mihai ne amintește că niciun copil nu ar trebui să fie făcut să creadă că nașterea sa a fost o greșeală. Fiecare copil are nevoie de iubire, de ocrotire și de adulți care să-l îndrume cu răbdare. Vorbele grele pot lăsa urme adânci, însă ele nu hotărăsc valoarea unui om și nici nu îi stabilesc viitorul. În credința creștin-ortodoxă, omul este chemat să caute binele, să păstreze nădejdea și să nu uite că iubirea adevărată se arată prin fapte, nu prin vorbe lipsite de blândețe.

Iar Mihai, copilul care își dorise atât de mult o casă la țară, a început să înțeleagă că putea spera la un viitor mai luminos. Nu avea încă toate lucrurile pe care și le dorise, dar avea dreptul să viseze, să ceară ajutor și să-și construiască viața pas cu pas. În inima lui, dorința de a avea un cămin a rămas vie, asemenea unei lumini care nu se stinge în întuneric. Și poate că, într-o zi, atunci când va privi pomii înfloriți din propria curte, își va aminti de copilul care fusese și va înțelege cât de important este să oferi altora bunătatea de care tu însuți ai avut nevoie.

Morala: Nu suntem definiți de vorbele care ne-au rănit și nici de suferințele prin care am trecut. Fiecare om merită iubire, respect și un loc în care să se simtă în siguranță. Prin credință, sprijin și nădejde, chiar și după o copilărie grea, omul poate căuta un nou început și poate contribui la construirea unei lumi mai bune.

I. Lumina tuturor Sfinților

În fiecare an, la trecerea dintre ziua de 31 octombrie și ziua de 1 noiembrie, putem privi spre sfințenie ca spre o mare lumină care nu se stinge niciodată. Este un timp al amintirii, al recunoștinței și al rugăciunii, în care ne îndreptăm gândul către toți oamenii care și-au închinat viața lui Dumnezeu și au devenit exemple de credință, iubire, răbdare și nădejde.

Sfinții nu sunt doar nume scrise în cărțile Bisericii. Ei sunt oameni care au trecut prin încercări, prin bucurii și prin suferințe, dar care au ales să rămână aproape de Dumnezeu. Unii au fost împărați, alții au fost oameni simpli. Unii au fost călugări și pustnici, alții au fost părinți de familie. Unii au fost martiri, alții mărturisitori, ierarhi, preoți, monahi sau oameni obișnuiți care au trăit cu o credință profundă.

Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că sfințenia nu aparține unei singure epoci. Ea nu a existat doar în trecut. Sfințenia este o chemare permanentă către bine, adevăr, iubire și apropiere de Dumnezeu.

---

II. Seara de 31 octombrie – începutul sărbătorii

Când se lasă seara peste lume, iar lumina zilei începe să se retragă, poate începe în sufletul omului un timp al liniștii.

31 octombrie devine, în această celebrare simbolică, ajunul Zilei Tuturor Sfinților.

Este o seară în care oamenii sunt chemați să lase pentru câteva clipe zgomotul lumii și să privească spre cer. O lumânare aprinsă poate deveni simbolul credinței care rămâne vie chiar și atunci când în jurul nostru este întuneric.

Flacăra lumânării este mică, dar lumina ei poate fi văzută de departe. La fel este și credința: uneori pare mică și fragilă, dar poate schimba inima omului.

În această seară ne putem aminti de Sfinții Apostoli, de Sfinții Evangheliști, de marii ierarhi ai Bisericii, de mucenici, de cuvioși, de pustnici, de mărturisitori și de toți cei care au trăit în sfințenie.

Dar ne putem gândi și la acei oameni sfinți pe care istoria nu i-a consemnat în întregime.

Există oameni ale căror nume nu le cunoaștem, dar ale căror fapte de iubire au rămas înaintea lui Dumnezeu.

---

III. Sfinții cunoscuți și necunoscuți

Când spunem „toți Sfinții”, nu ne referim numai la cei ale căror vieți sunt cunoscute.

Există Sfinți ale căror nume sunt cunoscute de milioane de oameni: Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Apostol Ioan, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Paisie Aghioritul și mulți alții.

Fiecare dintre ei a avut o viață diferită și o chemare diferită.

Unii au predicat Evanghelia.

Unii au apărat credința.

Unii au îngrijit bolnavi și săraci.

Unii au trăit în pustie.

Unii au fost prigoniți.

Unii au murit pentru credință.

Unii au slujit Biserica prin cuvânt și rugăciune.

Dar există și sfinți pe care noi nu îi putem numi.

Poate a existat un om simplu care a ajutat un copil flămând. Poate a existat o femeie care și-a crescut copiii cu multă iubire și credință. Poate a existat un bătrân care s-a rugat în tăcere pentru întreaga lume.

Dumnezeu cunoaște toate aceste vieți.

De aceea, această sărbătoare poate deveni și un omagiu adus sfințeniei ascunse, acelei sfințenii care nu caută aplauze și nu cere recunoaștere.

---

IV. 1 noiembrie – Ziua Tuturor Sfinților

Dimineața zilei de 1 noiembrie poate fi privită ca o dimineață a luminii.

Soarele răsare, iar omul își amintește că, după fiecare noapte, vine o nouă zi.

În această zi, gândul nostru se îndreaptă către comuniunea Sfinților și către exemplul lor de viață.

Sfinții ne învață că adevărata putere nu înseamnă să îi stăpânești pe ceilalți, ci să poți stăpâni răul din propria inimă.

Ei ne învață că adevărata bogăție nu constă numai în lucrurile pe care le avem, ci în iubirea pe care o dăruim.

Ei ne învață că adevărata victorie nu este întotdeauna victoria asupra unui dușman, ci victoria asupra urii, egoismului, mândriei și deznădejdii.

Ziua Tuturor Sfinților devine astfel o chemare către fiecare om:

Să alegem binele.

Să iubim.

Să iertăm.

Să ajutăm.

Să ne rugăm.

Să păstrăm credința.

Să nu uităm de Dumnezeu.

---

V. Sfinții ca modele pentru oameni

Fiecare Sfânt poate fi privit ca o lecție vie.

De la Apostoli învățăm curajul mărturisirii.

De la Mucenici învățăm statornicia.

De la Cuvioși învățăm rugăciunea și răbdarea.

De la Ierarhi învățăm responsabilitatea și slujirea.

De la Sfinții doctori fără de arginți învățăm să ajutăm fără să punem iubirea noastră în slujba câștigului.

De la Sfinții împărați și conducători învățăm că puterea trebuie folosită pentru dreptate și bine.

De la mamele și tații sfinți învățăm răbdarea, responsabilitatea și dragostea față de familie.

Sfinții sunt diferiți, dar au în comun aceeași orientare: apropierea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.

---

VI. O sărbătoare a luminii

Imaginea centrală a acestei sărbători poate fi lumina.

O singură lumânare poate aprinde o altă lumânare fără să-și piardă propria lumină.

Așa poate fi și binele.

Când un om face o faptă bună, el poate inspira un alt om să facă bine. Când cineva iartă, poate învăța și pe altul să ierte. Când cineva ajută, poate naște într-o altă inimă dorința de a ajuta.

Lumina se răspândește.

De aceea, Sfinții pot fi asemănați cu niște făclii care au luminat generații întregi.

---

VII. Rugăciunea către toți Sfinții

În această zi, omul își poate ridica inima către Dumnezeu și poate spune:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Îți mulțumim pentru toți Sfinții Tăi, cunoscuți și necunoscuți, care au mărturisit iubirea, adevărul și credința.

Ajută-ne să învățăm din viețile lor.

Dă-ne putere să facem binele, răbdare în încercări, înțelepciune în alegerile noastre și iubire față de aproapele nostru.

Păzește-ne de rău și luminează-ne mintea și sufletul.

Fă din inimile noastre loc al păcii, al credinței și al iubirii.

Iar când ne este greu, amintește-ne de exemplul celor care au mers înaintea noastră pe calea credinței.

Slavă Ție, Dumnezeule, pentru toți Sfinții Tăi. Amin.”

---

VIII. Încheierea sărbătorii

Pe măsură ce ziua de 1 noiembrie se apropie de sfârșit, lumina zilei începe din nou să scadă.

Dar mesajul sărbătorii nu se termină odată cu apusul.

Sfințenia nu este doar o amintire.

Este o chemare.

Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că fiecare om poate face lumea puțin mai bună prin faptele sale.

Nu trebuie să fim celebri pentru a face bine.

Nu trebuie să fim bogați pentru a dărui.

Nu trebuie să fim puternici pentru a ierta.

Uneori, cea mai mare faptă poate fi o rugăciune spusă în liniște, o mână întinsă către cel aflat în nevoie, un cuvânt bun spus celui trist sau o iertare oferită din inimă.

Adevărata lumină nu face zgomot.

Ea luminează.

---

MESAJUL ZILEI TUTUROR SFINȚILOR

31 octombrie – 1 noiembrie

Ziua Tuturor Sfinților este, în această celebrare literară, o zi a luminii, a recunoștinței și a amintirii tuturor celor care au trăit în credință și iubire.

Este ziua în care ne amintim că există oameni care au ales să transforme suferința în răbdare, încercarea în credință, puterea în slujire și iubirea în faptă.

Să ne amintim de Sfinți.

Să le citim viețile.

Să le urmăm exemplele.

Să facem bine.

Să iubim.

Să iertăm.

Să ne rugăm.

Și mai ales, să păstrăm lumina credinței în inimile noastre.

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

— Matei 5, 8

---

Cuvânt final

Fie ca această zi să fie asemenea unei mari catedrale de lumină, în care fiecare lumânare să amintească de un Sfânt, fiecare rugăciune să fie un semn de iubire, iar fiecare faptă bună să devină o mică rază care luminează lumea.

Să-i cinstim pe toți Sfinții nu numai prin cuvinte, ci și prin viața noastră.

Pentru că cea mai frumoasă formă de a ne aminti de sfințenie este să încercăm să trăim în adevăr, iubire, credință, milă și pace.

Slavă lui Dumnezeu pentru toți Sfinții Săi!

31 octombrie – 1 noiembrie

Ziua Tuturor Sfinților

Autor: Cristian Diaconița.                                                                                  DESCRIEREA SĂRBĂTORII

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

31 octombrie – 1 noiembrie

Creată și dedicată de Cristian Diaconița în cinstea tuturor Sfinților, cunoscuți și necunoscuți

„O zi a luminii, a credinței, a iubirii și a recunoștinței.”

„Ziua Tuturor Sfinților” este o sărbătoare comemorativă și simbolică creată de Cristian Diaconița, în cinstea tuturor Sfinților lui Dumnezeu, cunoscuți și necunoscuți, din toate vremurile și din toate locurile.

Sărbătoarea este așezată în mod simbolic în perioada 31 octombrie – 1 noiembrie, ca un timp dedicat amintirii, cinstirii și meditării asupra vieților Sfinților și asupra valorilor pe care aceștia le-au mărturisit: credința, iubirea, pacea, răbdarea, iertarea, milostenia, curajul și nădejdea în Dumnezeu.

Această sărbătoare pornește de la dorința de a aduce într-un singur moment de comemorare gândul către întreaga mulțime a Sfinților: Apostoli, Evangheliști, Mucenici, Ierarhi, Cuvioși, Mărturisitori, Pustnici și toți oamenii care au trăit în sfințenie, inclusiv cei ale căror nume nu sunt cunoscute de oameni.

Ziua Tuturor Sfinților este imaginată ca o mare sărbătoare a luminii. Lumina devine simbolul credinței care biruie întunericul, al binelui care învinge răul și al speranței care rămâne vie în sufletul omului.

În seara de 31 octombrie, începutul simbolic al sărbătorii poate fi marcat prin rugăciune, aprinderea unei lumânări și amintirea Sfinților. Lumina mică a unei lumânări reprezintă, în această sărbătoare, lumina pe care fiecare om o poate păstra în suflet și pe care o poate transmite mai departe prin fapte bune.

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea ajunge la momentul său central: cinstirea și pomenirea tuturor Sfinților. Este un timp pentru a le cunoaște viețile, pentru a le urma exemplele și pentru a ne întreba cum putem deveni noi înșine oameni mai buni.

Sărbătoarea nu este dedicată doar Sfinților celebri și cunoscuți. Ea îi cuprinde simbolic și pe Sfinții necunoscuți oamenilor, pe cei ale căror vieți au rămas ascunse istoriei, dar care au trăit în credință, iubire și apropiere de Dumnezeu.

Prin această sărbătoare, Cristian Diaconița dorește să transmită un mesaj simplu și puternic:

Să nu uităm niciodată oamenii care au trăit pentru bine, pentru adevăr, pentru iubire și pentru Dumnezeu.

Ziua Tuturor Sfinților devine astfel nu doar o zi a amintirii, ci și o chemare la faptă bună. Fiecare om poate aprinde o lumină printr-un gest de iubire, printr-un cuvânt bun, prin iertare, prin ajutorarea celui aflat în nevoie și prin păstrarea credinței.

Această sărbătoare reprezintă, în viziunea autorului, o punte simbolică între cer și pământ, între memoria Sfinților și viața oamenilor de astăzi.

Ea ne amintește că sfințenia nu trebuie privită doar ca o realitate îndepărtată, ci și ca un ideal al vieții: să devenim mai buni, mai milostivi, mai răbdători, mai iubitori și mai apropiați de Dumnezeu.

Deviza sărbătorii

„Cinstim toți Sfinții, păstrăm lumina credinței și ducem binele mai departe.”

Simbolul sărbătorii

Lumina unei lumânări – simbol al credinței, al speranței și al vieții duhovnicești.

Mesajul sărbătorii

„Pentru toți Sfinții cunoscuți și necunoscuți, pentru toți cei care au mărturisit credința prin viața lor și pentru toți cei care au făcut binele în tăcere: această zi este închinată memoriei lor și exemplului lor.”

31 octombrie – 1 noiembrie

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

O sărbătoare creată în cinstea tuturor Sfinților.[30 OCTOMBRIE – ZIUA PREGĂTIRII

30 octombrie este ziua pregătirii pentru sărbătoarea Tuturor Sfinților.

În această zi, oamenii se pregătesc sufletește pentru a-i cinsti și comemora pe toți Sfinții. Este un timp al liniștii, al rugăciunii și al gândului îndreptat către Dumnezeu și către toți Sfinții].[În această zi poate fi rostit din nou „Lumina Sfinților”, ca o mărturisire poetică a recunoștinței față de toți Sfinții.

IMNUL SĂRBĂTORII

LUMINA SFINȚILOR

de Cristian Diaconița

Poem care poate fi rostit în fiecare zi a sărbătorii: 30 octombrie, 31 octombrie și 1 noiembrie

1.

Astăzi se adună în lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne întoarcem cu roi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se încunună,

Îngeri și Sfinții în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne în taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne înconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până în sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne întărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletul este slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și în slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

ROSTIREA IMNULUI

„Lumina Sfinților” este parte integrantă din concepția literară a acestei sărbători și poate fi rostită în fiecare dintre cele trei zile:

🕯️ 30 octombrie – în timpul pregătirii sufletești;

🕯️ 31 octombrie – în ajunul sărbătorii;

🕯️ 1 noiembrie – în ziua dedicată tuturor Sfinților.

Poemul poate fi citit o singură dată sau de mai multe ori, în funcție de dorința celui care participă la celebrarea simbolică.

Prin repetarea lui în cele trei zile, „Lumina Sfinților” devine glasul poetic al sărbătorii și un simbol al luminii credinței care unește cele trei momente: pregătirea, ajunul și sărbătoarea].

Cristian Diaconița

Capitolul I — Despre familie, trădare și credința în Dumnezeu

Scris în duhul înțelepciunii celor dintâi veacuri după Hristos.

1. Ascultă, omule, cuvintele acestea și păstrează-le în adâncul inimii tale, căci zilele omului sunt puține, iar necazurile lui sunt multe. Lumea este plină de făgăduințe, dar puțini sunt cei care le păzesc; mulți îți vor zâmbi înaintea feței tale, însă nu toți îți vor dori binele în ascuns.

2. Să nu socotești că sângele face întotdeauna un om credincios și nici că legătura nașterii este chezășia iubirii adevărate. Căci unii care îți sunt rude îți pot fi sprijin în vremea necazului, iar alții, de la care așteptai ajutor, te pot lăsa singur atunci când vei avea cea mai mare nevoie de ei.

3. Nu-ți pune toată nădejdea în oameni, nici chiar în cei apropiați ție, căci omul se schimbă după împrejurări, iar inima lui poate fi cuprinsă de invidie, mândrie, lăcomie și dorința de a stăpâni asupra altuia.

4. Astăzi îți vor spune: „Suntem alături de tine”, iar mâine, când vei cădea, s-ar putea să treacă pe lângă tine fără să-ți întindă mâna. Astăzi te vor lăuda, iar mâine te vor batjocori. Astăzi îți vor asculta durerile, iar mâine, dacă nu vor avea milă, vor folosi slăbiciunile tale împotriva ta.

5. Iată adevărul cel dureros: nu orice om care îți cunoaște numele îți cunoaște și sufletul; nu orice om care îți cunoaște trecutul îți cinstește viitorul; și nu orice om care stă la masa ta se bucură cu adevărat de binele tău.

6. Păzește-ți inima, dar nu o preface în piatră. Fii înțelept, dar nu deveni crud. Nu te încrede orbește în făgăduințele oamenilor, ci cercetează faptele lor, căci cuvintele pot fi mincinoase, însă vremea descoperă adesea ceea ce omul ascunde.

7. Cinstește-ți tatăl și pe mama ta, atât cât îți stă în putere, și nu răsplăti răul cu rău. Căci părinții sunt oameni, iar oamenii pot greși; unii își iubesc copiii cu jertfă, alții nu știu să le arate iubirea, iar unii pot răni tocmai sufletele pe care ar fi trebuit să le ocrotească.

8. Dacă ai fost rănit de cei care ți-au dat viață, să nu socotești că viața ta și-a pierdut valoarea. Căci greșeala altuia nu este osânda ta, iar nedreptatea pe care ai îndurat-o nu hotărăște cine vei deveni.

9. Să nu crezi că orice rudă îți este dușman, dar nici să nu crezi că orice rudă îți este prieten. Cercetează roadele faptelor lor. Cel care te iubește cu adevărat nu se bucură când cazi, nu-ți vinde încrederea pentru câștig și nu-ți calcă demnitatea în picioare pentru a se ridica pe sine.

10. Iar dacă vreunul dintre neamurile tale te va vinde pentru bani, pentru putere sau pentru a câștiga bunăvoința altora, să nu te mire prea mult, ci să înțelegi cât de slab poate deveni omul atunci când își leapădă conștiința. Căci sângele poate uni trupurile, dar numai dragostea, credincioșia și dreptatea pot păstra sufletele aproape.

11. Vor fi unii care te vor vorbi de rău pe la spate, iar când te vor întâlni îți vor zâmbi. Vor fi unii care îți vor număra greșelile, dar își vor ascunde propriile păcate. Vor fi unii care te vor batjocori în vremea sărăciei și se vor apropia de tine când vei avea bogăție.

12. Nu-ți măsura valoarea după gura oamenilor. Căci mulțimea îl poate ridica astăzi pe cel nedrept și îl poate osândi mâine pe cel nevinovat. Lauda mulțimii nu face un om drept, după cum nici batjocura ei nu face un om lipsit de valoare.

13. Și să nu-ți vinzi sufletul pentru a fi primit de cei care te disprețuiesc. Mai bine să mergi o vreme singur pe calea dreptății decât să stai în mijlocul unei mulțimi care te îndeamnă să-ți calci conștiința în picioare.

14. Căci singurătatea nu este întotdeauna pedeapsă, iar tovărășia nu este întotdeauna binecuvântare. Uneori, omul se pierde în mijlocul celor mulți și se regăsește în liniștea în care își cercetează inima înaintea lui Dumnezeu.

---

Capitolul II — Despre lumea coruptă și răutatea oamenilor

15. Privește lumea în care trăiești: mulți aleargă după argint, după slavă și după putere, iar puțini se opresc să întrebe dacă drumul pe care merg este drept.

16. Unii își vând cinstea pentru câștig, alții își vând prietenii pentru folosul lor, iar alții își leapădă adevărul numai pentru a fi primiți de cei puternici. Și totuși, când vine ceasul încercării, aceleași guri vor vorbi despre onoare, credință și dreptate.

17. Nu te amăgi, omule, crezând că lumea îți datorează bunătate. Lumea nu este întotdeauna dreaptă, iar oamenii nu sunt întotdeauna milostivi. Poți să faci bine și să primești rău; poți să spui adevărul și să fii socotit mincinos; poți să-ți păstrezi mâinile curate și totuși să fii acuzat de cei care și-au murdărit mâinile.

18. Dar nu lăsa nedreptatea lumii să-ți otrăvească sufletul. Căci dacă toți cei care au fost răniți ar deveni la rândul lor răi, atunci răul s-ar înmulți fără sfârșit, iar mila ar dispărea dintre oameni.

19. Nu deveni asemenea celor care te-au rănit. Dacă te-au mințit, nu face din minciună limba ta. Dacă te-au trădat, nu face din trădare legea ta. Dacă te-au batjocorit, nu-ți clădi bucuria pe umilirea altuia.

20. Căci biruința cea mai mare nu este să-l vezi pe cel care te-a rănit căzând, ci să nu îngădui ca răutatea lui să te transforme într-un om lipsit de milă.

21. Ferește-te de omul care îți cere credință, dar nu este el însuși credincios; de omul care îți cere adevărul, dar te minte; și de omul care vorbește neîncetat despre iubire, dar îți aduce numai teamă, rușine și suferință.

22. Iar când vei vedea nedreptatea, nu o numi dreptate numai pentru că este săvârșită de cei apropiați ție. Adevărul nu se schimbă după numele celui care îl rostește, iar răul nu devine bine numai pentru că vine din propria casă.

23. Nu judeca însă toate sufletele după păcatele unora. Căci în mijlocul unei lumi stricate se mai află oameni cinstiți, iar în mijlocul celor care au uitat mila se mai găsesc inimi care știu să iubească fără să ceară răsplată.

24. Caută-i pe aceștia după faptele lor, nu după vorbele lor. Și când îi vei găsi, cinstește-i, păstrează-le prietenia și fii și tu pentru ei ceea ce ai fi dorit să găsești în ceasul durerii tale.

---

Capitolul III — Despre Dumnezeu, Care te cunoaște înainte de nașterea ta

25. Dar ascultă acum, suflete întristat, căci nu numai despre durere este scrisă această învățătură, ci și despre nădejdea care nu piere.

26. Înainte ca ochii tăi să vadă lumina zilei și înainte ca glasul tău să fie auzit de oameni, Dumnezeu îți cunoștea zilele. Înainte ca lumea să-ți dea un nume, tu nu erai necunoscut înaintea Celui care a zidit cerurile și pământul.

27. Când oamenii nu te înțeleg, Dumnezeu îți cunoaște suspinul. Când oamenii îți judecă viața fără să-ți cunoască lupta, Dumnezeu vede și ceea ce ai purtat în tăcere. Când nimeni nu știe câte lacrimi ai vărsat în ascuns, nicio lacrimă nu este ascunsă privirii Celui care cercetează inimile.

28. Și dacă ai fost părăsit de cei în care ți-ai pus nădejdea, să nu crezi că ai fost părăsit de Dumnezeu. Căci oamenii pot pleca, prietenii pot uita, rudele pot întoarce spatele, însă iubirea lui Dumnezeu nu se măsoară după credincioșia nestatornică a oamenilor.

29. Nu spune în inima ta: „Nimeni nu mă iubește, deci viața mea nu mai are rost.” Căci valoarea sufletului tău nu este hotărâtă de cei care te-au respins. Nu ești lipsit de preț pentru că alții nu ți-au cunoscut valoarea și nu ești lipsit de viitor pentru că trecutul ți-a fost greu.

30. Dumnezeu nu te-a zidit pentru ca batjocura oamenilor să fie stăpânul vieții tale. Nu ți-a dat zilele acestea numai pentru ca tu să trăiești în frică de trădare. Ridică-te, așadar, și umblă în adevăr, căci încă mai poți face bine, încă mai poți învăța, încă mai poți iubi și încă mai poți deveni un om drept.

31. Poate că nu vei înțelege astăzi toate încercările prin care treci. Poate că vei întreba de ce ți-a fost îngăduită o asemenea durere și de ce cei de la care așteptai ocrotire au devenit pricina lacrimilor tale.

32. Dar nu socoti că fiecare suferință este o pedeapsă și nici că fiecare pierdere este sfârșitul drumului. Unele răni îți arată unde trebuie să pui hotar; unele despărțiri te învață să nu-ți mai încredințezi sufletul oricui; iar unele încercări îți descoperă puterea pe care nu știai că o ai.

33. Să nu-L cauți pe Dumnezeu numai când toate porțile oamenilor s-au închis. Caută-L și când ai pâine pe masă, și când ai sănătate, și când ai pace, și când cineva îți întinde mâna cu bunătate. Căci credința nu este numai strigătul celui aflat în necaz, ci și mulțumirea celui care a învățat să recunoască binele.

34. Vorbește-I lui Dumnezeu în rugăciunea ta, chiar dacă vorbele îți sunt puține. Nu trebuie să ascunzi înaintea Lui durerea, frica ori întrebările tale. Adu-I inima așa cum este, căci nu adevărul durerii tale Îl îndepărtează pe Dumnezeu, ci deznădejdea te poate face să uiți că încă există nădejde.

35. Și când te vei simți singur pe cale, adu-ți aminte că omul nu trebuie să vadă cu ochii săi fiecare sprijin pentru a merge mai departe. Credința nu înseamnă că nu vei mai plânge, ci că lacrimile tale nu vor avea ultimul cuvânt.

---

Capitolul IV — Despre scopul vieții și puterea sufletului

36. Fiecare om poartă o viață care nu poate fi măsurată numai prin bogăția sa, prin numele familiei sale ori prin cinstea pe care i-o dau ceilalți. Căci un om sărac poate avea o inimă bogată, iar un om bogat poate fi sărac în milă.

37. Nu-ți petrece toți anii încercând să dovedești ceva celor care au hotărât deja să te disprețuiască. Nu-ți risipi viața cerând iubire de la cei care îți răspund cu cruzime și nu-ți pleca fruntea înaintea celor care te vor umilit numai pentru a-și hrăni mândria.

38. Învață să pleci de lângă răul care te distruge, fără să porți în suflet dorința de răzbunare. Iertarea nu înseamnă că trebuie să îngădui altuia să te rănească din nou. Poți să ierți și totuși să păstrezi distanța; poți să dorești binele cuiva și totuși să nu-i mai încredințezi secretele tale.

39. Nu toate ușile trebuie redeschise, nu toate cuvintele trebuie crezute și nu toate legăturile trebuie păstrate cu orice preț. Pacea sufletului tău este prețioasă, iar înțelepciunea te învață să deosebești între răbdarea care vindecă și răbdarea care te lasă pradă răului.

40. Nu-ți căuta scopul vieții în dorința de a-i întrece pe cei care te-au batjocorit. Căci dacă întreaga ta viață va fi o răzbunare împotriva lor, atunci ei vor continua să-ți stăpânească gândurile chiar și după ce nu vor mai fi lângă tine.

41. Caută mai degrabă să devii un om înțelept, cinstit, statornic și milostiv. Învață ceea ce nu știi, muncește cu mâinile tale, păzește-ți cuvântul și nu-ți vinde conștiința pentru un câștig trecător.

42. Căci scopul unui om nu este să fie lăudat de toți, ci să umble în adevăr chiar și atunci când nu-l privește nimeni. Nu este să nu sufere niciodată, ci să nu-și piardă sufletul în mijlocul suferinței. Nu este să aibă putere asupra tuturor, ci să poată stăpâni mânia, lăcomia și mândria din propria inimă.

43. Dacă Dumnezeu ți-a dat zile, folosește-le pentru ceea ce este bun. Dacă ți-a dat minte, caută înțelepciunea. Dacă ți-a dat putere, ocrotește-l pe cel slab. Dacă ai primit iubire, nu o disprețui. Iar dacă ai cunoscut durerea, nu o transforma într-o armă împotriva celor nevinovați.

---

Capitolul V — Adevărul cel crunt despre oameni și nădejdea care rămâne

44. Iată, omule, un adevăr pe care trebuie să-l înțelegi: nu poți porunci tuturor să te iubească, nu poți împiedica pe fiecare să te judece și nu poți cumpăra credincioșia nimănui prin jertfele tale.

45. Poți să-ți dai timpul, puterea și averea pentru un om, iar el tot să plece. Poți să-i fii sprijin în vremea căderii, iar el să nu-și amintească de tine când se va ridica. Poți să-i păstrezi secretele, iar el să le răspândească. Poți să-l aperi în fața lumii, iar el să te osândească în fața altora.

46. Acestea sunt faptele de care trebuie să fii conștient, nu pentru a urî omenirea, ci pentru a nu-ți pune întreaga viață în mâinile nestatornice ale altora. Iubește, dar păstrează discernământul. Ajută, dar nu te lăsa nimicit. Ai încredere, dar lasă faptele să dovedească dacă încrederea ta este bine așezată.

47. Când vei întâlni un om bun, nu-l pedepsi pentru răul pe care ți l-a făcut altul. Când vei întâlni o rudă credincioasă, nu o îndepărta numai pentru că ai fost trădat de o altă rudă. Când cineva îți va dovedi prin fapte că te iubește, primește bunătatea lui cu recunoștință, fără să uiți înțelepciunea pe care ai învățat-o din suferință.

48. Căci cel care a fost trădat poate deveni înțelept, dar poate deveni și neîncrezător în orice suflet. Cel care a fost batjocorit poate învăța smerenia, dar poate deveni și mândru din dorința de a nu mai fi rănit. Alege, așadar, calea care te vindecă, nu pe cea care te transformă în ceea ce ai urât.

49. Și dacă într-o zi vei sta singur, fără laude, fără bogăție și fără mulțimea care odinioară îți zâmbea, să nu socotești că ai pierdut totul. Dacă încă mai ai conștiința curată, dacă încă mai poți rosti adevărul și dacă încă mai poți ridica o rugăciune către Dumnezeu, atunci nu toate comorile tale au fost luate.

50. Nu te teme că oamenii nu-ți vor cunoaște niciodată întreaga poveste. Nu fiecare rană trebuie arătată lumii și nu fiecare suferință trebuie explicată celor care nu vor să înțeleagă. Uneori este de ajuns să știi tu ce ai îndurat, să înveți din ceea ce s-a întâmplat și să mergi înainte fără să-ți pierzi demnitatea.

51. Iar când te vor întreba de ce nu mai ești omul de odinioară, să nu te rușinezi că ai învățat să fii mai atent. Nu ești dator să rămâi fără apărare pentru ca alții să se simtă puternici. Nu ești dator să primești aceeași rană de două ori pentru a dovedi că ai iertat.

52. Adu-ți aminte însă: inima care se închide tuturor poate ajunge să nu mai recunoască nici iubirea adevărată. De aceea, păzește-ți hotarele, dar nu-ți ucide bunătatea; fii prudent, dar nu deveni robul fricii; fii puternic, dar nu-ți pierde mila.

53. Dumnezeu te cunoaște. Dumnezeu îți vede lupta. Dumnezeu știe câte lucruri ai spus și câte ai păstrat în tăcere. Iar înaintea Lui nu ai nevoie să te prefaci mai puternic decât ești.

54. Nu știi câte zile îți sunt rânduite, nici ce oameni vei întâlni pe cale, nici ce încercări te așteaptă. Dar poți hotărî astăzi să nu-ți vinzi cinstea, să nu-ți pierzi credința și să nu lași ura să-ți conducă viața.

55. Dacă vei cădea, ridică-te. Dacă vei plânge, nu te rușina. Dacă vei fi trădat, învață să deosebești adevărul de minciună. Dacă vei fi batjocorit, nu-ți măsura valoarea după batjocura altora. Iar dacă vei fi părăsit, nu uita că viața ta nu se sfârșește odată cu plecarea unui om.

56. Căci oamenii pot fi nestatornici, dar tu nu ești chemat să devii nestatornic în bine. Oamenii pot uita, dar tu nu ești chemat să uiți mila. Oamenii pot răni, dar tu nu ești chemat să faci din răni legea întregii tale vieți.

57. Și să nu socotești că Dumnezeu te iubește numai în zilele în care izbutești. Căci omul poate fi slab și totuși se poate ridica; poate greși și totuși se poate pocăi; poate fi singur și totuși poate găsi puterea de a merge mai departe.

58. Adevărata bogăție nu este să ai o mie de oameni care îți rostesc numele, ci să ai măcar câțiva care îți păstrează cinstea. Adevărata putere nu este să-i faci pe ceilalți să se teamă de tine, ci să nu te lași stăpânit de frică. Iar adevărata biruință nu este să nu fii niciodată rănit, ci să nu lași răul să-ți fure sufletul.

59. Prin urmare, umblă cu înțelepciune printre oameni, păstrează-ți credința în Dumnezeu și nu te închina nici bogăției, nici slavei, nici aprobării mulțimii. Căci toate acestea trec, iar faptele omului rămân în urma lui ca mărturie despre viața pe care a trăit-o.

60. Iar când se va lăsa seara peste zilele tale și vei privi în urmă la drumul pe care ai mers, să poți spune: „Am cunoscut trădarea, dar nu am devenit trădător. Am cunoscut nedreptatea, dar nu am făcut din nedreptate legea mea. Am cunoscut singurătatea, dar nu am încetat să caut binele. Am fost rănit de oameni, dar nu am lepădat nădejdea în Dumnezeu.”

---

Încheiere — Cuvânt de ținut minte

„Nu-ți pune toată nădejdea în oameni, nici chiar în cei din casa ta, căci omul este schimbător, iar inima lui se poate abate de la adevăr. Cinstește-i pe cei care ți-au dat viață, iubește-i pe cei care îți fac binele și păstrează-ți înțelepciunea înaintea tuturor. Nu numi fiecare rudă dușman, dar nici nu numi fiecare rudă credincioasă fără să-i cunoști faptele. Căci sângele poate uni neamurile, însă numai iubirea și dreptatea păstrează legătura sufletelor.

Dacă oamenii te vor părăsi, să nu-ți pierzi nădejdea; dacă te vor batjocori, să nu-ți pierzi demnitatea; dacă te vor trăda, să nu-ți pierzi bunătatea. Dumnezeu te cunoaște înainte ca lumea să-ți rostească numele, îți vede lacrimile și știe povara pe care o porți. Nu ești chemat să trăiești în frica oamenilor, ci să umbli în adevăr, să cauți dreptatea și să-ți păzești sufletul de ură.

Căci oamenii pot să-ți închidă ușile lor, dar nu pot hotărî valoarea vieții tale. Pot să te uite, dar nu pot șterge binele pe care l-ai făcut. Pot să te rănească, dar nu pot hotărî ce fel de om vei deveni. Ridică-ți, așadar, inima către Dumnezeu și mergi înainte cu înțelepciune. Nu te încrede orbește în om, dar nici nu înceta să recunoști bunătatea acolo unde ea este adevărată. Căci fericit nu este cel care nu a fost niciodată trădat, ci cel care, după ce a cunoscut răutatea lumii, nu și-a pierdut credința, conștiința și puterea de a face binele.”

Sfârșitul Cărții Adevărului — Despre omul care suferă, lumea care se schimbă și Dumnezeu care cunoaște inima.

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Un ecou slab străbate dintr-un trecut atât de îndepărtat! Așa cântam în copilărie atunci când alegeam pe cea sau pe cel din ceata noastră de țânci care trebuia să "mijească" la "de-a v-ați ascunselea"... Unde ești copilărie, cu dulceața ta cu tot?

Că nu cred să fie cineva din generația mea, - cea care s-a jucat și a crescut în fața blocului cu cheia legată cu elastic la gât - care să nu fi cântat măcar odată în copilărie "An-tan-tiri-mogodan"...

Eram o ceată de puști nebunatici care țipau toată ziua în incinta comună a "glisantelor", desigur în concurență cu alte cete, de alți puști din alte incinte vecine, spre disperarea și dezaprobul total al vecinelor cu părul prins pe "moațe", care se zburleau la noi alungându-ne atunci când gălăgia devenea prea mare și prea greu de suportat! Abia atunci o zbugheam în alte incinte, călcând teritoriul altei cete de puști, fiindcă cetele noastre erau foarte "teritoriale" și nu admiteau nicio invazie, dar negociam prin diverse jocuri "primirea", încât până la urmă toată tevatura noastră se transforma într-o migrație a gălăgiei dintr-o incintă într-alta...

Îmi amintesc că ceata noastră de pițigoi - dai într-unul, țipă doi - ne întâlneam la "tobogane" un spațiu de joacă care, după standardele de astăzi, ar fi considerat ca fiind nesigur, poate chiar un loc periculos pentru sănătatea copiilor, dar care pentru noi era un loc de taină, un loc magic în care se leagau și se dezleagau prietenii, în care se făceau jurăminte, se stabileau reguli ca mai apoi să fie încălcate și din care să izbucnească dispute și dușmănii "de moarte" care treceau la fel de repede ca o ploaie caldă de vară...

Astăzi, acel loc nu mai există. Toboganele, paianjenul uriaș de ale cărui picioare stăteam agățati cu capul în jos precum liliecii, roata de tablă pe care ne învârteam până amețeam de cădeam lați pe trifoiul verde, scrânciobul cu lanțuri, balansoarul, toate au fost înlocuite cu "mobilier stradal de joacă pentru copii", niște chestii din plastic dur, strident colorat, care mie nu-mi spun nimic, deși, câteodată chiar mi-e dor să văd iarăși cerul albastru contopindu-se cu verdele trifoiului de pe pământ, în balansul scrânciobului cu lanțuri...

Și poate tocmai pentru că locul copilăriei mele nu mai este așa cum îl știam eu, am devenit, în timp, mai atent la chipurile trecătorilor pe lângă mine, ca să nu se piardă și ele…

Mai zilele trecute, am zărit-o în treacăt pe Ingrid, o vecină și prietenă din copilărie. Se plimba la braț probabil cu soțul ei... Am trecut unul pe lângă celălalt, fără să mă recunoască, - căci fiecare am crescut mare și nu am ținut legătura peste ani - iar eu m-am uitat cu coada ochiului la ea gândindu-mă "Doamne, ce-a mai îmbătrânit!", uitând cu totul de ridurile mele și de tâmplele mele albe!

Fiindcă, deși mă uit dimineața în oglindă, de cele mai multe ori din reflexia oglinzii mă citesc pe mine, dar puști, cu părul ciufulit, năzdrăvan, așa cum eram odată... 

Timpul a trecut repede lăsând urme peste noi - nimeni nu întinerește - dar câteodată, în mulțime, mai zăresc câte-un chip în care recunosc - fir-ar să fie de memorie vizuală! - trăsături ale unor prieteni din copilărie, dar trecem străini, unii pe lângă alții, prefăcându-ne că nu ne cunoaștem, fiindu-ne imposibil să refacem legături de mult risipite, întrucât astăzi, nu știm ce a devenit fiecare, suntem, cum spuneam, niște străini care trec nepăsători unii pe lângă alții, ca și cum copilăria ar fi fost o întâmplare care nu ne privește...

Acum mă gândesc că pe-atunci eram doar o ceată gălăgioasă, alergând dintr-o incintă într-alta ca niște vrăbii fără griji. Stăteam până seara târziu, până când ne auzeam numele strigat: "Vino acasă, că e târziu!", într-o vreme în care nu știam nimic despre timp, oboseală sau tristețe. Știam doar să ne jucăm, să strigăm, să râdem și să ne alegem unul pe altul în joacă, cu versuri fără sens și cu inima cât tot blocul.

Astăzi, ca adulți, doar alergăm în fiecare zi, de dimineață până seara, uitând de noi înșine în izbânda noastră de a ne menține stilul de viață pe care ni l-am dorit și ales fiecare, și doar din când în când mai răzbate la suprafață, stins, aproape transparent, gata să se piardă în orice clipă și pentru totdeauna, gata să se topească în negura timpului, ecoul acela vechi care îmi mai răsună uneori în urechi, simțind că undeva, în umbrele orașului, copilăria nu s-a dus - doar se ascunde, ca la " de-a v-ați ascunselea", așteptând să fie găsită din nou și să-i spui atingând-o ,"Tu ești!"

Iar Copilăria, va izbucni în râs fiindcă a fost dibuită, găsită din nou, acum este rândul ei să "mijească", să-și acopere ochii cu palmele împreunate și după ce ne vom fi ascuns, să ne caute și să ne găsească și fără șovăială să ne recunoască, așa cum suntem noi acuma, încărcați de ani, cu un rid în plus sau cu părul nins, dar cu aceeași lumină nestinsă în ochi și care ne va da din nou ghes să cântăm imnul nostru:

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorcykeltur

I nogen tid nu, siden den dag, Cecilia fik sit A-certifikat, har hendes liv taget en interessant drejning. Hun havde det også til kategori B og C, men for A er det virkelig en ny oplevelse for hende. Eksamenen var stressende, især den på ruten, men indsatsen blev belønnet med friheden til at prutte, hvor hun ville, når som helst, når som helst på dagen eller natten. Den eneste hindring for hendes frihed er det faktum, at motorcyklen ikke har noget problem. Hvorfor skulle Cecilia have brug for en tilknytning? Godt spørgsmål...tja, jeg ved det ikke, måske at tage hende med på indkøb fra markedet, gå tur med sin søn på markerne for at se på markerne, for at nyde billedet af engene oversået med mælkebøtter og mange andre landskaber. , for at hente sin madras fra Jysk og lægge den (en del af den i vedhæftet fil). Misforstå hende ikke, Cecilia er en praktisk person, hun ser fastgørelsen som en forlængelse af motorcyklen, som om hun kørte bilen og der var et bagsæde, at det i øjeblikket føles som en bil med kun. Cecilia ser tingene i perspektiv og kører på motorcykel til nærmeste bilservice. Hun taler med eksperterne der, de viser hende mulighederne, prisen for hver fastgørelsesmodel. Cecilia sidder og kigger over listen over fastgørelsesmodeller. Med en afvejning af alle priserne vælger hun den vedhæftede fil, der forekom hende den billigste. Manden spørger hende, om hun er sikker på, at det er den, hun vil have, at flere kunder klagede efter at have købt den, at den skulle være helt løsrevet fra motorcyklen, at de ikke kunne stole på, at den skulle transportere mennesker, genstande, at det bare var larmede meget (så meget ståhej om ingenting), at de fortrød, at de købte den, at de måtte gå til tjenesten flere gange, som normalt, og så videre. Cecilia, der var fast overbevist om, at det var den, hun ville have, sagde, at hun havde besluttet sig og intet, og ingen kunne ændre hendes præference. Ejeren af bilservicen var enig med hende og bestilte en model svarende til vedhæftningen, men som var af højere kvalitet. Den måtte vente til den var hendes, for den kom fra Holland. Cecilia havde ikke travlt, hun var super spændt på, at hendes motorcykel alligevel ville have en vedhæftet fil. Heldigvis var hun meget energisk, hun behøvede ikke flere vitaminer, hun sov heller ikke om natten, af for meget ekstase, at måske vil ejeren af bilservicen ringe til hende for at komme og hente sin attaché.

En måned senere modtager hun en e-mailbesked fra bilservicen om, at delen er klar, og hun kan komme med motorcyklen for at sætte den fast i siderne. Cecilia ankom med nogle mørke rande, for længe havde hun håbet på at blive klar på kortest mulig tid. Han skulle ind på kornmarken tre gange. Men det er okay, han led ikke noget, han kom i god behold til bilservicen. Mændene der passede det til ham, det passede godt, det vaklede ikke, der var ikke noget at mistænke. Det troede Cecilia i hvert fald ved første øjekast. Men han kørte ikke engang på motorcykel med vedhæftning for at se, hvordan selve oplevelsen føles. Han startede motorcyklen for at tage hjem. På vej hjem følte hun, at beslaget var lidt svært at bære, at motorcyklen blev sværere at håndtere på grund af det, især når hun skulle dreje, venstre, højre, hvor hun skulle. Hun lader sig dog ikke afskrække af dette, hun går hele tiden med attachen, indtil en ret tragisk hændelse får hende til at ændre mening.

En varm augustaften gik han på indkøb i hypermarkedet i området. Efter at have fået alt, hvad han skulle bruge til at lave lasagnen, lagde han posen med de købte produkter i vedhæftningen. Hun forlod butikkens parkeringsplads, da hun gik ned ad en ujævn vej, fordi hun bor i udkanten, og sådan er vejene, på et tidspunkt følte hun noget mærkeligt, som om tilbygningen, hun bar på, var gået af. Han tog slet ikke fejl. Attachen ankom til majsmarken, alle hendes produkter var på sletten. Hvordan kan hun stadig tilberede Dr. Oetkers lasagne under disse forhold? Cecilia var forbløffet, hun tænkte, at det i stedet for tasken lige så godt kunne have været en person. Hun brød sig ikke om konsekvenserne af sit hensynsløse ønske, så hun annoncerede i lokalpressen, solgte attachéen til en ublu pris og købte en færdiglavet lasagne forpengene.

-Copilul dumneavoastră cântărește exact patruzeci și cinci de kilograme și șapte sute de grame, - cam cât o oaie -, și are o înălțime de exact un metru cinzeci și șase de centimetri, următorul vă rog, așa, dumneavoastră doamnă vă rog urcați fără teamă pe cântar, la înălțimea dumneavoastră, v-ar trebui exact cinci kilograme în minus... următorul vă rog...

Nimeni nu știa cum îl cheamă, de unde vine, ce hram poartă, dar noi nu începeam sezonul pe litoral fără să trecem prin filtrul omulețului de la complexul de magazine din Eforie Nord...

Era un omuleț fără vârstă, mic de statură, cu o voce pițigăiată greu de reprodus și care i se potrivea de minune, purta sandale lejere de vară și era îmbrăcat întotdeauna în haine albe de in, cu o pălărie galbenă de paie așezată șmecherește pe ceafă, și care își făcea veacul în fața complexului, cântărind și măsurând înălțimea turiștilor. 

Pe după gât îi atârna, ca o eșarfă purtată elegant, o panglică de un metru pentru măsura taliei așa cum au croitorii, și se mișca important și foarte profesionist în jurul tău după ce te urcai pe cântarul medicinal cu taliometru, - știți voi de care, unul dintre-acelea vechi pe care le găseai pe vremuri în cabinetele medicale -, știa pe de rost ce greutate trebuia să ai în raport cu înălțimea, și nu avea pic de rușine să-ți spună în față diferența!

Era atât de îndrăgit prin felul lui de a se purta cu turiștii, încât cu mic cu mare, indiferent de vârstă sau sex făceam coadă în plin soare să ne cântărim și să ne măsurăm la el, dar mai ales, să auzim implacabilul  verdict:

-La înălțimea dumneavoastră, n-ar strica vreo, exact, cinci kilograme în minus... 

Atunci toți ceilalți de la coadă sau pur și simplii trecători izbucneau în hohote de râs, neștiind că și alții vor râde de ei după ce le venea și lor rândul...

Eforie Nord. Perla muncitorească a litoralului românesc! Doamne ce amintiri am strâns despre cele două săptămâni pe care, în aproape fiecare vacanță de vară, le petreceam la Cosmos, nu, nu hotelul, acolo doar mâncam la "împinge tava". Noi ne cazam în camping, fiindcă aveam un cort mare de patru persoane, iar "cazarea" era mult mai ieftină decât la hotel și astfel puteam să ne prelungim sejurul până la două săptămâni!

Și bineînțeles, nu pot trece cu vederea trauma copilăriei mele, care pe atunci se numea obligatoriu "Techirghiol", similar și acum în mintea mea cu nudismul cel rușinos, nămolul scârbos și bisnisul pe care-l făceam cu polonejii. De la ei cumpăram printre altele, "ciungă", suc concentrat de fructe la plic, saltele pneumatice, slipi de baie din lycra, ochelari de soare pentru șmecheri, espadrile de blugi, și maieuri cu "Miami Vice"... că de, trebuia să fim "cool" seara la discotecă!

Și apoi, prieteniile de-o vară pe care le legam cu alți copii de-o seamă... Era o concurență acerbă între noi care stă mai confortabil la cort. Dacă aveai scaune pliante și aragaz de camping cu butelie roșie, stăteai în față, dar oricum nu te puteai compara cu cei care stăteau la rulotă, ăia erau specia aparte care tronau deasupra tuturor, mai ales dacă aveau și mini-televizor, de unde nu puteai rata "teleenciclopedia" și "dallasul" de sâmbătă seara!

Și-mi amintesc și-acum, după atâția ani, cum pe plajă, umblau bișnițarii cu tot felul de mărfuri de calitate îndoielnică, ce aveau doar un singur scop vădit declarat, să stoarcă și ultimul leuț din buzunarele doldora ale turiștilor. Erau tot felul de indivizi care oricum arătau dubios, aflați în concurență unii cu alții, care stricau larma plajei cu strigătele lor:

-Colorata, colorata, până mâine este gata! Liru, Liru, crocodilu', nu mișca că faci copilu'! (poză de familie cu tot felul de chestii gonflabile care pluteau grotesc pe fundal!)

Mie unul mi se pusese rău pata pe un porcușor gonflabil de culoare galbenă, îmbrăcat cu tunică albastră, bonetă și șorțuleț albe de bucătar. Doamne, cât mi-l doream! Mă milogeam de părinți să-mi ieie și mie unul:

-La ce-ți trebuie, nu mai ai doi ani, și-apoi se va sparge și vom arunca degeaba banii pe fereastră...

Dar mai cu o clătită cu ciocolată, mai cu o merdenea cu brânză, piersici, prune și struguri, pepsi, loțiune de soare, lopățele, forme pentru nisip, găletușă cu sită, colac, cearceaf de plajă, umbreluță, prosoape de baie, șlapi...

-Mă diavole, unde naiba i-ai pus, i-ai îngropat în nisip, ei, las's că vezi tu "acasă"! 

...vara trecea repede, precum apusul de soare, peste dig, scoici, valuri și pescăruși...

Mi-am primit porcușorul, pe drum, la întoarcerea către casă, atunci când am oprit la un "PECO" să alimentăm dăcișoara. Dar deja îmi pierdusem interesul pentru el. A stat trist și în cele din urmă s-a desumflat, la fel ca toate așteptările mele de copil. 

Brusc m-am trezit dintr-o stare de visare, într-o adolescență încâlcită și confuză. N-am realizat atunci că mi-am pierdut copilăria odată cu scoicile culese și abandonate pe malul mării...

  Pe  Robert îl cunoșteam de ceva vreme.Lucrăm amăndoi  la aceiași  fundație.

Nu știu exact cu ce se ocupă,doar că ne întânlim uneori.A intrat în biroul meu

să mi comunice că trebuie să mergem spre seară să ducem niște materiale ne-

cesare unei fundații.Când l-am văzut intrând, am simțit  o undă de simpatie.

Parcă o rază de lumină îi brăzda chipul.Mi s-a părut că Robert avea ceva special

în privire,un farmec aparte.Înalt și bine  înzestrat de natură, avea ceva magic

în privire De fapt el nu  prea vorbea, asculta apoi răspundea print-un zâmbet cald.

S-a hotărât deci  să plecăm împreună spre fundația Gărgărița cu un transport.

              CONTINUARE

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

Se trezise speriată. Nu era nimic adevărat, mulțimea aceea înfiorătoare, care se repezise asupra ei, dispăruse. Fusese un coșmar. Nu putea scăpa de aceste  zvârcoliri nocive ale minții nicicum, visul devenea repetitiv, obsesiv, prefăcându-i noaptea în țăndări și urmărind-o de-a lungul întregii zile. În ultima lună se confruntase aproape zilnic cu asemenea stări de anxietate, care căpătau dimensiuni exagerate în imaginația sa, de la un sentiment de frică față de o primejdie la fel de neverosimilă și exagerată ca și frica aceasta imaginară, la o senzație apăsătoare de nesiguranță, cum ar fi aceea de complot, de conjurație a oamenilor, în general, având drept finalitate distrugerea ei fizică. Deși mai avea două ore până să-și înceapă programul de lucru, se îmbrăcă la repezeală și se precipită pe scări spre a prinde momentul acela matinal de vânzoleală de la supermaketul din colț, unde obișnuia să-și ia micul dejun. Lucrând și ea într-un supermaket știa cu precizie unde erau amplasate camerele de luat vederi și, mai ales, locurile neacoperite de sistemul de supraveghere, care o fereau de ochii atenți ai agenților de pază. Nici acum nu întâmpinase greutăți . Își savură în liniște, chiar cu o anumită degajare, cotidiana doză de energizant Red Bull, pe care o puse înapoi, în frigider, goală, felia de pâine cu șuncă și nelipsita sticla din plastic cu iaurt grecesc. Ieșise printre zecile de elevi de la liceul de peste drum, care veniseră să-și cumpere covrigi calzi, trecând neobservată, fără să-și achite consumația, așa cum făcea de săptămâni bune. O învățase un fost prieten de-al ei, Igor,IT-ist de meserie, care-i „prelucrase” și cartela de metrou, nemaifiind necesar s-o încarce săptămânal sau lunar și care o mai învățase multe alte „tactici” de supraviețuire.

Ajunsese la serviciu cu jumătate de oră mai devreme. Merse în vestiar să se schimbe, dar nu mai apucă. Sefa de schimb o văzuse și venise după ea.

- Am să-ți comunic o veste proastă! o informă aceasta. De azi nu mai lucrezi aici!

Avem înregistrări cu tine când sustrăgeai un milion de lei vechi din Casă și o sticlă de whisky de la un client! Scrie o cerere de demisie, dacă nu vrei să anunțăm Poliția!

Alexia luă coala de hârtie, fără să comenteze nimic. Își scrise demisia, o semnă și i-o întinse șefei.

- Oricum mă gândeam să plec! Pot să văd și eu înregistrările?

Sefa aprobă din cap și o conduse în biroul său. Imaginile nu erau concludente, cum bănuise, fiindcă procedase ca la carte, dar nu mai conta. Trânti un pumn în fața șefei, părăsind în fugă supermarketul prin ieșirea din spate, pustie la ora aceea. De acolo plecă țintă spre metrou, simțind nevoia să bea ceva, să se facă pulbere.

Intră pe peron dezorientată. Sute de oameni așteptă tăcuți să apară garnitura de tren. Printre aceștia o zări pe Valeria, femeia care i-l răpise pe Igor, IT-istul. Vorbea la telefon foarte  aproape de marginea peronului. „Dacă vrei să scapi de cineva, îi spusese cândva Igor, aștepți să apară garnitura de tren în stație și-i dai brânci! Oamenii nu prea sunt atenți în asemenea momente, așa că nu riști nimic. Mai greu e să te păzești de camere, dar există ac și de cojocul lor!”Se apropiase la mai puțin de un metru de ea, îi puse mâinile pe spate și-i făcu vânt. În mod curios, femeia nu numai că nu căzu, dar se ținu bine pe picioare, ca o handbalistă în semicerc, apoi fandă la dreapta și-o rupse speriată la fugă. Socul fusese la fel de mare și pentru Alexia, care nu se așteptase la așa ceva, fiind nevoită, la rându-i, s-o ștergă din loc. Nu se oprise din mers până la supermarketul din apropierea locuinței sale, unde dăduse pe gât două Red Bull-uri.„ Tot răul e înspre bine!”, se gândi ea. Valeria îi va spune cu siguranță lui Igor ce pățise, iar Igor își va da seama cine era în spatele acțiunii și, poate, o va căuta într-o bună zi. Nu era genul lui să stea lângă o femeie mai mult de un an. Important, până la urmă, era că-i trimisese un mesaj!

De la supermarket dădu o raită până acasă, ca să-și schimbe hainele, după care reveni la metrou. Admosfera de acolo nu se schimbase deloc,Valeria nu reclamase întâmplarea la Poliție, mulțumindu-se, pesemne, că scăpase cu viața, iar la știri nu se făcuse nicio referire la incident. Telefonul sună ascuțit, intrând în vibrații, și răspunse.

- Alo, da!

- Salut! auzi vocea inconfundabilă a lui Igor.Uitasem de tine! Convenisem să ne vedem fiecare d-ale noastre! Ce dracu`ți-a venit cu Valeria?

- N-am s-o iert niciodată că s-a băgat între noi!

- Nu-i cam târziu? Si apoi, trebuia să mă întrebi și pe mine!

- Voi bărbații sunteți niște proști!

- Da, cunosc placa! Numai că eu nu mă mai întorc la tine!

-?!

- Pentru binele tău, continuă el, te previn că Valeria a depus plângere la Poliție!

Probabil că acum te căută, așa că ai grijă ce faci! Nu conta pe faptul că ești sărită de pe fix, asta nu te ajută prea mult... dacă repeți schema! Tot la pușcărie ajungi! Hai, pa!

Închise enervată la maxim. „ Dobitocul! scrâșni ea printre dinți. Las că ți-o coc eu și ție!”

În clipa următoare o zări pe fosta ei șefă de la supermarket,„doamna Pusi”, cum îi spunea tot personalul, așteptând sosirea garniturii de metro și având o vânătaie urâtă în jurul ochiului drept, de la pumnul pe care i-l administrase cu câteva ore înainte. Trecu în viteză pe lângă dânsa și o lovi din mers cu șoldul. De data aceasta nu mai ratase. „ Doamna Pusi”, care era și destul de corpolentă se prăbuși între șine cu un țipăt înfundat, pe care nu-l auzi nimeni din cauza gălăgiei și a garniturii de tren, oprite intempestiv.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Alexia ieși din stația de metrou și se urcă într-un taxi până la stația dinainte. Voia să treacă pe acolo și să afle dacă „grăsanca” murise. Observă repede că peronul era plin de polițiști și jandarmi, care legitimau în stânga și în dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva. Își trase un șal albastru peste cap, reușind să se strecoare printre oameni și era pregătită să urce în garnitura care se apropia. La un moment dat simți pe cineva în spatele ei, apoi o mână puternică de bărbat înfiptă în șale, care o împingea inexorabil înaintea trenului. Nu apucase nici măcar să țipe, reușise doar să întoarcă o fracțiune de secundă capul și să recunoască fața batjocoritoare a lui Igor.

- Ai pus-o, fraiero!