Politica

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

În valea viselor albe, de iarnă împodobită,

Viața dansează în lumini, o poveste împletită.

Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,

O melodie de bucurie, de colindă fermecată.

Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,

Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.

Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,

Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.

Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,

Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.

Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,

Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.

În căldura căminului, cu focul suierand,

Familia se adună, cu sufletele vibrând.

Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,

Iarna e o sărbătoare, o poveste  făurită cu mâinile iernii mame.

Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,

Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.

Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,

Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.

Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,

Sărbătorește viața, cu inima și drag.

 În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,

Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

Pe mări învolburate, o corabie plutea,

Cu pânze sus, mândria ei se arăta.

Dar sub covertă, uneltiri și hoții,

Rodeau din ea, ca niște șobolani.

Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,

Corabia, lovită, începu să se scufunde.

Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,

Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.

Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,

Și-a văzut nava cum se duce la fund.

Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:

"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"

Și cei rămași, uniți de un dor nestins,

Au reparat corabia, cu trudă și credință.

Au aruncat hoții în mare, fără milă,

Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.

Corabia, renăscută din propria-i cenușă,

A navigat din nou, spre zări neatinse.

Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,

Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.

Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,

Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.

Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,

Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.

În zori de zi, când cerul se trezește,

O albastră poveste în suflet pătrunde.

Cuibăresc razele în nori de mătase,

Și-n adierea vântului, visul ascunde.

Ziua albastră, senină și caldă,

Cu a sa tihnă, inimile vrajește.

O simfonie de culori se desfășoară,

În fiecare rază, viața se ivește.

Câmpii de azur se întind la orizont,

Păsări cântătoare se leagănă ușor.

În albastrul senin, gânduri se desprind,

Ca aripile viselor, să zboare în zbor.

În albastrul ochilor, stele strălucesc,

În vălul serii, liniștea se prelinge.

Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,

Cu fiecare clipă, povestea se țese.

Poezia zilei albastre, ca un ecou,

Îmbrățișează lumina și visele noastre.

O simfonie a culorii, un tablou viu,

Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.

În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.

Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.

Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.

Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.

Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.

Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

Iartă-mă, căci am greșit.

Ajută-mă, căci m-am prăbușit.

De roată vieții am fugit

și iată-mă amăgit, frânt și obosit.

Ascultă-mă, căci eu nu mai pot.

Ridică-mă, căci cânt melodios.

Atinge-mă, simte răcoarea.

Caută-mă, și vezi culoarea.

Ia-mă și du-mă departe,

Strigă, căci încerc să-ți fiu aproape. 

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

Cred că m- am îmbolnavit de moarte 

Într-o zi când m-am născut

un gust amar de tristete ma roade ,

adanc in suflet cand m-adun...

De ce a trebuit sa ma nasc ?

sa pot sa mor de suparare ?

nimanui sa nu i pese ,

de a mea inima muritoare ...

Poate asa a fost sa fie 

intr- un chin ca sa ma nasc .

cea mai mare povara a lumii 

inima cea cu necaz ...

murmurătoare pietrele

sub atingerea serii;

șoptitoare nisipurile

sub apăsarea orgoliului;

țiuitoare țărmurile

sub ghearele poftelor.

năzuințele își pierd treptat conturul

prin rețeaua de oglinzi strălucitoare.

o noua religie cu milioane de fețe,

induce somnul.

visele se scaldă-n iluziile unduitoare 

ale abisului de cristal.

privirea rece, un simptom.