Politica

ți-aș spune că lacrima ta e tulbure

ca vinul nelimpezit

dar m-ai privi pe deasupra

impersonal

imprecis

de unde și până unde să-mi dau eu cu părerea

cu ochii mei imobili și sticloși de pește încremenit în undiță

că ar exista un motiv

și n-ar fi decât o furtună într-n pahar de apă

nespălat

unde ai mai văzut tu o femeie să lăcrimeze tulbure

ți-aș spune că tocmai am văzut asta în ochii tăi umezi

la trecerea gândului prin dreptul inimii

în general  îmi place să cred în ceea ce văd

auzul presupune și alte variabile complicate

precum tichia de mărgăritar

la circ pierzi dimensiunea ludică a existenței

sau nu

habar n-am

până la urmă nu contează decât trecerea ireversibilă a timpului

căderea prăpăstioasă a lacrimii

.

e clar că spusele mele n-au temei dialectic

iar obiecțiile tale par simple bășici de săpun metafizic

adevărul e undeva între cadavrele însângerate ale minților noastre

niciodată nu poți ține în lanțuri o lacrimă

și să pretinzi că e un cusur al sufletului

chiar și orbii plâng uneori

dar  nu-și văd lacrimile

ți-aș mai spune doar că nu eu sunt vinovat de imperfecțiunile ființei umane

și că omul ar trebui să trăiască în armonie cu toate defectele lumii…

mă gândesc tot mai des la viața mea  simplă

mutând ulcioarele cu rouă neîncepută

dinspre ieri

înspre azi   

pe aceeași masă rotundă a zilei

unele dintre ele sunt ciobite

cu torțile rupte

au fisuri longitudinale sau transversale

lutul mai crapă

se știe doar că ulciorul

nu merge de multe ori în viața aceasta

la apă

mereu ți se întâmplă câte ceva

neprogramat

o pisică neagră îți taie calea

de exemplu

și-ți murdărește cu spaimă

toate geamurile

iubita îți cade pe scări

și-și rupe unghiile

cui să te plângi

pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor

susceptibile de a se produce într-o viață de om

acestea sunt pierderi infinitezimale

acceptabile

pornind de la un anumit număr de variabile

și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene

tot acolo ajungi

.

mă gândesc tot mai des la viața mea simplă

acordată după corzile fermecate ale cerului

dincolo de cheile muzicale cunoscute

îți mai amintești când ai apăsat  prima clapă a clavirului

do

mi-ai apăsat de fapt pe inimă

sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele

și ai râs

mi-ai deschis porțile ferecate în lumină

ale Nirvanei

și mi-ai dezlegat aripile visului

în care nici acum n-a murit zborul…

anemone,

desprinse, parcă, dintr-un tablou de

Luchian,

răsfirate-s pe marginea drumului.

÷

masca tiranului

pătată-i de

neîncredere.

Iată o frază-n tablou

Ce mult m-a copleșit:

O carte recitită din nou

Conține același sfârșit!

Captivantă-i amintirea

În subiectul relevant

Însă finalul e-n durerea

Permanent de neschimbat.

În secunda lume a cărții 

Gândești că n-o-s te pierzi,

Dar, în opusa parte a hărții 

Te rătăcești fără-s mai vezi.

03.12.24

Afara e lumina,

Dar in mintea mea e ceata si intuneric

Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,

Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.

 

In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,

Ma intreb unde sunt acele persoane...

Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?

Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.

 

Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...

Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit

Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,

Asa trebuie sa fie povestea mea.

 

Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?

Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?

Va fi un final care va avea loc mai devreme?

Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?

e un oval carnos in

penajul unui flamingo

si e numai visiniu si indigo

ustura: dar doar cu timpul

cand vrea sa zboare

asa ca sa-l invete scopul

pamantesc de a nu cere.

În ceruri Caty, un înger rătăcitor,

A plecat prea devreme, spre eternul izvor.

Printre stele și nori, acum dansează,

Lăsând în inimă durere, și lacrimi șiroaie.

Caty, soția mea, lumină în noapte,

Cu ochi ce reflectau un cer senin și ușor.

Aripile-i s-au deschis, în zbor nemărginit,

 Plecând spre lumea de dincolo, unde visurile se țes.

În amintirea mea rămâne zâmbetul tău,

Ca o rază de soare, ce încălzea totul.

Cu mâinile tale, alinai orice durere,

Azi, te simt doar în amintiri și-n lumea tainică a speranței.

În inimă păstrezi locul tău etern,

Printre flori de cer, în grădina îngerilor.

Cu Caty, cuvintele de iubire rămân nespuse,

Doar în tăcere, se simte prezența ta, nespusă.

Cerul acum are o stea strălucitoare,

Caty, sufletul meu, în lumina ta rămân.

Cu fiecare răsărit și apus al soarelui,

Simt că ești acolo, păzindu-mă din înălțimi.

Și deși plecată-n lumea de dincolo,

Amintirea ta în mine strălucește cald.

Cu inima grea și privirea spre ceruri,

Te iubesc în continuare, Caty, departe și-n amurguri.

Martie, luna capricioasă,

Cu ploaie rece și furtunoasă,

Soarele stins, cerul plumburiu,

Un peisaj trist, pustiu.

Fără o rază de lumină,

Doar lacrimi reci ce cad din cer,

Natura pare adormită,

Tristețea plutește în aer.

Gândurile zboară spre trecut,

Spre amintiri cu soare și dor,

Spre zile calde și senine,

Când sufletul era plin de speranță.

Acum, doar ploaia îmi ține companie,

Și tăcerea asurzitoare,

O singură dorință mă cuprinde,

Să vină soarele și să aducă splendoare.

Dar martie e o lună schimbătoare,

Poate mâine va fi mai bine,

Soarele va străluci din nou,

Și tristețea va dispărea ca un fum.

Până atunci, am răbdare și speranță,

 Știu că primăvara va veni,

Aducând cu ea viață și lumină,

Și sufletul meu va fi din nou fericit.

Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,

Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.

Vocea poporului, odată puternică,

Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.

.

Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,

Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.

Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,

Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.

Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,

Acum indică ora, când umbrele se-ntind.

Speranța, o lumânare, se stinge încet,

Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.

Odată un ocean, acum un lac înghețat,

Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.

Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,

Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.

Șase decenii-n urmă, un vis, un început, 

Un fir de iarbă verde, în viață sărutat. 

Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri, 

Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.

Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,

La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig. 

Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat, 

Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.

În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur, 

Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur. 

Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire, 

Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.

La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar, 

Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am. 

Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi, 

Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.

Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace, 

Cu inima deschisă, spre orice nouă cale. 

Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat, 

Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.

În zori de zi, când cerul se trezește,

O albastră poveste în suflet pătrunde.

Cuibăresc razele în nori de mătase,

Și-n adierea vântului, visul ascunde.

Ziua albastră, senină și caldă,

Cu a sa tihnă, inimile vrajește.

O simfonie de culori se desfășoară,

În fiecare rază, viața se ivește.

Câmpii de azur se întind la orizont,

Păsări cântătoare se leagănă ușor.

În albastrul senin, gânduri se desprind,

Ca aripile viselor, să zboare în zbor.

În albastrul ochilor, stele strălucesc,

În vălul serii, liniștea se prelinge.

Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,

Cu fiecare clipă, povestea se țese.

Poezia zilei albastre, ca un ecou,

Îmbrățișează lumina și visele noastre.

O simfonie a culorii, un tablou viu,

Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.